Se întampla chestii prin Montreal, de ce sa nu recunosc? Unele sînt destul de ciudate, ca masina aia înfipta într-o groapa din mijlocul unei sosele în centrul târgului. Politie, zeci de curiosi, ziaristi, o întreaga menajerie. În timpul asta soferul râdea si facea poze cu statuia ad-hoc în fundal cu orice trecator care-l solicita. Timp în care politaii fumau o tigara rezemati de portiera Fordurilor.
Pentru ca totul nu era decât o actiune publicitara!
Niste baieti destepti au dezvoltat o aplicatie pt iPhone numita ‘’Pothole Season’’ adica ‘’Sezonul gropilor din asfalt’’ disponibila gratuit pe iTunes. Aplicatia (deocamdata valabila numai pt Montreal) numara si raporteaza la primarie gropile pe care le ia soferul cu masina per incursiune urbana. E bazata pe senzori de miscare si cînd este lansata, numara fiecare dâmb de pe strada, îl trece pe o harta gen Google Maps si alcatuieste un raport pt edili. Care nu mai au scuza ca nu stiu cam pe unde-s gaurile din asfalt atunci cînd sînt inundati cu rapoarte zilnice si cînd au la dispozitie o harta interactiva unde fiecare gaura este marcata. Aplicatia foloseste de asemenea Google Street View în timp real pentru a indica soferului ce gropi trebuie sa evite pe traseu.
Rezultatul? La fel de multe gropi ca înainte dar macar acum sînt marcate si raportate minutios.
Gropile în asfalt sînt una din marile probleme ale Montrealului dupa fiecare iarna. Iar schimbarea bucselor si amortizoarelor datorata numarului lor, una din marile probleme ale soferilor montrealezi. Pâna se va rezolva cazul (cam într-o luna) ramâne sa se circule cu ochii în patru.
PS Am aratat poza mai multor amici si fara sa cunoasca detalii, majoritatea s-au întrebat cum a reusit ala sa se înfinga în groapa. Explicatia e simpla: masina nu era înfipta în groapa care era de fapt inexistenta. Avea doar botul si rotile din fata taiate si fusese sprijinita cu un cric sub forma de teava de esapament.
Eu: Ma pricep la accente un pic, dar pe al tau nu-l prea pot identifica. Din care parte a Angliei esti de origine?
El: Australia.
***
El: Ba, gagicile astea doua seamana bine intre ele. Sint surori?
Eu: Da
El: Serios? Ce tare sint. De unde stii ca sint surori?
Eu: Sint amandoua spanioloaice.
***
Eu: Concentreaza-te cind cobori scarile, sa nu cazi in nas!
Ea: Ok, atunci la urcare o sa urc din memorie.
***
Eu: O murit o cintareata, Amy Winie-nu-stiu-cum. Or zis astia la stiri.
Ea: Amy Winehouse?
Eu: Da. O stii? Eu n-am ascultat niciodata vreo piesa de-a ei.
Ea: Cum sa n-o stiu? Era una machiata strident si cu parul vilvoi. Era mai toata ziua prin revistele de scandal ca avea probleme cu drogurile.
Eu: Interesant.
Ea: Da.
Eu: Habar n-aveam ca citesti reviste de scandal.
***
El: Ce caine urit. Ce rasa o fi?
Eu: Birmaneza
El: Aia nu-i la pisici?
Eu: Exact.
Nu ma pricep prea mult la masini în afara de sa dau la cheie. Atât la aia tubulara cît si la cheia de contact. Atâta stiu, atâta fac. Sînt un datator la cheie. Dar desigur dupa cum stiu cei mai priceputi si experimentati ca mine, datul la cheie la minus 25 de grade – dupa ce masina a stat sase saptamâni fara sa fie miscata sau macar pornita, în conditii de iarna chebecoasa cu temperaturi noaptea care doboara recorduri de frig – nu este altceva decât o actiune futila. Pen’ ca bateria-i moarta.
Toata vacanta am umblat cu Hyundai-ul si am lasat Nissanul pe dreapta. Acum, cînd am dat sa-l pornesc, canci. Vazând ca nu pot sa scapar o scânteie nici cât flacara de la aragaz de pe vremea lui nea Nicu, am facut semn la un taxi sa opreasca si sa-mi dea un jump start. Cabluri aveam, taximetristul trecea oricum prin fata casei când i-am facut semn (nevasta-mea era plecata la cumparaturi cu cealalta masina), de pregatit pregatisem o bancnota de cinci dolari pt a recompensa gestul taximetristului, ce putea sa se întâmple?
Pai s-a întamplat ca taximetristul, haitian de felul lui, mi-a cerut 20 de dolari. Sa cad din picioare, nu alta. Ba mi-a mai si spus ca ‘e tarif standard, domnu’. I-am multumit cu un semn din cap si i-am facut semn s-o stearga cu o zbatere a ochiului drept, care se întampla ea sa apara la momente din astea cînd mi se ridica parul pe ceafa. Am facut semn dupa cinci minute la alt taxi, mi-a cerut si ala 20 de dolari si mi-a comunicat la rândul lui ca atâta costa pornirea unei masini prin jump-start.
Pâna la urma am chemat CAA-ul care mi-a pornit masina gratis. Adica nu chiar gratis, pt ca trebuie sa platesc 80 de dolari taxa anuala de membru la ei, însa sînt membru de multi ani si cu taxa la zi, asa ca o tractare cu platforma sau un jump start sînt din partea casei, ca oricum sînt platite deja. Dupa care a trebuit sa fac o tura cu masina cam o ora ca sa nu-mi moara iara bateria pe drum. Iar la coada a trebuit sa cumpar un încarcator de baterie.
Si asa, scotând bateria din masina si punand-o la încarcat, am avut un flash-back cu vremurile în care taica-miu facea la fel cu bateria de la batrâna Dacie pe vremea lui nea Nicu. Diferenta era ca bateria lui bolborosea si trebuia sa-i adauge apa distilata (sau oxigenata?), pe când a mea e încapsulata si nu trebuie sa-i adaug nimic în afara de curent de la priza via redresorul de baterie.
În timp ce mi se desfasura flash-back-ul asta prin fata ochilor, am vazut în el (în flash-back adica) cum taica-miu lega doua fire la baterie iar de alea doua fire lega un bec de faza scurta. Iar de bec lega bucataria maica-mii, care era astfel luminata în timp ce nea Nicu oprea curentul câteva ore pt a plati datoria externa a Romaniei, aceeasi datorie pe care au qvadruplat-o guvernantii dupa revolutie.
Si mi-am zis în barba, în timp ce flash-backul tragea catre final ca pâna la urma nici nu ne-am modernizat asa mult societatea între 1986 si 2011. Daca si acum trebuie sa scot iarna bateria de la masina si s-o pun la încarcat (cu deosebirea ca acum nu mi se opreste curentul pentru ca nimeni din Canada nu s-a gândit sa plateasca datoria externa de vreo 500 de miliarde de dolari), atunci înseamna ca sîntem cam tot de pe unde am plecat.
PS Asa am aflat si eu câti volti are o baterie de masina.
Discutie cu un prieten care viseaza sa viziteze Antarctica :
- Cred ca atunci cînd plec la Polul Sud, o sa-mi las acasa ceasul de mâna.
- De ce ma, crezi ca au ajuns tiganii si p-acolo?
- Ha, ha, ha! Nu. Dar gândeste-te un pic în ce dilema o sa ma aflu.
- În ce dilema?
- Cum fixez ora în punctul în care se întalnesc toate meridianele?
***
A înnebunit ursul alb zilele astea. Sau hai, nu ursul alb, ca ala e un simbol prin tara eschimosilor sau prin Ville de Quebec care-i tot un soi de tara eschimosilor. Nu, a înnebunit cucuveaua zapezii. Asta e pasarea simbol a Quebecului. Da, a înnebunit cucuveaua asta.
Am fost prin vara la o semifinala de tenis între Caroline Wozniacki si Kuznetzova, care s-a anulat din cauza ploii. Tennis Canada a anuntat ca toti aia care au pierdut banii din cauza de ploaie, sa trimita o scrisoare cu explicatii, cu biletul în original si cu preferinte pentru turneul din 2012 de la Montreal. Urmând deci sa primim una bucata bilet la semifinala din 2012 si una bucata bilet compensatoriu la unul din meciurile din sferturile turneului feminin.
Am scris deci scrisoare clara ca apa de izvor. Ca daca stiu sa scriu pe blog, dupa cum am demonstrat în nenumarate rânduri, va rog sa faceti un exercitiu de imaginatie sa vedeti cum pot scrie scrisori oficiale. Sînt ca lama de la sabiile de samurai. Nu pot fi interpretate decât în spiritul celor scrise.
Asta era prin septembrie. Pâna mai zilele trecute, nici un raspuns. ma suna un amic si-mi spune ca sa sun la Tennis Canada pt ca vinerea trecuta era ultima zi în care mai puteam sa fac ceva. De ce trebuia sa fac nu mi-a fost clar, eu ma asteptam sa vad biletele în posta. Am sunat, de. Ca sa aflu ca intervalul orar in care puteam vorbi cu madam care se ocupa de bilete era de doua ore. Si ca dupa aia piua. Am reusit sa dau de madam si am avut urmatorul dialog edificator:
- Buna ziua, sînt Stash, fac parte dintre ratangii semifinalei de tenis din 2010. V-am trimis acum trei luni o scrisoare în care justificam cererea mea pt doua bilete.
- A, n-am primit nimic de la dvs. Sînteti sigur ca ne-ati trimis?
- Dar dvs, sînteti sigura ca n-ati primit?
- Foarte sigura.
- Aha, ma mir eu. Vedeti dvs, eu fac parte si din grupul alora care-si asigura spatele. V-am trimis scrisoarea cu semnatura de primire madam. Am un scan dupa semnatura persoanei de la Tennis Canada, pus la dispozitia mea de Posta Canadiana.
- Da?
- Da. Si ma bate gândul sa scriu o plîngere la Protectia Consumatorului la adresa Tennis Canada. Cu dovezi cu tot. Ce spuneti de ideea mea, este ca-i misto?
- A, stati putin sa caut prin dosare.
Se aude fosnet de hârtii. Mie în timpul asta nu-mi venea sa cred ca în anul 2010, într-o tara care e a cincea economie a lumii, aia aveau dosare de hârtii în loc de o baza de date electronica. Dupa 45 de secunde (!!), mi se raspunde :
- Uitati, am gasit scrisoarea dvs. E adevarat ca ati trimis-o. dar sa stiti ca noi v-am trimis un e-mail în care v-am comunicat ca biletele pt 2012 se vor expedia în primavara lui 2011.
- A, mi-ati trimis e-mail? Pe ce adresa?
- Asta din scrisoare.
- Si mai exact în ce parte a scrisorii este indicata adresa mea de e-mail?
Pauza.
- Stiti…
- Oh, da! Sigur ca stiu. Nici nu-i nevoie sa-mi spuneti, ati reusit s-o aflati dintr-o baza de date, corect? Pt ca în mod sigur nu v-am comunicat-o eu.
Pauza.
- Cînd primesc biletele?
- Primavara lui 2011.
- OK. O sa va dau acum adresa mea de mail sa-mi confirmati în scris, cu nr dvs de agent sau de angajat plasat vizibil sub semnatura.
În mai putin de trei minute am primit e-mailul. Ramâne sa primesc si biletele în 2011.
Acum trei ani aveam un alt blog, pe care am scris destul de mult. N-am reusit niciodata sa transfer toate articolele. Poate e cazul sa aduc unele din ele în actualitate. Nu-s chiar la nivelul scrierilor cu care v-am obisnuit, dar nu-s nici de lepadat.
***
In fiecare saptamana joc tenis. Ce daca afara e zapada pana la gat si minus 20 de grade? Ma respect. Merg frumos la un club de langa birou si incerc sa fac ceva miscare fizica impreuna cu un prieten. Si chiar daca nu as vrea sa ma duc tot ar trebui sa o fac, pentru ca abonamentul e 1,000 de dolari pe an – platit jumate de compania la care lucrez – si pana la urma mi-ar parea rau sa nu profit de banii astia daca tot i-am tocat. Plus ca am sauna, piscina si jacuzzi incluse. Ati vrea si voi? Nu-i cazul si o sa va explic si de ce!
Aveam teren rezervat la ora 8 dimineata. Nici macar nu apucasem sa-mi beau cafeaua. In general clubul e atat de aglomerat cu tot soiul de pensionari care au grija de conditia lor fizica, sau de angajati ai companiilor din zona respectiva, încat mi-e imposibil sa merg la o ora normala.
Azi la 7h45 dimineata, am intrat in club. Cum eram cam adormit, nu m-am uitat pe unde merg si am intrat direct in vestiarul damelor unde m-am asezat frumos pe banca, incepand sa ma dezbrac. Mi-am descheiat cureaua si ridicand privirea am vazut o tipa frumusica foc in sutien si pantaloni scurti care se uita la mine cu sprancenele incruntate si o privire taioasa. M-am trezit brusc. In primul rand, ca de piatra sa fi fost si nu puteai sa dormi in fata unei asemenea privelisti. In al doilea rand, modul in care manuia racheta de tenis parea oarecum amenintator, asa ca am sters-o repede balbaind cateva scuze penibile legate de ora matinala.
M-am indreptat catre vestiarul barbatilor, am impins usa si am orbit instant. La cativa metri in fata mea erau doi mosnegi la 65 de ani in curu’ gol cum i-au facut mamele lor, care stateau de vorba cu mâinile la subtiori in fata unui rand de chiuvete. Nu va dau detalii despre ce anume le atarna si cam pe unde, ca nu vreau sa va vomitati micul dejun. Am trecut de ei, m-am asezat pe o banca si am inceput sa ma schimb. Imbracat cu echipamentul de tenis m-am indreptat spre iesire, cand deodata am trecut pe langa o fetita de 6 ani care statea de vorba cu taica-su care se schimba.
Initial am crezut ca nu vad bine. Mi-am zis, nu se poate dom’le, cred ca-i un baiat cu parul mai lung. Apoi m-am uitat cu atentie si drace, era o fetita in vestiarul barbatilor. Iar aia doi babalaci continuau chatul la cativa metri de ea, in continuare cu zdranga goala. Spre cinstea ei, fetita statea cu spatele spre mosnegii aia si nu se uita nici la stanga nici la dreapta, astepta doar sa termine taica-su de invartit bulendrele dintr-o mana in alta.
Am iesit de acolo zduncinat de morala de rahat care domneste uneori in societate. Merg la club de vreo 4 luni si niciodata n-am vazut sa mearga vreun membru al clubului indiferent ca are 16 sau 60 de ani, cu un amarat de prosop infasurat in jurul soldurilor. Nu nene, ei trebuie sa mearga mandri cu curu’ gol si sa-l arate la tot poporul, cu scuza ca asa e in vestiarul barbatilor.
În fiecare an, pe 22 septembrie Montrealul are o zi fara masini. O zi în care fiecare încearca sa ajunga la job cu bicicleta, pe jos, cu metroul sau chiar cu elicopterul personal. Sînt si din astia, Canada e o societate dezvoltata. Eu am mers cu trenul, numai ca pentru mine n-a fost mare schimbare. Merg oricum cu trenul în centru.
Schimbare a fost faptul ca hectarul de parcare din fata statiei de tren de acasa era packed up. Nu l-am vazut niciodata atât de plin. Pe hectarul de parcare. De obicei ma duc catre birou cu trenul de ora 8h30 si îmi las masina cam in centrul parcarii, locurile din fata fiind ocupate. Azi mi-am lasat-o în extremitatea cea mai îndepartata de statie. Erau prea multe masini.
În centru s-a închis circulatia pe câteva strazi, în scopul de a le transforma în artere pietonale. Si pentru ca un contrast vizual se impunea, primaria a derulat câteva covoare de iarba asezate direct pe cea mai circulata strada din Montreal, Ste-Catherine. Si a asezat câteva banci pe ea, scopul fiind crearea unui soi de parcuri cu tot cu banci si pomi.
Iar lumea s-a bucurat, ca e la moda sa fii ecologist si verde zilele astea. Nu conteaza ca BP a revarsat rahatul în Golf si acum a marit pretul la benzina ca sa recupereze miliardele pierdute, nu conteaza ca industria din Alberta polueaza cât zece state africane mai rasarite la un loc. Important e sa aratam ca sîntem ecologisti, ca pazim gaura de ozon si ca separam cartoanele si sticlele de gunoiul menajer.
Si ca ne bucuram de parcul din mijlocul strazii.
Miercurea trecuta, dupa o zi obositoare, ieseam de la o partida de tenis in compania unui amic. Dupa ce am schimbat câteva vorbe, m-am suit în Nissanul meu si i-am dat bice catre casa. Era destul de cald si eu cam încalzit asa ca am dat sa deschid geamul. Îmi era frica sa nu racesc de la aerul conditionat asa ca am preferat geamul. Care geam este electric si e din ala, apesi pe buton doua secunde si el coboara la maxim singur. De data asta a coborât el, dar foarte încet. Nu am dat importanta chestiei asteia, ma gândeam la meciul de fotbal care începea pe CBC în juma’ de ora.
Ajuns într-una din cele mai aglomerate intersectii din oras si stând la stop, am bagat de seama ca mi s-a aprins becul de la ABS. Foarte bizar, mi-am spus în barba. Si ca un tip obisnuit sa ia decizii într-o fractiune de secunda, am zis ca hai sa-l sting oprind motorul. În intersectie, repet.
Logic, motorul nu a mai pornit. Dar nu doar ca n-a mai pornit, însa mi s-a taiat si curentul la masina. Nici macar o zeama de curent nu aveam sa pun becurile de avarie. Am sarit din masina si am facut semn coloanei impresionante din spatele meu s-o ia prin stânga si prin dreapta, ca n-am cum sa ma misc. Foarte greu de executat, tinând cont ca eram pe o sosea cu trei benzi iar mie-mi murise masina pe aia din mijloc.
Cu chiu cu vai am reusit sa o împing la bordura, pe banda dedicata curbei la dreapta. Neavând curent, mi se taiase si servodirectia. Stiti ce misto o sa manipulezi o masina de 2 tone fara servo directie? Arnold scria pe mine! Trageam de volan cu toata forta si o si împingeam cu umarul drept de mare pozna. Nu stiu daca stiti, însa în Canada pietonii sînt niste animale extrem de rare pe marile bulevarde asa ca nu avea cui sa i se faca mila de mine. Dar macar nu m-a înjurat sau claxonat nimeni.
Odata adusa masina lânga bordura, m-am asezat tacticos lânga ea si am sunat la CAA sa vina cu platforma sa mi-o ia. Aia mi-au spus ca vor ajunge cam într-o ora. Asa ca am scos iPodul si am început sa citesc stirile. Nu cred ca citeam de mai mult de câteva minute cînd deodata aud sirena politiei chiar în spatele meu, de era sa-mi sara inima. La volan o gagicuta ofiter, vreo 25 de ani, îmi face semn ferm sa ma apropii de fereastra ei din dreapta.
- Care-i treaba? De ce ati parcat pe banda dedicata virajului la dreapta?
- Am ramas în pana, zic.
- Nu puteti s-o miscati deloc?
- Nu, are doua tone masina si nu-mi merge servo-directia. N-am curent.
- Ati chemat pe cineva?
- Da, am sunat la CAA si vor veni într-o ora cu platforma.
- OK, zice tipa. O sa raman în spatele dvs sa va protejez de masinile care vin din spate!
I-am multumit fara sa pricep prea mult ce mi-a spus. Politista a pornit luminile de nino-nino si a anuntat prin statie ca stationeaza la intersectia X cu Y. Apoi a vazut pe fata mea ca eram cam nedumerit, mi-a facut semn cu degetul ca e în regula si a continuat sa stea cu masina de politie cu girofarurile aprinse în spatele meu.
În timpul asta, pe mine începuse sa ma streseze prezenta ei. As fi scos din nou iPodul sa citesc dar mi se parea ca nu se face. Am stat cu mâinile în buzunar vreo cinci minute uitându-ma din când în când cînd la masina mea, cînd la aia de politie. Începusem sa ma gândesc la tot soiul de chestii : bre, da’ daca are vreo urgenta si ea nu poate sa plece pt ca sta sa ma pazeasca pe mine? Daca i se termina tura si cheama alta masina în locul ei si mai sta si ala o gramada fara sa produca nimic? Daca întârzie platforma, oare cît timp poate sa astepte? Pâna la urma contribuabilii din orasul meu (including me) nu dam o gramada de bani la taxe pt ca politia în loc sa lupte cu infractorii sa stea la curul meu sa ma pazeasca pt ca-s eu bou si n-am nici macar un amarat de triunghi reflectorizant în masina, nu? Si cum am reusit de unul singur sa scot din trafic o patrula de politie timp de-o ora numai pentru beneficiul meu personal? Constiinta nu-mi dadea deloc pace. Trebuie sa recunoasteti ca n-as fi bun de ministru.
Si ma tot gândeam si-mi tot schimbam greutatea de pe un picior pe altul. În timpul asta, politista mai vorbea prin statie, se mai uita pe geam si în general statea cuminte la locul ei. La un moment dat, nu mai rezist si ma duc la ea :
- V-am spus ca platforma vine într-o ora?
- Da, stati linistit, zice ea. E în regula, pot sa astept.
M-am întors la locul meu si m-am uitat prin jur. În spatele meu, la 20 de metri, o terasa La Cage aux Sports full ochi. Lumea se uita la meci si bea bere. În dreapta, intersectia cu pricina, plina de masini care circulau ordonat. În stânga, bulevardul de pe care venisem. Toate masinile care vroiau sa faca la dreapta, ocoleau cuminti masina de politie si dupa aia faceau la dreapta. Traficul era mult încetinit de prezenta noastra. Dar aia n-aveau nimic de comentat, se miscau fara claxoane, fara înjuraturi, fara degete mijlocii aratate pe geam.
Nimanui nu i se parea curios ca mi-am tras bodyguard o patrula de politie. Ba din contra, li se parea foarte în spiritul “Serve and Protect” asa ca n-aveau treaba cu noi.
Dupa înca cinci minute n-am mai rezistat. Am început sa împing masina cu niste eforturi supra omenesti, am trecut de coltul intersectiei si am intrat imediat pe o straduta laterala. Eram lac de sudoare cînd a trecut pe lânga mine masina de politie care ma protejase, cu girofarurile stinse. Mi-a facut semn din mers ca ‘’excelent’’ si apoi a accelerat pierzându-se în traficul bulevardului. M-am asezat pe bordura sa-mi trag sufletul si dupa vreo 25 de minute a aparut platforma. I-am dat cheia masinii soferului, i-am spus la ce service auto sa mi-o duca, ala a zis ‘’sigur, boss’’, mi-am luat echipamentul de tenis din portbagaj si am plecat catre casa (eram la vreo doi km de mers pe jos) fara sa ma uit înapoi. Unde am ajuns tocmai la timp ca sa vad repriza a doua din meciul de fotbal si sa beau o bere rece dupa atâtea emotii si probleme de constiinta.
Ma uitam azi cu pasiune la curling cu o bere în fata, cum membrii echipelor Angliei si Germaniei încercau sa-si scoata unii altora piatra cu mâner din cercurile alea concentrice. Mai tare ca orice meci dintre Manchester si Bayern Munchen. Alaturi de mine, un vecin de strada, român si el.
- Bai, zic eu, astia joaca curling cum jucam noi tavalute!
Tipul se uita mirat la mine si ma întreaba nedumerit :
- Ce-s alea tavalute?
OK, daca as fi baut o bere alaturi de un ardelean, as fi înteles. Ardelenii sînt niste extraterestrii parasutati din alta lume, una în care toate denumirile populare ale românilor se cheama altfel. Dar asta era moldovean din Botosani, Cum se putea oare sa nu stie ce-s alea tavalute?
- Tinere, ciuleste urechea încoa’! Stii ce-s alea ‘’noua pietre’’ si cum se joaca?
- A, pai cum nu, începe amicul caruia i se lumineaza ochii. Sa vezi cum jucam eu cînd…
- Lasa ce faceai tu, ca nu despre asta vorbim noi aicea! Deci stii. Stii ce-i aia ‘’poarca’’? ‘’Cornete’’? ‘’Flori fete sau baieti, melodii sau castraveti’’ ori ‘’Tara, tara vrem ostasi’’?
- Sigur ca stiu.
- Dar ‘’tavalute’’ nu-ti spune nimic…
- Nu.
Ma scarpin în ureche cu degetul mic si trag un gât de bere. Dupa aia ma pun pe explicat stiintific :
- Tavalute era un joc care se juca pe capace de bere. Luai capacul, îl îndreptai cu ciocanul si-l jucai împreuna cu altii, cam cum joaca astia curling, arat cu capul catre TV. Numai ca în loc de pietre se foloseau chei. Tavalutele se asezau una peste alta si se arunca cu cheia de la o linie trasa la vreo 5 m distanta. Ala care aseza cheia cel mai aproape, dadea primul în tavalute cu latul. Alea de le întorcea, erau câstigate. Erau cu valori diferite, un capac de Tuborg facea cît cinci de bere Carpati si tot asa.
Pe amic îl apuca râsul.
- Nu bai, eu jucam barbut. Pe bani.
- Tu si Satana aia de Pitzurca, îi raspund. Daca ma prindea tata ca joc ceva pe bani (poker sau barbut) cred ca nu mai puteam sta pe fund o saptamâna. Si eu tin la fundul meu. Asa de mult, încât nici macar pâna în ziua de azi nu stiu sa joc poker ori barbut.
Amicul continua sa se amuze.
- Pare misto jocul asta. Se juca afara?
- Cum adica afara? Afara din ce? Din tara?
- Nu bre. Afara, adica pe strada?
- Normal ca pe strada. Ce jocuri jucam noi pe atunci în casa? Nu toate erau afara?
- A, ba da! zice el. Si spune, bagam o partida de tavalute?
Îmi arata cu un gest larg capacele de bere întinse în fata noastra.
- Bagam! ma declar eu de acord.
Si am bagat! Am îndreptat cu ciocanul capacele de bere si le-am jucat cu cheia de la masina, ca are cap de plastic si pune stop misto. Le-am pierdut pe toate chiar la mine în driveway. De nervi, i-am telefonat maica-mii sa-mi trimita cu posta rapida cheia de la servanta ei cu bibelouri, aceeasi cu care am câstigat la viata mea pungi întregi de tavalute de la prietenii de joaca.
Dar pâna vine cheia, are careva sa-mi împrumute niste capace de bere?
