Le plus fort est mon père
De duminica dimineata
Linda Lemay - Le plus fort est mon pere
En attendant le soleil
Ignorati videoclipul, care-i super stupid (nu exista videoclip oficial pentru piesa asta). Ascultati piesa! Este absolut SUPERBA! Din pacate n-am reusit sa o uploadez pe Trilulilu.
Muzica, maestre!
Daca v-a placut, puteti sa v-o trageti în format mp3 cu programe de pe net (cautati cuvinte cheie youtube to mp3). Eu asa îmi umplu iPod-ul de muzica.
Mândria de a fi prost
A venit şi Madonna la Bucureşti şi a zis ce zice mai orice cântăreţ ca să arate că se implică social şi nu e doar o marionetă bine plătită ca să adune gură-cască: a făcut un apel la toleranţă. Desigur, publicul, care venise acolo ca să se afle în treabă şi să fie văzut nu ca să asculte o artistă cunoscută pentru luările ei de atitudine împotriva intoleranţei, s-a supărat şi a huiduit.
Cetăţeni onorabili s-au întors acasă de la concertul la care nu i-a dus nimeni cu de-a sila, au deschis computerul şi au descoperit brusc că Madonna a fost prostituată, că e ţigancă şi că, de fapt, nici nu cântă bine. Dacă eu aş fi avut asemenea probleme cu un artist, aş fi plecat din Bucureşti. Dar ei nu, s-au dus să vadă şi să asculte, probabil pe principiul că e bine să îţi cunoşti duşmanul.
Probabil pe acelaşi principiu s-au înţolit cu haine indecent de scumpe doar pentru că au pe ele etichete de creatori de modă homosexuali declaraţi şi au cumpărat ciungă şi seminţe de la romii de la intrarea din parc.
Au dreptate, Madonna a greşit când a sugerat că românii ar fi intoleranţi, când ei sunt doar ipocriţi. La fel cum sunt atunci când se plâng de corupţie dar dau şpagă atunci când trebuie, când se plâng de nepotism şi primul lucru pe care îl fac când au o treabă cu autorităţile este să îşi întrebe prietenii şi rudele dacă nu au pe cineva în instituţia respectivă, când spun că nu se duc la vot pentru că nu au pe cine alege aşa că se lasă conduşi de cei despre care spun că îi dispreţuiesc.
Nu îmi place Madonna şj am auzit de la tot felul de străini care au văzut-o în acest ultim turneu că face foarte mult play-back şi că mai tot concertul e o înşiruire de pif şi paf şi coregrafie, iar muzică şi trăire aproape deloc. Bravo ei, însă, pentru că a reuşit să trezească o mândrie naţională pe nedrept neglijată atunci când discutăm despre problemele României: mândria de a fi prost.
The Dawn Of A New Era?
Azi e 4 iulie, ziua mea nationala*, si ma uit la un concert al Madonnei pe Sky in HD, inregistrat la Buenos Aires pe 7 decembrie (ati prins ironia, ziua Americii, si ziua cand ciuciunghezii au atacat Pearl Harbor) 2008. Ieri nu era nicio zi importanta, atat ca era ajunul venirii fii-mii in vacanta de la studii, asa ca la sfrasitul unei zile istovitoare de curatenie generala, am decis sa vad “Shine A Light”, pe care-l inregistrasem tot de pe Sky de vreo saptamana-doua. Ei, copiii mosului, si in 24 de ore, am intinerit, dupa ce imbatranisem 1000 de ani la “Mamma Mia” tot de curand. Deci, avem, in cateva propozitii, cam aproape tot ce a fost succes in muzica (mai mult sau mai putin) comerciala din ultimele patru decenii si ceva.
Am avut nevoie de o noapte intreaga sa-mi revin din socul provocat de Scorsese cu filmul lui ravasitor, un eseu filosofic despre rostul vietii, pe muzica de Rolling Stones, interpretat de Mick, Keith, Ronnie si Charlie, filmat de vreo sapte operatori castigatori de Oscaruri, introdus de Bill Clinton (era si el pe-acolo, tot cu textele lui gaunoase si la fel de simpatic)…
…aaaa, ce spuneam? Huh, am ramas cu buricele destelor incremenite pe taste, ca Madonna tocmai si-a bagat pe tzeava finalul apoteotic, cu “Give it to me” si mi-a cazut falca.
Adica, n-oi fi eu fan Madonna, dar femeia asta, care-i mai batrana ca mine si cred ca o viziteaza tanti Meno, danseaza si canta in fata unui stadion intreg, River Plate, cred, cu mai multa lume decat la finala din 1978, si boy, mult mai fanatica. Si, performeaza cam cat un meci de fotbal, in care joaca numai ea. Si, joaca de rupe locul…
Dar, Madonna e doar o pubera pe langa Mick Jagger, pe care il idolatrizau parintii lui Michael Jackson, care… ei, dar sa-l vedeti pe Mick, la 63 de ani, cum trepideaza scena de pe Broadway sub cele 50 de kg ale lui, si cum, cand baga voce, se aprinde lumina in faclia Statuii Libertatii, iar unii spun chiar ca au surprins-o pe Miss Liberty, care e doooar cu un pic mai batrana decat Mick si Keith, schitzand o miscare din buric, pe ”””Satisfaction”, in arsita noptii, numai asa, ca o parere, sa atraga emigrantii din toate zarile, the huddled masses yearning to be free… zau, nu va mint!
Iar Meryl Streep, care tocmai a facut si ea 60 de ani, baga tzopaita ca la Shirnea cu flacaul ala irlandez, fostul James Bond, pe muzica de ABBA si nici macar nu-i e rusine, ba mai face si cateva bulioane de dolari pe chestia asta…
Mai copii, ce voiam sa va spun, ideea e ca astora le-a pus cineva ceva in pensie, un fel de viagra pentru minte, inima si cantat din gura, de sunt capabili sa faca aceleasi lucruri ca acum 25 de ani. E oare inceputul unei alte epoci? Biologic vorbind, am atins noi oamenii acel prag, acel quantum leap de unde longevitatea e doar o chestie de bani? Da, da, stiu, viata sanatoasa, beauty sleep, texte… Keith Richards a fumat pe scena aproape neintrerupt tot concertul, iar Mick, care are la activ peste 1000 de domnisoare, doamne si doamne-doamne, (cam la fel cat are Madonna la pasiv…) era mai elastic decat Mutu in meciul cu Italia de anul trecut.
Oricum, de-o fi un salt calitativ dpdv biologic sau psihologic, doua lucruri sunt clare: unu la mana, ca acel salt nu se obtine belind vremea in vreun birou si facand naveta, ci traind cu adevarat, iar doi la mana, ca de fapt, ei ma fac pe mine sa ma simt mai tanar, pentru ca ii stiu de-o viata. Go Mick, mamma mia, Meryl, arde-o, Madonna. Give it to us.
*Mi-am ales 4 iulie pentru ca pica vara, iar Neagu Djuvara spune ca o tara cu sarbatoarea nationala iarna, e o tara trista. Nu ma deranja 23 august, desi, fusese furata de comunisti. Era ziua in care Regele Mihai a salvat ce se mai putea salva din Romania. Dar, cum nu mai era disponibila, am zisa ca, fie ce-o fi, merg pe mana americanilor. Ei castiga intotdeauna, chiar si cand pierd. Deci, Happy 4th of July!
Teapa secolului
Sa vinzi aproximativ un milion de bilete la cincizeci de concerte si apoi sa mori fara sa fii cîntat o nota. Mickael Jackson e neserios pana si în moarte!
E o zi neagra pentru Hollywood. Farah Fawcett a murit, Mickael Jackson a murit si se pare ca si îndragitul actor Jeff Goldblum ar fi murit, anunta mai multe siteuri de net. Se zice ca ar fi avut un accident mortal în Noua Zeelanda în timp ce lucra la ultimul sau film. Moartea lui Goldblum este înca neconfirmata de agentiile de presa iar editarea paginii sale de pe Wikipedia a fost interzisa deocamdata.
UPDATE 1: Moartea lui Goldblum ar fi un hoax. Exact aceleasi lucruri s-au scris despre Tom Hanks în 2006
http://www.snopes.com/inboxer/hoaxes/tomhanks.asp
UPDATE 2: Kevin Spacey a anuntat pe Twitter ca Jeff Goldblum e bine mersi.
http://twitter.com/KevinSpacey
Silicon în chiloti
Fetele de la Wassabi au filmat un videoclip inedit în care au fost nevoite să filmeze timp de 16 ore cu chilotii lipiti pe piele cu silicon. Totul pentru a da bine pe sticlă. Pentru ca filmarea să fie cît mai spectaculoasă fetele au filmat aproape goale, singura piesă de vestimentatie fiind un slip minuscul de culoarea pielii lipit cu silicon. „A trebuit să ne lipim slipul pe noi ca să putem renunta la baretele laterale, care s-ar fi văzut pe cameră, stricînd efectul de goliciune completă. Am filmat asa nu mai putin de 16 ore si trebuie să recunosc că mi-a fost destul de greu. Mi-a fost si jenă pentru că erau destui băieti în jurul nostru si noi ne expuneam topless, dar am avut noroc cu acele proiectii, care, odată puse pe noi, ne acopereau excelent. De rusine mergeam acoperite pînă la locul filmarii“, a declarat Lora.
Sursa : Monitorul de Neamt
Moama, da’ ce videoclipuri se toarna în Romania! Si pitipoancele astea vor sa fie luate în serios cînd sînt chemate la vreo emisiune la TV sa-si promoveze capodopera, nu? Saraca Madonna pare chiar traditionala în tinutele ei de scena pe langa bambinele astea. Sînt curios, oare or avea curaj sa participe la un concert într-o baza militara din Afganistan în costumatia asta realizata din proiectii cu reflectoare?
Le-ar face mult bine militarilor, pe cuvant de onoare!
Frumosul ca experiment
Era pe 12 ianuarie 2007, într-o vineri, un pic înainte de ora opt dimineata la statia de metrou , L’Enfant Plaza din Washington, D.C. Un tip cu o sapca de baseball s-a instalat la iesirea din metrou pe unde veneau sutele de calatori care se duceau la munca si acolo, cu spatele la perete, între un vanzator de ziare si standul unei negrese care facea pantofii, tipul s-a pus pe cantat la vioara. Era ora de varf catre birourile din vecinatatea statiei de metrou, printre care cateva birouri federale cum ar fi cele ale Departamentului de Comert sau cel al Energiei.
Valiza vioarei era deschisa la picioarele tipului, pentru ca trecatorii sa poata sa-i arunce bani înauntru. Tipul a început sa cante Ciaconna de Bach, una din cele mai frumoase piese de muzica scrise vreodata în toata istoria umanitatii si în plus una din cele mai dificile de interpretat. N-o spun eu, o spun expertii. Pentru ca eu n-am ascultat Cioconna niciodata în viata mea si nu sînt foarte sigur ca mi-ar place. Adica prefer oricand un U2 unui Bach, dar ma rog, asta-s eu.
Sa ne întoarcem la istoria noastra! Tipul care canta la metrou nu era oricine. Era Joshua Bell. Ïn prezent, cel mai mare, cel mai dotat, cel mai genial dintre toti violonistii momentului; si iarasi, asta n-o spun eu, care nu l-am auzit cantand pe Joshua Bell niciodata în viata mea, si nici macar nu auzisem de numele lui îninte sa citesc în Washington Post istoria de fata.
Deci tipul nu era un oarecare, vioara lui nu era un stift ci un Stradivarius fabricat chiar de Antonio Stradivari însusi în 1713. Pretul: trei milioane jumatate de dolari. Dupa Ciaccona, tipul a cantat Ave Maria de Schubert, apoi o bucata de Massenet, pentru a reveni apoi la Bach.
Joshua Bell a cantat patruzeci si cinci de minute. Patruzeci si cinci de minute de frumusete pura!
Camerele ascunse plasate de Washington Post – cel care a facut acest experiment – au înregistrat 1070 de persoane care au trecut pe langa Joshua în cele 45 de minute. 27 i-au lasat bani în valiza vioarei, majoritatea în mod masinal fara sa se opreasca sa asculte. Ïn patruzeci si cinci de minute, Joshua a strans 32$. Doar de dragul comparatiei, cînd Bell cînta la vioara în concert, este platit cu 1000$ minutul.
O singura persoana din cele 1070, o angajata a Departamentului de Comert , Stacy Furukawa, l-a recunoscut pe Bell stupefiata ca îl vede cantand la metrou dar si mai stupefiata ca absolut NIMENI nu l-a recunoscut, nu l-a salutat sau nu l-a înghesuit sa-i ceara autografe. O my gosh! What kind of a city do I live in that this could happen? Traducere foarte libera: e posibil oare sa traiesc într-o lume de idioti si abrutizati?
Dar cifra cea mai interesanta, din tot experimentul este 7. Sapte persoane din 1070 s-au oprit din ceea ce faceau ca sa-l asculte pe Bell. Sapte din 1070. Mai interesant însa este ca majoritatea copiilor care au trecut alaturi de Bell, au manifestat un interes pentru violonist. Oare pentru ca sînt mai sensibili la frumos decat adultii? se întreaba Washington Post.
Ziarul a întrebat un expert în muzica, dirijorul orchestrei Nationale Simfonice din Washington DC, ce parere are daca un artist talentat s-ar apuca sa cante la metrou, ca experienta. Cîti oameni ar atrage el doar prin muzica sa? Expertul a spus ca vreo suta. Si cîti bani ar face el în patruzeci si cinci de minute? Probabil ca vreo suta cincizeci, a raspuns expertul. Deci s-ar aduna lumea sa-l asculte, asta e parerea dvs? a insistat ziarul. Da, s-ar strange lumea sa-l asculte, a spus Leonard Slatkin.
Ei bine, nu s-a strans nici o multime si tipul n-a facut decat 32 de dolari. Si nu era oricine, era the best of the best.
Dupa ce-am citit povestea de mai sus, am stat si m-am gandit daca într-adevar e o problema cu frumusetea care nu penetreaza în viata de zi cu zi. Sapte persoane din 1070 au fost sensibilizate de muzica lui Bell, asta corespunde cu media ursilor din padure în fata aceleiasi muzici. Frumusetea e dificila!
Daca as fi coborat din metrou în dimineata asta la L’Enfant Plaza din Washington, n-as fi auzit Ciaccona pentru ca as fi avut în urechi castile iPodului meu plin de Bam, bam, don’t give a dam, bam, bam, do you? Si da, probabil la fel ca multi alti trecatori as fi aruncat o fisa de 25 de centi în valiza viorii acestui amarat fara macar sa-i arunc o privire. Poate ca daca experimentul s-ar fi desfasurat în Europa, ar fi avut alt deznodamant, nu stiu.
Cert este ca traim o viata trista în care grijile de zi cu zi si modernitatea ne-au cotropit cu totul!
Angels on the moon
Îmi placea mult de tot o piesa pe care-o tot ascultam la radio în masina, si pe care o tot repetau astia de aici. Dar nu retineam deloc cine o canta ca s-o caut pe iTunes. Într-o zi am tras doua videoclipuri gratuite din magazinul Apple, dar nu le-am ascultat dupa aia caci m-am luat cu altceva si am uitat.
Azi eram cu iPodul la ureche si cum ascultam eu muzica la întamplare, deodata începe piesa aia pe care o cautam de mult. Am ramas tampit! Am scos scula si m-am uitat la ea, crezand ca s-a cuplat la radio sau ceva. Cînd colo, ce sa vezi? Pe ecran tocmai se derula videoclipul lui Thriving Ivory – Angels. Exact piesa pe care-o cautam, trasa de pe iTunes fara sa stiu.
Ca sa vezi! V-o dau si voua, ca sa nu spuneti ca sînt baiat rau!
Loading ...