Angels on the moon
Îmi placea mult de tot o piesa pe care-o tot ascultam la radio în masina, si pe care o tot repetau astia de aici. Dar nu retineam deloc cine o canta ca s-o caut pe iTunes. Într-o zi am tras doua videoclipuri gratuite din magazinul Apple, dar nu le-am ascultat dupa aia caci m-am luat cu altceva si am uitat.
Azi eram cu iPodul la ureche si cum ascultam eu muzica la întamplare, deodata începe piesa aia pe care o cautam de mult. Am ramas tampit! Am scos scula si m-am uitat la ea, crezand ca s-a cuplat la radio sau ceva. Cînd colo, ce sa vezi? Pe ecran tocmai se derula videoclipul lui Thriving Ivory – Angels. Exact piesa pe care-o cautam, trasa de pe iTunes fara sa stiu.
Ca sa vezi! V-o dau si voua, ca sa nu spuneti ca sînt baiat rau!
Demodatul
Sînt masochist! Uite ceva ce nu stiam despre mine. Am aflat abia astazi, cand mi-am încarcat în iPod vreo cinci discuri de muzica romaneasca aduse din tara de un prieten si m-am pus pe ascultat la birou în timp ce lucram. Cand au început sa schelaie alde Uni-K si TNT si UZI si care cum naiba de trupe le-o mai fi chemand, mi-a venit sa-mi pun streangul de gât. M-am uitat prin jur dar nu era nici unul.
Am rezistat eroic tot skip-înd poate ajung la vreo piesa misto. Si am dat peste Akcent, parca asa îi cheama, cu o piesa de-a lor « French Kiss ». Oh boy! Muzica ca muzica, dar ce versuri inteligente: «I’m thirtheen and she’s thirty/ But she’s hot and I am naughty ! » WTF?
Trecem peste engleza de balta cu care toate trupele romanesti ne tortureaza, trecem peste ineptia versurilor cretine – daca vreti sa stiti O-Zone a avut succes international numai si numai pentru ca nimeni nu pricepea ce dracu canta ei acolo – si ajungem la mesaj. Care mesaj? Una de treizeci de ani cu un pustan de treisprezece? What’a heck?
Ma întreb foarte serios daca exista cineva care ciuleste urechea la versurile formatiilor romanesti. N-am nimic cu Parazitii, Morometii sau BUG Mafia. Aia cand canta, scrie clar ca sînt versuri explicite si e super OK. Dar cand te apuci sa canti despre chestii din astea cu baieti de treispe ani si gagici de treizeci, parca nu mai e chiar asa de OK.
Sau oi fi eu prea demodat?
Miles away
Ati ascultat vreodata versurile de la “miles away” de Madonna? Am impresia ca piesa asta a fost scrisa in locul cererii si de divort. Sau daca nu, macar a tinut loc de declaratie publica din partea ei. E cam prea clara!
Show them to me
De obicei nu postezi clipuri video, dar clipul asta e demential si total “politically incorrect“. Rodney Carrington e un cantaret de muzica country cunoscut si pentru ca a jucat în serialul cu acelasi nume de pe ABC.
Disclaimer: Va sfatuiesc sa vedeti clipul de mai jos departe de priviri indiscrete sau pudice. Si da, nu e clip de vazut la birou
Rodney Carrington – Show them to me
Eurovision – un freak-show total
Si a fost si Eurovision 2008! Pe care nu m-am mai obosit sa-l urmaresc, desi TVR l-a transmis si pe International. Pentru ca acest concurs a devenit cu anii un freak-show total! Daca muzica ar fi un sport organizat, atunci Eurovisionul ar fi World Wrestling Entertainment (WWE)
Fondat in 1956 de catre Uniunea Europeana de Radio-Televiziune – UER, care regrupeaza si Israel si Turcia care stim bine ca se afla in Europa – concursul Eurovision n-a fost intotdeauna reperul “tipilor bizari care au transformat scena in festival de kitch” cum scria deunazi un cotidian din Zagreb citat de Courrier International.
Pana la sfarsitul anilor 90, Eurovisionul era inca luat in serios. Concursul a descoperit si a facut mai multe staruri internationale de-a lungul a cincizeci de ani de existenta: ABBA, Cliff Richard – ajuns pe locul doi dupa manipularea voturilor, Julio Iglesias, Gianni Morandi sau – mult mai aproape de zilele noastre – celebra Céline Dion, care desi canadianca, a reprezentat Elvetia.
Marcu e beton!!!
Guest post by Abaddon
Asa cum amenintam acum cateva ore intr-o replica la Yuma, am fost sa-l vad pe Sultanul Swingului, care-i da clasa Stingului!
Daca reuseam sa ies din parcare inainte de o ora, aveati impresii si mai fierbinti, asa sunt numai calde, sau la cald, ca show-ul s-a terminat de doua ore si un sfert deja. Dom’le, ce sa va spun, Mark Knopfler, la 58 de ani, ciupeste corzile la fel ca la 28!
Am zis initial ca na, a venit si omu’ pe cararea nostalgiei, sa mai faca un ban, asa ca o sa fie numai o mana de d-astia intre 50 si 60 de ani plus mandea si nevasta, si o sa ne putem da adolescenti printe ei.
Frate, o sala arhiplina, la 5-6,000 de oameni, e drept, o sumedenie intre doua varste, coplesitor de multi de conditie buna, cu un IQ evident peste medie (Dire Straits nu facea muzica pentru prosti) si toti veniti la concert cu masinile, sa le faca in ciuda odraslelor care vin cu metroul si se imbata pe Black Eyed Peas).
Cand Marcu si-a scos arcu’ si-a inceput sa croseteze pe sarme, mi-am dat seama ca nu e o susa din alea, hai sa calatorim inapoi in timp cu Tony Bennett, ci ca jupanul chitarii are inca multe de spus si lumea il asculta nu pentru ce-a fost, ci pentru ce suprize ascunde. Si sunt destule – solourile de chitara sunt ca driblingurile lui Cruyff din anii 7o, te pacalesc ca omul are de fapt 35 de degete, si alea numai la mana dreapta, vocea e mai matura dar are acelasi misto piezis in ea, de prof univ de engleza din mama englezoiaca, desigur, dar nascut prin Scotia dintr-un tata evreu ungur fugit din Ungaria nu in 56, de frica comunistilor, ci in anii 40, de dragul lor. Piesele lui de pe albume solo, fara sa adie asa de mult a Dire Straits, sunt muzica solida, chiar daca lipsita de atingerile de geniu de pe vremea sunetului in grup.
