Probleme de constiinta

Miercurea trecuta, dupa o zi obositoare, ieseam de la o partida de tenis in compania unui amic. Dupa ce am schimbat câteva vorbe, m-am suit în Nissanul meu si i-am dat bice catre casa. Era destul de cald si eu cam încalzit asa ca am dat sa deschid geamul. Îmi era frica sa nu racesc de la aerul conditionat asa ca am preferat geamul. Care geam este electric si e din ala, apesi pe buton doua secunde si el coboara la maxim singur. De data asta a coborât el, dar foarte încet. Nu am dat importanta chestiei asteia, ma gândeam la meciul de fotbal care începea pe CBC în juma’ de ora.

Ajuns într-una din cele mai aglomerate intersectii din oras si stând la stop, am bagat de seama ca mi s-a aprins becul de la ABS. Foarte bizar, mi-am spus în barba. Si ca un tip obisnuit sa ia decizii într-o fractiune de secunda, am zis ca hai sa-l sting oprind motorul. În intersectie, repet.

Logic, motorul nu a mai pornit. Dar nu doar ca n-a mai pornit, însa mi s-a taiat si curentul la masina. Nici macar o zeama de curent nu aveam sa pun becurile de avarie. Am sarit din masina si am facut semn coloanei impresionante din spatele meu s-o ia prin stânga si prin dreapta, ca n-am cum sa ma misc. Foarte greu de executat, tinând cont ca eram pe o sosea cu trei benzi iar mie-mi murise masina pe aia din mijloc.

Cu chiu cu vai am reusit sa o împing la bordura, pe banda dedicata curbei la dreapta. Neavând curent, mi se taiase si servodirectia. Stiti ce misto o sa manipulezi o masina de 2 tone fara servo directie? Arnold scria pe mine! Trageam de volan cu toata forta si o si împingeam cu umarul drept de mare pozna. Nu stiu daca stiti, însa în Canada pietonii sînt niste animale extrem de rare pe marile bulevarde asa ca nu avea cui sa i se faca mila de mine. Dar macar nu m-a înjurat sau claxonat nimeni.

Odata adusa masina lânga bordura, m-am asezat tacticos lânga ea si am sunat la CAA sa vina cu platforma sa mi-o ia. Aia mi-au spus ca vor ajunge cam într-o ora. Asa ca am scos iPodul si am început sa citesc stirile. Nu cred ca citeam de mai mult de câteva minute cînd deodata aud sirena politiei chiar în spatele meu, de era sa-mi sara inima. La volan o gagicuta ofiter, vreo 25 de ani, îmi face semn ferm sa ma apropii de fereastra ei din dreapta.
- Care-i treaba? De ce ati parcat pe banda dedicata virajului la dreapta?
- Am ramas în pana, zic.
- Nu puteti s-o miscati deloc?
- Nu, are doua tone masina si nu-mi merge servo-directia. N-am curent.
- Ati chemat pe cineva?
- Da, am sunat la CAA si vor veni într-o ora cu platforma.
- OK, zice tipa. O sa raman în spatele dvs sa va protejez de masinile care vin din spate!

I-am multumit fara sa pricep prea mult ce mi-a spus. Politista a pornit luminile de nino-nino si a anuntat prin statie ca stationeaza la intersectia X cu Y. Apoi a vazut pe fata mea ca eram cam nedumerit, mi-a facut semn cu degetul ca e în regula si a continuat sa stea cu masina de politie cu girofarurile aprinse în spatele meu.

În timpul asta, pe mine începuse sa ma streseze prezenta ei. As fi scos din nou iPodul sa citesc dar mi se parea ca nu se face. Am stat cu mâinile în buzunar vreo cinci minute uitându-ma din când în când cînd la masina mea, cînd la aia de politie. Începusem sa ma gândesc la tot soiul de chestii : bre, da’ daca are vreo urgenta si ea nu poate sa plece pt ca sta sa ma pazeasca pe mine? Daca i se termina tura si cheama alta masina în locul ei si mai sta si ala o gramada fara sa produca nimic? Daca întârzie platforma, oare cît timp poate sa astepte? Pâna la urma contribuabilii din orasul meu (including me) nu dam o gramada de bani la taxe pt ca politia în loc sa lupte cu infractorii sa stea la curul meu sa ma pazeasca pt ca-s eu bou si n-am nici macar un amarat de triunghi reflectorizant în masina, nu? Si cum am reusit de unul singur sa scot din trafic o patrula de politie timp de-o ora numai pentru beneficiul meu personal? Constiinta nu-mi dadea deloc pace. Trebuie sa recunoasteti ca n-as fi bun de ministru.

Si ma tot gândeam si-mi tot schimbam greutatea de pe un picior pe altul. În timpul asta, politista mai vorbea prin statie, se mai uita pe geam si în general statea cuminte la locul ei. La un moment dat, nu mai rezist si ma duc la ea :
- V-am spus ca platforma vine într-o ora?
- Da, stati linistit, zice ea. E în regula, pot sa astept.

M-am întors la locul meu si m-am uitat prin jur. În spatele meu, la 20 de metri, o terasa La Cage aux Sports full ochi. Lumea se uita la meci si bea bere. În dreapta, intersectia cu pricina, plina de masini care circulau ordonat. În stânga, bulevardul de pe care venisem. Toate masinile care vroiau sa faca la dreapta, ocoleau cuminti masina de politie si dupa aia faceau la dreapta. Traficul era mult încetinit de prezenta noastra. Dar aia n-aveau nimic de comentat, se miscau fara claxoane, fara înjuraturi, fara degete mijlocii aratate pe geam.

Nimanui nu i se parea curios ca mi-am tras bodyguard o patrula de politie. Ba din contra, li se parea foarte în spiritul “Serve and Protect” asa ca n-aveau treaba cu noi.

Dupa înca cinci minute n-am mai rezistat. Am început sa împing masina cu niste eforturi supra omenesti, am trecut de coltul intersectiei si am intrat imediat pe o straduta laterala. Eram lac de sudoare cînd a trecut pe lânga mine masina de politie care ma protejase, cu girofarurile stinse. Mi-a facut semn din mers ca ‘’excelent’’ si apoi a accelerat pierzându-se în traficul bulevardului. M-am asezat pe bordura sa-mi trag sufletul si dupa vreo 25 de minute a aparut platforma. I-am dat cheia masinii soferului, i-am spus la ce service auto sa mi-o duca, ala a zis ‘’sigur, boss’’, mi-am luat echipamentul de tenis din portbagaj si am plecat catre casa (eram la vreo doi km de mers pe jos) fara sa ma uit înapoi. Unde am ajuns tocmai la timp ca sa vad repriza a doua din meciul de fotbal si sa beau o bere rece dupa atâtea emotii si probleme de constiinta.

Tavalute

Ma uitam azi cu pasiune la curling cu o bere în fata, cum membrii echipelor Angliei si Germaniei încercau sa-si scoata unii altora piatra cu mâner din cercurile alea concentrice. Mai tare ca orice meci dintre Manchester si Bayern Munchen. Alaturi de mine, un vecin de strada, român si el.
- Bai, zic eu, astia joaca curling cum jucam noi tavalute!
Tipul se uita mirat la mine si ma întreaba nedumerit :
- Ce-s alea tavalute?

OK, daca as fi baut o bere alaturi de un ardelean, as fi înteles. Ardelenii sînt niste extraterestrii parasutati din alta lume, una în care toate denumirile populare ale românilor se cheama altfel. Dar asta era moldovean din Botosani, Cum se putea oare sa nu stie ce-s alea tavalute?
- Tinere, ciuleste urechea încoa’! Stii ce-s alea ‘’noua pietre’’ si cum se joaca?
- A, pai cum nu, începe amicul caruia i se lumineaza ochii. Sa vezi cum jucam eu cînd…
- Lasa ce faceai tu, ca nu despre asta vorbim noi aicea! Deci stii. Stii ce-i aia ‘’poarca’’? ‘’Cornete’’? ‘’Flori fete sau baieti, melodii sau castraveti’’ ori ‘’Tara, tara vrem ostasi’’?
- Sigur ca stiu.
- Dar ‘’tavalute’’ nu-ti spune nimic…
- Nu.

Ma scarpin în ureche cu degetul mic si trag un gât de bere. Dupa aia ma pun pe explicat stiintific :
- Tavalute era un joc care se juca pe capace de bere. Luai capacul, îl îndreptai cu ciocanul si-l jucai împreuna cu altii, cam cum joaca astia curling, arat cu capul catre TV. Numai ca în loc de pietre se foloseau chei. Tavalutele se asezau una peste alta si se arunca cu cheia de la o linie trasa la vreo 5 m distanta. Ala care aseza cheia cel mai aproape, dadea primul în tavalute cu latul. Alea de le întorcea, erau câstigate. Erau cu valori diferite, un capac de Tuborg facea cît cinci de bere Carpati si tot asa.

Pe amic îl apuca râsul.
- Nu bai, eu jucam barbut. Pe bani.
- Tu si Satana aia de Pitzurca, îi raspund. Daca ma prindea tata ca joc ceva pe bani (poker sau barbut) cred ca nu mai puteam sta pe fund o saptamâna. Si eu tin la fundul meu. Asa de mult, încât nici macar pâna în ziua de azi nu stiu sa joc poker ori barbut.
Amicul continua sa se amuze.
- Pare misto jocul asta. Se juca afara?
- Cum adica afara? Afara din ce? Din tara?
- Nu bre. Afara, adica pe strada?
- Normal ca pe strada. Ce jocuri jucam noi pe atunci în casa? Nu toate erau afara?
- A, ba da! zice el. Si spune, bagam o partida de tavalute?
Îmi arata cu un gest larg capacele de bere întinse în fata noastra.
- Bagam! ma declar eu de acord.

Si am bagat! Am îndreptat cu ciocanul capacele de bere si le-am jucat cu cheia de la masina, ca are cap de plastic si pune stop misto. Le-am pierdut pe toate chiar la mine în driveway. De nervi, i-am telefonat maica-mii sa-mi trimita cu posta rapida cheia de la servanta ei cu bibelouri, aceeasi cu care am câstigat la viata mea pungi întregi de tavalute de la prietenii de joaca.

Dar pâna vine cheia, are careva sa-mi împrumute niste capace de bere?

Talibani

Sînt atât de ocupat zilele astea, ca n-am apucat sa vad nici macar un minut de la Olimpiada. Chestie care e grava, oricum ai lua-o. Pt ca ma gândesc ca voi n-aveti nici o vina, ca doara nu voi m-ati ocupat, va dau înca o tema de gândire în cele ce urmeaza. O sa va rog doar sa ma scuzati daca nu pot raspunde chiar rapido-presto comentariilor vostre! Asta nu înseamna ca nu le citesc.

Sa începem deci!

Intro

Le Parti québécois qui a l’air de vouloir remplacer l”ADQ dans la niche du radicalisme. Dans l’immédiat au Québec, on a autres choses à faire que d’attendre quelque chose qui ne vient pas vite. On a des problèmes très graves, des problèmes économiques, des problèmes d’éducation, des problèmes de santé, de finances publiques, il faut qu’on se mette à la tâche

Lucien Bouchard - avocat, fost sef al Parti Quebecois, fost prim-ministru al Quebecului, fost sef al miscarii OUI (miscarea care a votat pentru separarea Quebecului la referendumul din 1995)

Adicatalea :

Partidul Quebecois (partid provincial de opozitie axat pe politica secesionista si suveranist în Quebec - N.A) pare ca vrea sa înlocuiasca ADQ (alt partid de opozitie provincial - N.A.) în nisa radicalismului. În viitorul imediat din Quebec, avem si alte lucruri de facut decît sa asteptam ceva ce nu vine repede (independenta Quebecului - N.A). Avem probleme grave de rezolvat, probleme economice, probleme de educatie, de sanatate, de finante publice. Trebuie sa punem osul la treaba !

Nu mi-a placut niciodata Lucien Bouchard dar l-am considerat un tip cu capul pe umeri. Pentru ca în general le spune lucrurilor pe nume, chiar daca marii majoritati a chebecosilor nu le place sa auda aceste lucruri. Zilele trecute, tipul asta a facut declaratia de mai sus care a facut pagube în toate paturile sociale si politice în Quebec. Pt ca el e un simbol al independentei Quebecului si cînd simbolul tau zice sa-ti bagi p..la în ea de independenta, avem o problema. Adica ei au, ca io sînt oricum contra.

Dar nu despre asta vreau sa va povestesc. Declaratia lui Bouchard si efectele ei sînt doar zgomotul de fond. Actiunea e de fapt în alta parte!

***
Ieri am convocat o sedinta pe santierul unei lucrari foarte mari si complexe, pt ca-s o gramada de probleme la executie. Compania mea e consultantul independent pt contul clientului care-i strain si e platita sa faca auditul (inspectii, control, verificare calcule, documente, etc) lucrarii. Eu sînt seful echipei multi-disciplinare care se ocupa de acest audit. În echipa asta sînt o gramada de nationalitati: spanioli, haitieni, americani, thailandezi, scotieni, irlandezi, turci, chebecosi, români si asa mai departe. Un futai total atât în materie de comunicare cît si de organizare si coordonare. Ca sa va faceti o idee, în e-mailul meu de la firma intra cam 5 mesaje pe ora. Într-o zi primesc între 35 si 50 de bucati. Dracu’ le citeste pe toate! Plus rapoarte, sedinte, calcule si alte chestii amuzante. E absolut si definitiv criminal!

Ieri eram deci pe santier cu vreo 10 sau 15 persoane, fiecare în brate cu un raport în engleza pe care l-am facut pt client, încercînd sa identificam solutii la problemele ridicate. Discutia era super-tehnica, n-are rost sa va plicstisesc cu detalii. Ei bine, exact cînd le explicam contractorilor într-o engleza fara cusur cam în ce mod s-au pishat pe coduri si pe practica canadiana, vad un ochelarist cam la vreo 23 de ani cum ridica doua degete timid în spate. Baiatul, curatel de felul lui, era un inginer junior chebecos si un soi de asistent pt seful de santier care-i spaniol.

Îi dau cuvântul, gândindu-ma ca tre’ sa ma trozneasca cu vreo întrebare tehnica
- Da, te ascult!
- As putea avea acest raport pe care l-ati facut în franceza?
Ma uit în jur, numa’ strainezi. Majoritatea expati, ajunsi în Quebec special pt acest proiect. Toti fiind lemn la franceza.
- Poftim? îl întreb incredul.
- Pot sa am acest raport în franceza? Aici sîntem în Quebec, mi se pare normal sa primesc toate documentele în franceza. Daca as lucra în Ontario, as întelege. Dar aici este Quebec. Eu sînt francofon si sînt mândru ca sînt francofon. Zic ca ajunge cu engleza!

Îl privesc derutat. Ochii lui arunca fulgere. Ma astept sa-mi arunce între ochi Carta Limbii Franceze în Quebec, promovata si aplicata de Oficiul Quebecos de Limba Franceza. Ma felicit totodata ca între el si mine sînt interpusi vreo doi insi si ca port casca de protectie. Cu talibanii separatisti nu se stie niciodata.
- Nu, nu poti sa ai acest raport în franceza, îi raspund în limba lui materna. Nu de la mine, în orice caz. Nu-i treaba mea sa ti-l traduc. Ai un sef, fa-i o cerere scrisa sa ti-l traduca.
- Icitte on est au Quebec! repeta el încapatânat.
- Corect! raspund eu. Deci nu stii engleza?
- Nu. Stiu franceza si e suficient. E cea mai frumoasa limba din lume, zice el.
- Cea mai frumoasa prin comparatie cu ce? De unde stii ca-i cea mai frumoasa daca nu vorbesti o alta?

Pare derutat dar îsi revine repede.
- As putea sa fac o plângere la O.Q.L.F. (oficiul ala de limba - N.A.).
- Ai putea! Dar nu uita înainte sa faci cererea sa citesti si referirile la aplicabilitatea Cartei de catre companiile care n-au sediul social în Quebec, îi arunc eu viteaz desi stiu prea bine ce zice legea. Capitolul 4 specifica ca orice angajat al oricarei companii în Quebec are dreptul de a solicita sa profeseze exclusiv în franceza.

Aia în jurul meu asteptau rabdatori sa terminam dialogul asta într-o limba pe care n-o întelegeau. Un spaniol chiar îmi spune ca pt el a sunat de parca as fi vorbit în chineza. Bizar, ma gândesc eu, daca consideram ca Spania e usa-n usa cu Franta.
- De cînd spaniolii nu înteleg franceza? ma întorc spre el.
- Nu sînt spaniol, zice el semet. Sînt basc! Scrie si pe casca mea.
Ridic privirea si-i vad numele: Ibaiguren Mendoza.
- Si asa, esti basc dar nu spaniol, huh?

Da afirmativ din cap cu mândrie. Oftez si ma gândesc cu ce naiba am pacatuit eu de am dat peste unguri din astia tocmai într-o zi cînd am treaba.
- Tu esti român, nu? se amuza o inginera chebecoasa. E mai înalta ca mine si-si mentine cu greutate echilibrul precar pe barele de armatura
- Nu. Sînt moldovean.
- Ce-i aia? se intereseaza ea. E ca un chebecos din Romania?
- N-ai nimerit-o, râd strengar. E un soi de balena-n polonic!

Service, Intégrité, Justice

Aici a fost odata un articol despre un nene care a fost iertat de o amenda de catre un politist canadian. Acel articol a fost mâncat de o pisica deoarece nu respecta niste drepturi de autor. Cum ar fi acela de a apartine de fapt unui amic care m-a tras de urechi în privat ca nu i-am cerut voie sa public aceasta întamplare.

Asa ca am chemat o pisica sa descurce nodul gordian. Iar ea l-a rezolvat cum a stiut ea mai bine.

 

Exista ghinion?

Din lipsa de timp, lene profunda si schimbare de strategie - încerc sa ma las de blogging-ul de conjunctura - am ajuns sa scriu lunea dimineata toate articolele care vor apare în cursul saptamânii pe Cafeina.ro. Nefiind o persoana matinala nu pot functiona în parametrii ideali înainte de ora 9h30 si cum uneori trebuie sa fiu la birou la 8h00, îmi intru în ritm cu o cafea si scris de articole. Sa începem :

Astazi vom discuta despre paranormalul din vietile nostre. Nu despre flacari violet si alte tâmpenii de care a fost plina Romania pâna de curând, ci despre situatia aceea specifica cel mai bine definita de expresia ‘’Today, just isn’t may day!’’. Despre ghinion. Am observat ca cel putin odata pe an am o zi în care toate merg de-a-ndoaselea. Una din aceste zile am avut eu vinerea trecuta. O zi în care ghinionul s-a tinut scai de mine. Abia am asteptat sa se sfârseasca, va spun drept.

Dinimeata aceea a început excelent, peste noapte având loc o pana de curent care resetat toate ceasurile aparatelor din casa inclusiv pe cel desteptator de la capul patului. Asa ca în loc sa ma trezesc la 6h45 ca de obicei, m-am trezit la 7h30. Nu m-am panicat, pt ca aveam o întâlnire cu echipa unui birou de proiectare în cealalta parte a orasului, la ora 10h00. Timp suficient, mai ales ca urma sa plec cu masina si nu cu trenul. Mi-am baut cafeaua, am citit stirile si scrierile unor bloguri pe care le urmaresc, am scris doua-trei e-mailuri, mi-am luat geanta si am iesit pe usa. M-am suit în masina, am dat la cheie si pauza. Nici un fâs, nici un pâs. Nici lumini în bord, nici nimic.

M-am amuzat cam o fractiune de secunda, gândindu-ma ca pana de curent de peste noapte mi-a afectat bateria. Am pus mâna pe telefon si mi-am sunat un prieten sa se opreasca la mine în drumul lui care ducea la gara, prin fata casei mele. Amicul a ajuns dupa cinci minute, a tras hardughia lui de masina alaturi, mi-a dat un ‘’jump-start’’ (curent de la baterie) si s-a carat în drumul lui. Ca si mine de altfel caci bateria urma sa se încarce în timpul mersului. Am ajuns la prima intersectie, era blocata de politie din cauza unui accident. Abia în acel moment am realizat ca s-ar putea sa fie una din zilele alea. Una din zilele cînd totul merge pe dos, indiferent ce ai face. Curios sa vad daca am sau nu dreptate, am hotarât sa-mi continui drumul cu ochii deschisi la maxim si atentia sporita. Eram foarte sigur ca ghinionul trebuie sa ma pândeasca de undeva, poate de dupa colt, dar eram hotarât sa nu ma las învins.

Am întors masina si am luat-o pe alt drum îndreptându-ma catre podul peste fluviul St Laurent si apoi spre centru. Pe drum am reusit sa prind aproape toate semafoarele pe rosu. Ca am mers cu 40 la ora sau cu 80, n-a contat. Rosu peste rosu. Cel mai uimit am fost cînd am ajuns la podul peste fluviu si am observat ca accesul era închis, o coloana de masini de cîtiva km asteptând cuminte la coada. A fost prima data în trei ani de zile cînd am prins accesul barat pe pod. Dupa un sfert de ora s-a facut verde si am pornit mai departe. Nu stiu nici acum care a fost motivul pt care traficul fusese oprit. Totul parea în regula, la prima vedere!

De obicei fac 35 spre 45 de minute cu masina de acasa pâna la birou. Vineri, trecusera deja 45 de minute si eu abia ieseam de pe pod. Lucru foarte curios în sine deoarece vinerea dimineata traficul e lejer si pot scoate chiar si sub o jumatate de ora. Am intrat pe o autoruta de corespondenta, trafic brici. Cînd ajung aproape de Gara Centrala din Mtl, s-a rupt filmul. Zeci de masini bara la bara, se miscau cu cîtiva metri pe minut. Buja venea din partea lucratorilor de la primarie care se apucasera de niste reparatii în mijlocul strazii asa ca patru benzi de circulatie trebuiau sa se strânga spre dreapta, pe una singura. Politia încurca si ea traficul cît mai profesionist, ce sa mai, era balamuc. Mi-a trebuit jumatate de ora numai sa trec de acea zona care nu putea fi ocolita deoarece lucrarile se desfasurau într-o parte a autostrazii care nu avea benzi de iesire laterale. Se facuse deja ora 9h15 si înca nu eram la birou. Iar la ora 10h00 trebuia sa fiu la acea întalnire la iesirea din Montreal spre Toronto, la ‘’doar’’ 40 km de biroul meu.

Cu chiu cu vai peste înca zece minute am reusit sa parchez în parcarea suspendata de lânga cladirea de birouri unde lucrez. Parcarea ocupa primele 5 etaje ale unei cladiri, etajele superioare fiind birouri. Informatia asta e importanta, deoarece exact în secunda cînd m-am dat jos din masina si am închis usile cu telecomanda, a pornit alarma de incendiu. N-am dat importanta, am spus ca trebuie sa fiu un exercitiu, asa ca m-am îndreptat spre lifturi. Care bineînteles ca nu mergeau, pt ca în caz de alarma se blocheaza la parter. Am dat sa cobor pe scara de incendiu dar am dat peste ocupantii etajelor superioare care evacuau cladirea. Se mergea în sir indian si deloc repede. Mi-a mai luat înca cîteva minute bune sa ma vad afara din cladire, numai ca sa observ cinci masini de pompieri cu furtunele întinse. Am realizat ca alarma e pe bune si gândindu-ma la masina mea care poate urma sa arda în cladire, am ridicat din umeri (e asigurata asa ca who cares?) si m-am carat în birou sa sun la cei cu care urma sa ma întâlnesc si sa amân întalnirea cu jumatate de ora. Verificat mailuri, raspuns la vreo cîteva, luat laptopul si un vraf de acte la spinare si înapoi la masina.

Si desi pare inimaginabil, stiam ca momentele extraordinare ale acestei zile magice sînt departe de a se fi terminat. Alarma de incendiu fusese ridicata, asa ca mi-am luat masina si am dat sa ies din parcare. Numai ca meseriasul ala care ia banii de parcare, a uitat sa-mi dea bon sa-l decontez pe cheltuieli. Asa ca desi bariera era ridicata, am dat cu spatele sa-l întreb de sanatatea lu’ ma-sa. Bariera s-a lasat la loc si nenea mi-a dat chitanta stringându-mi furios ca acum trebuie sa astept sa vina urmatoarea masina pt ca el n-are cheie sa deschida bariera si nici nu poate s-o faca manual. Ca daca vroiam bon, trebuia sa ies si sa parchez dupa bariera si abia apoi sa vin sa i-l cer. I-am spus ca bou este el ca nu mi-a dat bonul fara sa i-l cer si ca din punctul meu de vedere consider ca a bagat banii în buzunar. S-a uitat la mine nervos si s-a retras în cascarabeta lui fara sa-mi mai dea atentie.

L-am înjurat în gând, am oprit motorul si m-am pus pe asteptat. Dupa douazeci de minute a aparut o alta masina si ala a fost în stare sa deschida bariera. Deja eram super relaxat, pentru mine era mai mult decît evident ca vinerea aia era o zi cu ghinion. Ca indiferent ce as face si cum mi-as gândi urmatoarele miscari, patzaniile urmau sa se tina lant si poate era mai bine sa ma întorc acasa si sa ma culc.

Am avut dreptate, asa a fost pâna seara. Am întârziat la întalnire si unul din aia cu care trebuia sa discut, plecase, n-am gasit loc de parcare la firma unde aveam treaba si asta desi aia aveau parcare cît un stadion, am mâncat la restaurant si cînd sa platesc am remarcat ca mi-am uitat portofelul în geaca iar geaca am lasat-o în masina si tot asa. Pâna seara ghinionul s-a tinut scai de mine.

Trebuie sa spun ca nu sînt un tip superstitios, nu cred în ghicitorii si vraji sau în chestii ezoterice si flacari mov. Pt mine cartile lui Pavel Corut erau un motiv de râs cu gura pâna la urechi. Nu ma întorc din drum cînd vad pisici negre care-mi taie calea, nu ma panic cînd rastorn solnita sau mai stiu eu ce alte chestii din astea. Dar nu ma pot împiedica sa constat macar de doua ori pe an ca exista ghinion. Chiar exista. Ce anume poate explica o înlantuire atât de bizara de întamplari? De obicei mi se întampla sa uit ceva acasa - cum ar fi astazi cînd am realizat în tren ca mi-am uitat portofelul cu toate actele si abonamentul de transport în geaca de schi - dar nu consider ghinion, pt ca acesta întamplare nu este urmata de o alta la fel de nasoala - cum ar fi fost astazi existenta unui control pe tren. Însa cînd mi se întampla chestii bizare la rând, într-o înlantuire care pare fara sfârsit, ajung sa spun ca da, exista ghinion!

Istoria în fata unei halbe

- Mi-a placut Dumitrache! A fost un mare fotbalist, poate mai mare si decît Hagi!
Berea mi se opreste în gât. Ma înnec. Tusesc si îmi capat cu greu rasuflarea. Chelnerita se apropie sa vada daca nu-s în pericol sa dau coltul. N-ar vrea ca restaurantul sa fie facut responsabil pentru ca nu stiu eu sa beau.
- Dumitrache? întreb cu un glas ragusit. Ce stii tu despre Dumitrache?
- L-am vazut jucînd. Era un artist. Era Artistul. Tu l-ai vazut vreodata cu mingea la picior?
- Nu! recunosc eu uimit.
- Pai da! Ca daca-l vedeai, stiai!

Socul meu vine din faptul ca cel care-mi vorbeste astfel, asezat în fata mea în beraria Les Trois Brasseurs de pe cel mai comercial bulevard al Montrealului este un albanez de origine greaca care n-a calcat în viata lui în Romania. Nascut si crescut în sudul Albaniei, într-o zona cu 99% populatie greceasca, recunoaste ca nu stie nici o boaba de albaneza. Îmi povesteste despre driblingurile Mopsului la Mondialul din Mexic. Mi se pare foarte curios ca un greco-albanez sa-mi povesteasca despre Dumitrache. Majoritatea strainilor cu care am vorbit stiu cine-i Hagi, dar n-am auzit pe nimeni pâna la grecul asta sa-mi spuna despre Dobrin, Lucescu sau Dumitrache.

Discutia se muta spre istorie, punctul meu forte. Zic, hai sa-l dau pe spate cu niste chestii din istoria Greciei,
- Mai traieste Constantin al doilea, fostul vostru rege?
- Da. Stii ca-i fratele reginei Sofia a Spaniei?
- Nu!
- Poate ar trebui sa mai citesti si tu, zice el dând halba peste cap.
- Poate, recunosc eu. Dar tu ce stii despre familia regala a Romaniei?
- Destul de multe. Unul din cei mai buni amici ai mei e dentist la Harvard. Îl cunoaste bine pe Radu, printul de Romania.
- No shit! Cum asa?
- E frate-su, raspunde grecul sec.

Ma tin de masa sa nu cad de pe scaun.

- Fratele cui? întreb aiurit.
- Al lui Duda. Nu e casatorit cu Printesa Margareta a Romaniei?
- Ba da.
- Asa. Ei, Radu Duda asta, are un frate care-i dentist în America si bun amic cu mine. Chiar acum doua luni am fost la ei în vizita si am mâncat salamul ala facut din gel si cu bucati din carte prin el.
- Toba?
- Asa-i zicea si el. Toba, da grecul din cap.
- Si ce ti-a spus despre familia regala? întreb curios.
- Istoria lor. N-am timp acum sa-ti povestesc totul.
- Aha. Stii ca fratele amicului tau a vrut sa candideze la presedentia Romaniei?
- Nu.

Simt asa, un soi de satisfactie minora, ca stiu ceva ce el nu stie. Prea putin în comparatie cu urmatoarea lovitura :
- Stii ce-mi place la numele voastre, românesti? Grecul cara la alune în gura una dupa alta.
- Nu.
- Au influenta turceasca.
WTF? ma gândesc eu. Cum naiba sa aiba influenta turceasca? Grecul asta e nebun.
- Da-mi un exemplu, ma hazardez pe nisipul miscator.
- Uite, Ceausescu.
- Asa.
- Vine de la ‘ceaus’. Asta era un soi de functionar la turci.
Drace, ma gândesc eu. E bun grecoteiul.
- Mai da-mi un exemplu.
- Poetul ala al vostru.
- Care poet?
- Eminescu. Si ala vine din turceste. De la ‘Emin’. Asta era un pasha.

Cunostintele grecului ma termina. Mor de nervi ca n-am contra argumente. Macar sa-l lovesc cu ceva despre Grecia. Sau Albania. Sa-i arat ca nu-s un papagal. Oare sa-i spun de mitologie? Neh, asta stie toata lumea. Hmm! Hai sa-l aduc pe poteca bauturilor, acolo sînt tatic.
- Sa-ti comand un Ouzo?
- Nu, mersi. Eu sînt mai mult cu vinul.
- Da? Pai în Grecia cam slabut cu vinurile.
- Slabut? Nu chiar. Da, nu putem produce prea mult si nu prea exportam. La noi podgoriile nu pot scoate mai mult de 50 mii de sticle per sezon si sînt toate vândute la restaurante din Grecia. Ai baut vreodata Dalmaras Naoussa?
- Nu.
- Nici n-ai sa bei daca nu mergi în Grecia.
- Am baut Kourtakis la Mytos, cel mai bun restaurant grecesc din Montreal, pe Avenue Park. si am fost în Grecia în 2002. Tu ai calcat în Romania?
- Nu.
Ma simt razbunat un pic.

- Sînt o gramada de români în Grecia.
- Asa. Mai emigreaza lumea, ce sa faci?
- Astia nu-s emigranti. Sînt Vlahi.
- Vlahi?
- Da. Vorbesc ceva ce seamana cu româna. Sînt multi.
- Aromâni adica?
- Nu stiu. Eu îi stiu de vlahi. Si în Albania sînt multi. Dar nu-s asa uniti ca grecii. Uite, noi în sudul Albania am avut drepul la scoli în greaca, autonomie si administrare locala în limba greaca. Universitatea din Tirana avea sectie speciala în greaca. Niciodata n-am avut nevoie sa învat albaneza si d-aia nu stiu deloc. Nici macar pe vremea lui dictaturii lui Hoxha. Vlahii însa nu au fost uniti asa ca n-au nici un fel de drepturi. Chiar daca au avut un exponent de vaza în persoana lui Spiru Moisiu.
- Cine pana mea e asta?

Grecul pare jignit.
- Este unul din eroii nationali ai Albaniei. A fost conducatorul Armatei Nationale de Eliberare în timpul celui de-al doilea razboi modial. Parca ziceai ca stii istorie!

Nu mai zic nimic si duc halba la gura. Grecul mi-a scos toate fumurile din cap.

Tropăilă

Ma cheama un amic de la mine de pe strada, pâna la el acasa sa-l ajut sa curete jgheaburile de frunze si mizerie si sa le îndreptam putin. Pentru ca în fiecare iarna e aceeasi poveste: daca jgheaburile nu au panta în directia buna, sta apa în ele, îngheata si dupa aia se rup sau se deformeaza. Daca se rup e buja, ca te poti trezi în cap cu un stâlp de gheata de pâna la zece cm în diametru si doi metri lungime. Daca nu se rup, tot e buja pentru ca se formeaza turturi, care trag de jgheaburi în jos si pâna la urma tot se prabusesc. Iar daca nu cad, se uda peretele casei pe exterior si se formeaza o platosa de gheata de zic toti vecinii ‘’Ba, ia uite-l pe asta cum si-a deghizat casa în igluu!’’

Asa cum o mâna spala pe alta si amandoua jgheaburile, tot asa si vecinii sînt datori sa se ajute între ei ca doara n-o sa dam acuma 150-200 de dolari la o firma de specialitate în loc sa bem de banii aia. Si daca vecinii sînt datori sa se ajute între ei, mai întai a venit vecinul la jgheaburile mele - c-asa-i corect - si dupa aia m-am dus eu la el.

Si nu m-am dus cu mâna goala, ci cu scara mea extensibila în spate. Era cam pe la 7h30 dimineata, pentru ca se stie ca cine se trezeste de dimineata înseamna ca nu mai doarme. Am rezemat scara de jgheabul pe care urma sa-l curatam si sa-l îndreptam - dupa legile fizicii anti-newtoniene care spun ca trebuie ai un punct de sprijin într-un obiect nesigur pe care vrei sa-l misti - si am purces la treaba. Ne-am suit pe acoperis, am scuipat în sân si am zis un doamne-pazeste ca nu eram decât la vreo 10 metri înaltime fara nici o centura de securitate si am început sa curatam jgheaburile într-o harmalaie de mare pozna.

Moment în care se deschide o fereastra sub noi si o voce cristalina, apartinand fetitei de patru ani a amicului meu, exclama în culmea entuziasmului :

Mamiiii! Vino repede ca a venit Mosul! L-am auzit cum tropăie pe acoperis!

Saru’ manaaaa!

Acum un an jumate eram în vizita în Romania, la parinti. Si stateam de vorba în fata blocului unde am copilarit, cu un vecin de la blocul de alaturi. În timp ce discutam noi despre misterele vietii, vad o tânara de vreo 15-16 ani venind înspre noi. Buna rau! Picioare lungi, par impecabil, sani obraznici si un fund care ar fi bagat în boale si pe decanul de vârsta al azilului de batrâni de la noi din cartier. Pur si simplu pustoaica era superba si în timp ce se apropia de mine, am ramas cu privirea tintita asupra ei. Cînd a ajuns în dreptul meu am simtit o boare de parfum care m-a facut sa vreau sa musc din bordura. Iar ea, zambind larg si dezvaluindu-si un sirag de dinti perfect, a spus încantata :

Saru-manaaa, nenea Stash!

M-am simtit exact ca si cum genunchiul ei rotund si perfect s-ar fi oprit cu un zvac, direct în oole mele.

Privind-o cum se departa, complet debusolat si aiurit, aud vocea vecinului în spatele meu : ‘’Ei, ce zici de Lucia? Vezi cum a crescut? Era de-o schioapa cînd ai plecat tu!’’

Si brusc, m-am simtit batrân!

Next Page »