Obişnuiesc să reţin tot soiul de chestii aiurea. Nu mai ştiu cum o chema pe asistenta profesorului care ţinea cursul de metal în facultate şi nici n-aş recunoaşte-o daca aş întalni-o pe stradă însă îmi aduc aminte şi astazi o replica de-a ei la un seminar: Niciodata să nu daţi consultaţii pe gratis! Este pâinea voastra, ţineti cu dinţii de ea! Tipa se referea la posibilitatea de a ajuta pe unul sau pe altul cu un sfat tehnic gratuit în calitate de specialişti. Nu ştiu daca se referea doar la potenţiali clienţi sau si la colegi de meserie.
Toata viata m-am izbit de chestia asta. Multe cunoştinţe presupuneau apriori că sînt vreun bazat si-mi cereau părerea mai mereu, de la renovări la structuri. Ba unul m-a întrebat ceva despre nişte aducţiuni de apă, adica fix la ani lumină de specializarea mea. Dar nu ăştia erau cei mai enervanţi, cât cei care-mi cereau sa-i rezolv cu cate o chestie: un acoperiş, o echipă de muncitori, niste materiale de renovări sau o bucată de metal «ca ţie tot nu-ţi mai trebuie» presupuneau ei. La început am crezut ca e vina mea, că m-a pus naiba sa ma fac constructor si na, toata lumea renovează!
Dar nu! Am prieteni buni cu diverse meserii: contabili, avocaţi, medici sau ziarişti. Toţi s-au regăsit la o vreme în situaţia mea: contabililor li se cerea să facă nişte acte pentru «vărul de-al doilea al surorii lu’ tata», medicii trebuiau să consulte pacienţi din anturajul lor şi să dea diagnostice sau tratamente, avocaţilor li se cerea să dea consultaţii gratis pentru cazuri de divorţ deşi ei erau specializaţi în litigii comerciale şi asa mai departe. Acum cum să zic, oameni sîntem. Mai ales noi astia care oferim serviciile gratis. Dar cei care le solicită? Apreciaza ei cu adevărat ce facem pentru ei fara sa-i taxam?
Marturisesc că la început a fost mişto! Ma dădeam si eu grandios fată de unul sau altul şi îi ajutam dupa puteri. Mai cu un sac de ciment, mai cu o echipa de muncitori – erau plătiţi de ăla, dar lui îi era greu să facă rost de meseriaşi, atîta tot. Cu timpul însă, am început să vad că respectivii nu înţelegeau şi pace diferenţa între execuţie si proiectare, între structură şi renovari. Nu era vina lor, eu încercam sa explic cît mai clar dar nu-mi prea iesea. La un moment dat am început să le zic în fată ca nu mă pricep, ca eu sînt altfel de inginer, ca eu aşa şi pe dincolo. Da’ cine sa ma creadă? Aveam patalama de la facultate? Aveam! Atunci se cheamă ca sînt inginer, ceapa măsii! De ce nu le repar peretele de la casă care stă sa cadă? Îmi era foarte greu să refuz lumea. Daca o faceam, se supărau şi dupa aia mă suna mama sa mă beştelească ca nu l-am servit pe văru’ Costică. Pentru ca văru’ Costică nu putea sa priceapă ca nu poti cere unui medic veterinar să opereze pe cord deschis un om, sau unui administrator de retea să-ti facă reţeaua electrică în casă.
Cred ca vina principală o poartă societatea. Toata lumea se pricepe la orice si nimeni nu are respect pentru timpul celuilalt. Dacă zici ca de fapt eşti specializat numai în cutare chestie, eşti bou! Adică ce-i aia specializat? Daca zici ca n-ai timp, esti al dracu’. Sau arogant!
În Romania toată lumea se pricepe să faca de toate si nimeni nu ştie sa facă nimic concret (bine, generalizez un pic de dragul artei – n.r.). Uitati-vă numai la groaza de analişti de la televizor. Specialişti în orice, de la criza din Gaza pînă la imobiliare. Toată lumea cunoaşte dar nimeni nu pricepe! În frunte cu guvernul Boc care e mai specialist decât orice alt guvern. În boacăne!
Nu cunosc mulţi care să poată spune sincer şi fără jenă : bai, nu mă pricep! Nu pot să fac cutare chestie, pentru că nu-i domeniul meu! Nooo. Toţi trebuie să se bage unde nu-i domeniul lor. Uite la Udrea cum ajunse ea specialistă în izvoare termale şi vrea sa faca din Bucureşti statiune balneara. Si are si ceva atributii anti-teroriste în CSAT? Poate mi-a scăpat mie ceva? Are studii juridice, adica ce, nu vă este clar ca se pricepe? Acum doar n-o să-mi ziceti că justitia si anti-terorismul n-ar fi aceleasi domeniu! Sau politicianul ăla, Diaconescu sau cum naiba îi zice, care era propus de PSD ba ministru de Externe, ba de Interne, ba la Justitie. Ce naiba doar domeniile sînt aceleaşi, oricine ştie asta. Mai cititi si voi o carte!
Înca vă miraţi de ce Romania bate pasul pe loc? Pentru că noi le ştim mai bine, d-aia!
Nu mai am timp sa urmaresc ce se mai întampla în tara. Plec dimineata la 7h00 si vin seara la 20h00. Si putinul timp ramas liber, n-am chef sa-l pierd aiurea. Asa se face ca azi dimineata, în timp ce eram în metrou în Montreal si citeam ziarul lor gratuit, mi-au cazut ochii pe stirea ca Romania si-a retras sau urmeaza sa-si retraga cei 501 militari din Irak. Dar ca decizia trebuie aprobata de un Consiliu Suprem. Banuiesc ca se refereau la CSAT.
Anyway, am fost uimit sa observ ca m-am rupt atat de tare de tara în care m-am nascut încat am ajuns sa aflu ce se mai întampla acolo citind articolase în metrou. Rau!
Îmi amintesc ca într-o dupa-amiaza a anului 2003 ma întorceam de la Onesti cu masina si la radio era emisiunea lui Turcescu “Romania în Direct”. Tema emisiunii erau olimpicii romani care dupa ce castigasera premii internationale plecau pe capete afara. Iar Turcescu îi întreba pe ascultatorii lui daca olimpicilor romani ar trebui sa li se permita sa plece din tara, tinand cont ca statul saracu’ a cheltuit o gramada de bani sa-i învete carte. Manipularea era mult prea evidenta, bineînteles însa ca nu si pentru Vasile si Ion care sunau în draci si-i înjurau pe olimpici ca nu raman în Romania sa-si plateasca taxele din care statul sa-si recupereze investitiile în ei.
Indignat de panta pe care plecase emisiunea, am pus mana pe mobil si am sunat la numarul ala de la radio. Si am sunat, si am sunat. Si în timpul asta mergeam cu masina. La o bucata am reusit sa intru în direct si dupa ce m-am prezentat, i-am spus lui Turcescu ceva de genul: “Vi se pare corect domnule, sa fiu lasat sa circul liber si sa ma stabilesc în alta tara daca asa vreau conform drepturilor omului? Vi se pare suficienta suma de 15 miliarde de lei (vechi la vremea aia – n.r.) pe care am platit-o la stat sub forma de taxe, impozite pe profit, salarii, amenzi si altele? Vi se pare ca aceasta suma este suficienta în acoperirea nu doar a cheltuielilor “facute de stat” cu scoala mea ci si a întregii mele generatii din orasul în care locuiesc si chiar a tuturor olimpicilor care au facut vreodata scoala în Romania? Vi se pare suficient, în sfarsit, ca un singur om a produs miliarde de lei pe care i-a bagat în buzunarul statului fara sa primesca niciodata nimic înapoi? Atunci va rog frumos sa ne lasati sa plecam în alta tara ca sa le bagam si altora miliarde în buzunar. E dreptul nostru de cetateni liberi!“
Eram nervos pana la D-zeu! Turcescu n-a zis nimic decat “Da, este o parere a unui ascultator… bla, bla, bla” si a continuat emisiunea în acelasi ton. Ca olimpicii ar trebui retinuti în tara (ca niste fotbalisti sub contract pe vremea lui Ceausescu) si ca nu ar trebui lasati sa plece. Si lumea da-si si suna si înjura-i pe olimpici ca pleaca. Interventia mea a fost fix egala cu zero.
Atunci am realizat cat de strain ma simt fata de mentalitatile unora. Si dupa cinci ani înca ma gandesc la emisiunea aia, cât de putin a contat interventia mea în discutia generala. Iar decizia mea de plecare, n-a fost decat întarita si mai mult atunci. Acum am ajuns sa citesc despre Romania în ziar în metrou. Rupt total de realitatea romaneasca!
Romania nu a stiut niciodata sa-si aprecieze valorile. Dar culmea, nu Romania e vinovata ci romanii de rand care o compun. Cu oameni cu mentalitati înguste, nu se poate face treaba.
Asa ca arunc în fiecare dimineata ziarul la cos si îmi vad de viata mea canadiana.
Îmi amintesc ca pe cand aveam vreo 15 ani, am cunoscut la acasa la var-miu la Buzau, o ruda îndepartata de-a lui. Era handicapat fizic rau de tot, nu putea sta în picioare, nu-si putea tine capul drept si la 12 ani cat avea, purta un soi de scutece pentru ca facea pe el. Nu putea vorbi ca lumea si în general a fost cea mai lovita de soarta persoana pe care mi-a fost dat s-o întalnesc în viata mea. Tin minte ca-mi era frica si scarba în acelasi timp sa ma apropii de el, în conditiile în care var-miu – de-o varsta cu mine – vorbea cu el foarte rabdator si îl privea de la egal la egal.
Într-o zi, aveam niste probleme de rezolvat la matematica. Profesorul ne daduse ca tema de vacanta niste probleme din Gazeta Matematica, ca la mate-fizica unde eram eu asta era sport national. Ei bine, nu reuseam sa fac nici una din probleme, asa ca dupa o ora de zbucium, am lasat foile albe si am coborat pana în fata blocului sa îl ajut pe unchiu-miu sa desfaca ceva la masina. Cand am urcat înapoi, dupa doua ore, am gasit un scris ca de copil de gradinita pe foile lasate albe. Pe fiecare foaie, o formula, si erau numerotate. Le-am pus cap la cap si am observat ca erau solutia la cea mai grea problema din ce aveam eu de facut.
Surprins total, i-am aratat lu’ var-miu ce mi-a scris tipul handicapat pe hartie. A ras si mi-a spus ca ruda lui handicapata era în stare sa faca calcule complexe în cap fara sa le scrie pe hartie – pe atunci nu erau calculatoare de buzunar si radicalii se faceau la mana 
– si ca rezolva curent probleme de matematica de liceu desi el era într-a sasea. Cand i-am povestit lui taica-miu faza asta, la întoarcerea de la Buzau, mi-a spus doar atat “într-o alta tara si într-un alt timp, acest om ar fi fost cineva, cu tot handicapul lui. Însa din pacate va ajunge sa traiasca din mila statului (comunist n.r.)” Nu mai stiu ce s-a ales de tipul ala, dar sigur n-a ajuns savant, inginer sau matematician.
În Canada am avut de doua ori prilejul sa lucrez cu oameni cu handicap sever. Unul din ei avusese poliomelita cand era mic si a ramas paralizat de la brâu în jos, dar desi s-a miscat 45 de ani doar în scaun cu rotile, peste timp a ajuns inginer. Cel de-al doilea, avea un handicap sever si mergea “împrastiat”, nu-si putea tine capul drept si avea si o mana stanga cu o forma foarte ciudata. A ajuns desenator în Autocad si tin minte ca într-una din zile, cand am ajuns în parcare si am dat sa ma sui în masina, l-am vazut asezandu-si o casca de motociclist pe cap si urcandu-se pe un Suzuki, a plecat ca Valentino Rossi. Vazandu-l cum se strecoara printre masini, n-ai fi zis ca e handicapat.
Ce vreau sa spun cu povestile astea moralizatoare? Ambalajul nu e totul. Ceea ce conteaza e capul. E mintea. E sufletul. E pasiunea. E omul.
Nu pot sa le înteleg pe femeile alea care se angajeaza undeva ca sa ramana însarcinate imediat si sa intre în concediu de maternitate. N-am nimic cu ele, concediul de maternitate e un drept garantat de lege în toate tarile civilizate, dar cand exagereaza e ridicol!
Sa va prezint studiu de caz: într-o firma s-a angajat o tipa la contabilitate. Dupa trei luni, timp în care nici macar n-a apucat sa se dezmeticeasca, anunta ca e însarcinata si îsi programeaza concediul de maternitate dupa înca cateva luni. Din pacate sarcina merge prost, asa ca tipa intra în concediu dupa o luna. Deci în total are patru luni lucrate. Sta acasa un an, termenul prevazut de lege si se întoarce la job.
În timpul asta compania i-a platit salariul. C-asa-i în tennis! Cand tipa s-a întors la job, nu mai stia nimic. Deci au luat-o iar de la capat cu ea, ca si cu un angajat nou. Dupa patru luni, gagica anunta iar ca e însarcinata si dupa doua luni iar intra în concediu de maternitate. Iar sta acasa un an, iar plateste compania salariul. Acum o luna si ceva s-a întors la job, iar nu mai stia nimic, iar au luat-o astia de la capat cu ea.
Sa facem socotelile: a fost angajata la firma trei ani jumatate dar a muncit efectiv 10 luni. În timpul asta firma i-a platit tot – asigurari, salariu, somaj, etc. Este drept ca o parte din acesti bani i-a recuperat de la stat. Nu mai stiu cat, am impresia ca 30 sau 40%.
Am vorbit deunazi cu unul din firma aia si-mi spunea ca le e frica ca tipa ramane iar însarcinata. Si nu au ce sa-i faca. Legal, poate ramane însarcinata de cate ori o poate duce. Legal, nu au voie sa-i faca vant. Si mi-a spus ca pana acum tipa a muncit atat de putin, ca nici macar n-au cum sa gaseasca pretexte, caci nu le ofera timpul necesar. Asa ca daca mai ramane însarcinata, solutia este sa o mute undeva de unde sa vrea ea sa plece. La arhiva, de exemplu! Dar si asta e foarte dificil, caci tipa are voie legal sa ceara mutarea într-o pozitie care sa nu-i afecteze sanatatea. Asa zice legea. Asa ca baietii sunt cu mainile legate. Au o pozitie ocupata de un angajat care nu-i disponibil.
Cazul asta ilustreaza perfect ceea ce se cheama dilema etica! Stii ca etic si legal nu ai voie s-o dai afara, dar pe de alta parte pierderile tale ca firma asociate cu ea sunt foarte mari. Si nu prea exista cai de iesire.
Destul de probabil ca postarea asta sa-mi ridice în cap partea feminina a audientei Cafeinei.ro, dar îmi asum riscul!
Poate aveti impresia ca mentalitatea e ceva care se schimba. Sau poate credeti, în naivitatea voastra, ca niste oameni scufundati în alta cultura si în contact cu alta societate isi vor schimba metehnele. Eroare grava!
Mentalitatea poate fi de turma sau descentralizata. Mentalitatea de turma se manifesta cand individul este influentat puternic de cei din jurul lui. Cum ar fi cei care se lasa zilele astea cuprinsi de iPhone Mania care strabate Romania. Sau asa numitii fitosi*. Credeti ca doar la Bucuresti sunt fitosi? Mergeti la Moscova sa vedeti acolo figuri. Ai nostri tineri sunt recuperabili. Ai lor nu! În cluburile din Bucuresti înca nu se practica face control** la intrarea în cluburi. La ei da!
Nietzsche zicea ca indivizii atinsi de mentalitatea de turma se împart în doua categorii: religioasa si sociala. Mentalitatea religioasa de turma se manifesta cam pe unde îi spunea Sheherezada povesti califului Harun Al-Rashid. Mentalitatea sociala de turma se manifesta la Bamboo.
Mentalitatea de luptator ar trebui sa fie ceva caracteristic romanilor. Caci au rezistat de secole într-o mare slava. Un strain s-ar astepta ca secole de lupta si contre cu vecinii sa ne fi întarit mentalitatea. Din pacate ca sa vada mentalitatea de care va vorbesc, strainul ar trebui sa se uite mai la stanga, catre sarbi. La romani, strainul va vedea doar mentalitatea furatului caciulii proprii.
Si revenind la obiectul discutiei noastre: te-ai astepta ca romanii scufundati în alta cultura si societate sa preia din valorile respective. Dar dupa cum spuneam, asta ar fi proba de naivitate!
***
Care-i traiectoria tipica pe care o ia destinul unui roman stabilit în Canada? Pai toti cunosteti pe careva emigrat încoace, nu? Si romanul nostru cunoaste pe cineva. Asa ca prima data îsi cauta chirie într-o zona plina de romani. Apoi odata gasita, se intereseaza de unde-si poate cumpara de mancare ca în Romania. Pai de unde? De la magazinele romanesti de aici în care culmea coincidentei, se vorbeste romana. Apoi îsi trage satelit ca sa vada televiziunile din Romania. Toate chestiile astea se întampla în prima luna de la stabilirea în Canada.
Sa recapitulam pentru cei care au adormit citind postul asta si s-au trezit acum din greseala: romanul emigrat vorbeste acasa romana. Cu vecinii, în romana. La magazin, în romana. La televizor, romana. Daca iese în parc cu copiii sunt sanse mari ca 90% dintre aia din parc sa fie romani. Cand iese la iarba verde, iese cu gratarul ca pe meleagurile natale, cu carnea de mici luata de la magazinele romanesti si cu prietenii romani.
Get the picture? Dupa ce se integreaza NU, începe sa carcoteasca contra Canadei. Ca ce nashpa este aici, ca afurisitii de angajatori îi cer sa stie franceza, ca – auzi tupeu – a trimis 100 de CV-uri si nu l-a sunat nimeni si ca nesimtitii aia de oameni care se dau prieteni ai lui au îndraznit sa-i recomande sa-si ridice curu’ îngrasat cu E-uri si bere ieftina de la Maxi si sa faca un curs ceva, doar doar s-o prinde de el limba lui Champlain si mentalitatea lui Dan Hanganu.
Canada-i nashpa, ba! Stati dracului acasa si nu mai cheltuiti bani pe biletele alea de avion, ca ia uite la benzina cum s-a scumpit iar si se mai întampla si accidente ca la Madrid. În Canada ninge bai, si coincidenta naibii se vorbesc niste limbi care n-au legatura cu romana. N-are rost sa plecati de la biroul vostru caldut de la vreo institutie de stat sau de la Serviciul Primariei pentru Numararea Firelor de Iarba***. Stati acolo cu chirie ca sa poata sa va dea proprietarul afara cand vrea muschiul lui, n-are rost sa veniti în Canada sa va luati casa de carton presat. Stati colea la bloc ca orice om realizat si faceti împrumuturi pentru iPhone sau plata telefonului.
În felul asta nu ma mai împiedic de mentalitatea voastra gaunoasa cand o sa cereti ajutorul!
Note de subsol:
* Fitos – Un tip care se înscrie într-un trend de spargere în figuri caracteristica societatilor iesite din comunism. Care vrea sa para mai mult decat vrea sa fie!
** Face control – Metoda aplicata la intrarea în localuri sau cluburi prin care bodyguardul te masoara din cap pana în picioare si îti acorda accesul în local fie în baza notorietatii tale fie pe baza aspectului fizic – valabil mai ales în cazul femeilor.
***Serviciul Primariei pentru Numararea Firelor de Iarba – Serviciu fictiv bazat pe raspunsul unei primarii din Romania la întrebarea ” Pe ce pana corbului ati cheltuit doua miliarde de lei alocate amenajarii spatiului verde?” Raspunsul primariei, deloc surprinzator, a fost : “Pe cele 3.455.255.348 de fire de iarba plantate în aceasta primavara. Va invitam sa le numarati, ca sa nu existe interpretari!”
Mai acum ceva timp, s-a mutat langa mine o familie tanara cu un copil de vreun an. Amandoi foarte linistiti, ea frumoasa dar baietoasa, el muschiulos dar la modul pozitiv. Am aflat mai tarziu ca el lucra în constructii la montaj de închideri de hale iar ea într-o uzina. Amandoi muncitori fizic, amandoi rupti de oboseala cand ajungeau seara acasa (dupa ora 20h00 nu mai era nici o lumina aprinsa în toata casa), amandoi beneficiind de anumite avantaje pe care le au cei care muncesc cu spatele – concedii lungi iarna în care plecau în Sud, doua saptamani de vacanta vara, etc.
Dupa o perioada în care nu i-am mai vazut deloc, într-o zi apare tipa – care arata foarte bine numai ca e cam rough si fibroasa pentru gustul meu – cu alt barbat acasa. Trage un Hummer alb în fata casei si se da jos, îsi ia copilul de pe bancheta din spate si intra in casa. Dupa un timp iese, si se mozoleste – ca asta a facut – cu gagiul care a adus-o acasa. Ala între timp trasese Hummerul in garajul gagicii.
Nu prea ma intereseaza viata particulara a altora, însa chestia asta se petrecea chiar sub ferestrele mele si n-am putut sa nu observ ca tipa era în mod evident si public cu altul. Am zis ca mi se pare, desi îl stiam bine pe vecinul. Dupa vreo doua zile, iar vine gagica cu asta cu Hummerul. De data asta, parcat masina, luat el copilul, luat ea cumparaturile si intrat amandoi în casa. Asa, foarte natural si de parca erau impreuna dintotdeauna. Ce mi-a sarit în ochi a fost ca baielelul care are un an jumatate, îl respingea pe tip. Nu vroia sa-i dea mana, nu-l asculta si în general îl ignora.
În momentul ala mi-a fost clar ca vecinica mea s-a despartit de fostul ei si acum are pe altul. Însa descoperirea asta mi-a adus aminte cateva chestii specifice relatiilor chebecoase. Doar 30% dintre cuplurile din Quebec sunt casatorite, restul traiesc în concubinaj. Pentru ca statul ocroteste familia de facto. Nu conteaza actul, conteaza cu cine îti împarti viata. Cuplurile au copii, îsi cumpara case, masini, etc dar TOTUL este separat. Conturile, banii, tot. Am vazut faze la magazin care sunt de neimaginat într-o alta tara. El si ea, cu cosul plin de cumparaturi, încep sa le treaca pe la casa selectandu-le “asta, asta si asta sunt ale mele, poftim banii, asta si ailalta ale lui, le plateste el“.
Fetele sunt educate de mici în ideea de egalitate si libertate – cam prea multa dupa gustul meu – asa ca la 16 ani au demult chom – cuvantul chebecos pentru prieten, iubit, amant sau concubin ca-i totuna la ele – si de multe ori se lasa de scoala ca sa faca copii sau sa se apuce de job. Pe parinti îi doare-n palarie – daca au fond de studii pentru copii banii aia le raman lor – si intervin rareori.
Vecina mea are 22 de ani, am vazut asta cand a trebuit sa completez niste acte comune pentru primarie. La 22 de ani, are casa platita de fostul dupa cum spune legea ca trebuie sa se întample cu cel care ramane cu copilul si libertatea de a-si alege ce mascul vrea. Si în general de a face absolut ce-i trece prin cap cu viata ei.
La doi ani dupa ce terminasem facultatea, am facut armata la o scoala de ofiteri din sudul tarii. Drept pentru care astazi am gradul de locotenent in rezerva, ca nu m-a mai interesat sa urc in grad.
Ei, in cadrul grupului cu care am facut armata erau baieti desoebit de misto, toti cu facultate in diverse specializari. Si toti, ca sa scapam de corvezi, ne-am aciuat pe langa ofiterii din cadrul scolii, ca un soi de ajutoare sau helperi de birou, ordonante neoficiale. Traduceam acte, faceam programe de calculator, etc.
In acea perioada dezvoltasem teoria cercurilor concentrice ale puterii, ca eram in love cu Tismaneanu, Bogdan Ficeag si altii, caci ma batea gandul sa intru la Scoala Nationala de Inalte Studii Politice. Teoria asta, dezvoltata de mine, zicea ceva de genul:
Toti facem parte din structurile puterii de la mic la mare. Numai ca incepem din exterior unde puterea e mica sau lipsa si cu cat pasim in cercul urmator, catre centru, cu atat puterea noastra creste. Scopul este sa ajungem in punctul negru de la mijloc langa cei care decid totul.
De-a lungul vietii, dupa armata, teoria asta s-a dovedit corecta. Faceam parte din cercurile de mijloc, cei care aveau ceva relatii si puteau rezolva chestii dar legaturile lor primordiale erau cu cei din cercul trei al puterii, cu vice-primari, vice-presedinti, etc. Cu oameni din esalonul trei. Noi eram in esalonul patru. Si ne asteptam randul!
Dupa un timp, cei din esalonul trei, au devenit cei din esalonul doi. S-au apropiat de ultimul cerc, cel care inconjoara punctul negru. Noi, dupa ei. Relatiile noastre erau cu aceeasi oameni, numai ca aia devenisera primari, presedinti de consilii judetene, mari antreprenori, etc.
Si in aceasta perioada am plecat din tara.
Aflat in vizita in Romania, am observat ca cercurile s-au miscat din nou. Colegi de banca în liceu sau facultate au devenit prefecti, altii au devenit sefi peste Inspectorate de Constructii regionale, o fosta profesoara e sefa IGSIC pe Romania, unchiul unui asociat a devenit seful ANL, altul a intrat in Biroul Permanent PDL si tot asa. Si chestia asta e valabila in toate zonele. Vechii colegi de generatie, cu care am facut armata, am baut si mers la fete sînt pe cale sa ia puterea in Romania in urmatorii ani. E randul lor sa faca parte din primul cerc, cel care inconjoara foarte strans punctul negru. E randul lor sa devina parlamentari, ministri, sefi de institutii sau de banci.
Amuzant este ca acest lucru a durat 20 de ani. Exact ce a spus Brucan. Numai ca in loc sa schimbe lucrurile in Romania, fie si dupa 20 de ani, ei fac acum parte din sistem. Si sistemul îi hraneste si îi imbraca si le dicteaza regulile. O revolutie este exclusa. Beneficiile sînt prea mari. Si sînt trist cand vad acest lucru. Speranta Romaniei de acum 20 de ani, generatia Pietei Universitatii a dat de gustul puterii si joaca dupa regulile impuse de taticii sistemului.
Cine-si face sperante pentru Romania, si le face degeaba! S-au schimbat lucrurile insa doar la suprafata. In interior este acelasi putregai dintotdeauna, numai ca acum e parfumat si bine imbracata, conduce SUV-uri si vorbeste trei limbi straine.
Mentalitatea insa, e aceeasi. Si nu se va schimba niciodata!
Guest post by Abaddon
In timp ce cumatrul Stash se rastfata in capitala ultimului imperiu din Europa (cum grait-a tavarishchi Voronin), Abaddon s-a repezit fulgerator pana in teritoriile ocupate din Harcov (Harghita-Covasna) sa vada cum mai sunt oropsiti minoritarii maghiari de hainii de romani! Si, a vazut asa:
1. Pe sediul ZANU-PF-ului (UDMR) din Sfantu Gheorghe troneaza un singur drapel si anume, da, ati ghicit, cel al Ungariei. Un stegulet tricolor mai pricajit e la vreo cateva zeci de metri pe aceeasi cladire, in dreptul sediului local al unui partid coclit romanesc. Inchipuiti-va o asemenea ofensa in Statele Unite. Dar, in Secuime, asa-zisii aparatori ai drepturilor minoritatii romane din zona sunt niste trepadusi ahtiati numai dupa avantaje si nu vor sa se puna rau cu partidul unic din zona. Unul din trepadusi, un fost activist, culturnic ceausist, a ajuns in parlamentul de la Bucuresti trimis de partidele romanesti din zona. Trepadusul respectiv doarme in cizme la Bucale, dar are nesimtirea sa-si lateasca numele — Petre Strachinaru — pe o firma la doi pasi de drapelul unguresc mai sus amintit din Sfantu Gheorghe: cica, biroul local al deputatului PDL! Nu vede, oare, steagul unguresc la doi pasi de el?
