Aici a fost odata un articol despre un nene care a fost iertat de o amenda de catre un politist canadian. Acel articol a fost mâncat de o pisica deoarece nu respecta niste drepturi de autor. Cum ar fi acela de a apartine de fapt unui amic care m-a tras de urechi în privat ca nu i-am cerut voie sa public aceasta întamplare.

Asa ca am chemat o pisica sa descurce nodul gordian. Iar ea l-a rezolvat cum a stiut ea mai bine.

Din lipsa de timp, lene profunda si schimbare de strategie – încerc sa ma las de blogging-ul de conjunctura – am ajuns sa scriu lunea dimineata toate articolele care vor apare în cursul saptamânii pe Cafeina.ro. Nefiind o persoana matinala nu pot functiona în parametrii ideali înainte de ora 9h30 si cum uneori trebuie sa fiu la birou la 8h00, îmi intru în ritm cu o cafea si scris de articole. Sa începem :

Astazi vom discuta despre paranormalul din vietile nostre. Nu despre flacari violet si alte tâmpenii de care a fost plina Romania pâna de curând, ci despre situatia aceea specifica cel mai bine definita de expresia ‘’Today, just isn’t may day!’’. Despre ghinion. Am observat ca cel putin odata pe an am o zi în care toate merg de-a-ndoaselea. Una din aceste zile am avut eu vinerea trecuta. O zi în care ghinionul s-a tinut scai de mine. Abia am asteptat sa se sfârseasca, va spun drept.

Dinimeata aceea a început excelent, peste noapte având loc o pana de curent care resetat toate ceasurile aparatelor din casa inclusiv pe cel desteptator de la capul patului. Asa ca în loc sa ma trezesc la 6h45 ca de obicei, m-am trezit la 7h30. Nu m-am panicat, pt ca aveam o întâlnire cu echipa unui birou de proiectare în cealalta parte a orasului, la ora 10h00. Timp suficient, mai ales ca urma sa plec cu masina si nu cu trenul. Mi-am baut cafeaua, am citit stirile si scrierile unor bloguri pe care le urmaresc, am scris doua-trei e-mailuri, mi-am luat geanta si am iesit pe usa. M-am suit în masina, am dat la cheie si pauza. Nici un fâs, nici un pâs. Nici lumini în bord, nici nimic.

M-am amuzat cam o fractiune de secunda, gândindu-ma ca pana de curent de peste noapte mi-a afectat bateria. Am pus mâna pe telefon si mi-am sunat un prieten sa se opreasca la mine în drumul lui care ducea la gara, prin fata casei mele. Amicul a ajuns dupa cinci minute, a tras hardughia lui de masina alaturi, mi-a dat un ‘’jump-start’’ (curent de la baterie) si s-a carat în drumul lui. Ca si mine de altfel caci bateria urma sa se încarce în timpul mersului. Am ajuns la prima intersectie, era blocata de politie din cauza unui accident. Abia în acel moment am realizat ca s-ar putea sa fie una din zilele alea. Una din zilele cînd totul merge pe dos, indiferent ce ai face. Curios sa vad daca am sau nu dreptate, am hotarât sa-mi continui drumul cu ochii deschisi la maxim si atentia sporita. Eram foarte sigur ca ghinionul trebuie sa ma pândeasca de undeva, poate de dupa colt, dar eram hotarât sa nu ma las învins.

Am întors masina si am luat-o pe alt drum îndreptându-ma catre podul peste fluviul St Laurent si apoi spre centru. Pe drum am reusit sa prind aproape toate semafoarele pe rosu. Ca am mers cu 40 la ora sau cu 80, n-a contat. Rosu peste rosu. Cel mai uimit am fost cînd am ajuns la podul peste fluviu si am observat ca accesul era închis, o coloana de masini de cîtiva km asteptând cuminte la coada. A fost prima data în trei ani de zile cînd am prins accesul barat pe pod. Dupa un sfert de ora s-a facut verde si am pornit mai departe. Nu stiu nici acum care a fost motivul pt care traficul fusese oprit. Totul parea în regula, la prima vedere!

De obicei fac 35 spre 45 de minute cu masina de acasa pâna la birou. Vineri, trecusera deja 45 de minute si eu abia ieseam de pe pod. Lucru foarte curios în sine deoarece vinerea dimineata traficul e lejer si pot scoate chiar si sub o jumatate de ora. Am intrat pe o autoruta de corespondenta, trafic brici. Cînd ajung aproape de Gara Centrala din Mtl, s-a rupt filmul. Zeci de masini bara la bara, se miscau cu cîtiva metri pe minut. Buja venea din partea lucratorilor de la primarie care se apucasera de niste reparatii în mijlocul strazii asa ca patru benzi de circulatie trebuiau sa se strânga spre dreapta, pe una singura. Politia încurca si ea traficul cît mai profesionist, ce sa mai, era balamuc. Mi-a trebuit jumatate de ora numai sa trec de acea zona care nu putea fi ocolita deoarece lucrarile se desfasurau într-o parte a autostrazii care nu avea benzi de iesire laterale. Se facuse deja ora 9h15 si înca nu eram la birou. Iar la ora 10h00 trebuia sa fiu la acea întalnire la iesirea din Montreal spre Toronto, la ‘’doar’’ 40 km de biroul meu.

Cu chiu cu vai peste înca zece minute am reusit sa parchez în parcarea suspendata de lânga cladirea de birouri unde lucrez. Parcarea ocupa primele 5 etaje ale unei cladiri, etajele superioare fiind birouri. Informatia asta e importanta, deoarece exact în secunda cînd m-am dat jos din masina si am închis usile cu telecomanda, a pornit alarma de incendiu. N-am dat importanta, am spus ca trebuie sa fiu un exercitiu, asa ca m-am îndreptat spre lifturi. Care bineînteles ca nu mergeau, pt ca în caz de alarma se blocheaza la parter. Am dat sa cobor pe scara de incendiu dar am dat peste ocupantii etajelor superioare care evacuau cladirea. Se mergea în sir indian si deloc repede. Mi-a mai luat înca cîteva minute bune sa ma vad afara din cladire, numai ca sa observ cinci masini de pompieri cu furtunele întinse. Am realizat ca alarma e pe bune si gândindu-ma la masina mea care poate urma sa arda în cladire, am ridicat din umeri (e asigurata asa ca who cares?) si m-am carat în birou sa sun la cei cu care urma sa ma întâlnesc si sa amân întalnirea cu jumatate de ora. Verificat mailuri, raspuns la vreo cîteva, luat laptopul si un vraf de acte la spinare si înapoi la masina.

Si desi pare inimaginabil, stiam ca momentele extraordinare ale acestei zile magice sînt departe de a se fi terminat. Alarma de incendiu fusese ridicata, asa ca mi-am luat masina si am dat sa ies din parcare. Numai ca meseriasul ala care ia banii de parcare, a uitat sa-mi dea bon sa-l decontez pe cheltuieli. Asa ca desi bariera era ridicata, am dat cu spatele sa-l întreb de sanatatea lu’ ma-sa. Bariera s-a lasat la loc si nenea mi-a dat chitanta stringându-mi furios ca acum trebuie sa astept sa vina urmatoarea masina pt ca el n-are cheie sa deschida bariera si nici nu poate s-o faca manual. Ca daca vroiam bon, trebuia sa ies si sa parchez dupa bariera si abia apoi sa vin sa i-l cer. I-am spus ca bou este el ca nu mi-a dat bonul fara sa i-l cer si ca din punctul meu de vedere consider ca a bagat banii în buzunar. S-a uitat la mine nervos si s-a retras în cascarabeta lui fara sa-mi mai dea atentie.

L-am înjurat în gând, am oprit motorul si m-am pus pe asteptat. Dupa douazeci de minute a aparut o alta masina si ala a fost în stare sa deschida bariera. Deja eram super relaxat, pentru mine era mai mult decît evident ca vinerea aia era o zi cu ghinion. Ca indiferent ce as face si cum mi-as gândi urmatoarele miscari, patzaniile urmau sa se tina lant si poate era mai bine sa ma întorc acasa si sa ma culc.

Am avut dreptate, asa a fost pâna seara. Am întârziat la întalnire si unul din aia cu care trebuia sa discut, plecase, n-am gasit loc de parcare la firma unde aveam treaba si asta desi aia aveau parcare cît un stadion, am mâncat la restaurant si cînd sa platesc am remarcat ca mi-am uitat portofelul în geaca iar geaca am lasat-o în masina si tot asa. Pâna seara ghinionul s-a tinut scai de mine.

Trebuie sa spun ca nu sînt un tip superstitios, nu cred în ghicitorii si vraji sau în chestii ezoterice si flacari mov. Pt mine cartile lui Pavel Corut erau un motiv de râs cu gura pâna la urechi. Nu ma întorc din drum cînd vad pisici negre care-mi taie calea, nu ma panic cînd rastorn solnita sau mai stiu eu ce alte chestii din astea. Dar nu ma pot împiedica sa constat macar de doua ori pe an ca exista ghinion. Chiar exista. Ce anume poate explica o înlantuire atât de bizara de întamplari? De obicei mi se întampla sa uit ceva acasa – cum ar fi astazi cînd am realizat în tren ca mi-am uitat portofelul cu toate actele si abonamentul de transport în geaca de schi – dar nu consider ghinion, pt ca acesta întamplare nu este urmata de o alta la fel de nasoala – cum ar fi fost astazi existenta unui control pe tren. Însa cînd mi se întampla chestii bizare la rând, într-o înlantuire care pare fara sfârsit, ajung sa spun ca da, exista ghinion!

- Mi-a placut Dumitrache! A fost un mare fotbalist, poate mai mare si decît Hagi!
Berea mi se opreste în gât. Ma înnec. Tusesc si îmi capat cu greu rasuflarea. Chelnerita se apropie sa vada daca nu-s în pericol sa dau coltul. N-ar vrea ca restaurantul sa fie facut responsabil pentru ca nu stiu eu sa beau.
- Dumitrache? întreb cu un glas ragusit. Ce stii tu despre Dumitrache?
- L-am vazut jucînd. Era un artist. Era Artistul. Tu l-ai vazut vreodata cu mingea la picior?
- Nu! recunosc eu uimit.
- Pai da! Ca daca-l vedeai, stiai!

Socul meu vine din faptul ca cel care-mi vorbeste astfel, asezat în fata mea în beraria Les Trois Brasseurs de pe cel mai comercial bulevard al Montrealului este un albanez de origine greaca care n-a calcat în viata lui în Romania. Nascut si crescut în sudul Albaniei, într-o zona cu 99% populatie greceasca, recunoaste ca nu stie nici o boaba de albaneza. Îmi povesteste despre driblingurile Mopsului la Mondialul din Mexic. Mi se pare foarte curios ca un greco-albanez sa-mi povesteasca despre Dumitrache. Majoritatea strainilor cu care am vorbit stiu cine-i Hagi, dar n-am auzit pe nimeni pâna la grecul asta sa-mi spuna despre Dobrin, Lucescu sau Dumitrache.

Discutia se muta spre istorie, punctul meu forte. Zic, hai sa-l dau pe spate cu niste chestii din istoria Greciei,
- Mai traieste Constantin al doilea, fostul vostru rege?
- Da. Stii ca-i fratele reginei Sofia a Spaniei?
- Nu!
- Poate ar trebui sa mai citesti si tu, zice el dând halba peste cap.
- Poate, recunosc eu. Dar tu ce stii despre familia regala a Romaniei?
- Destul de multe. Unul din cei mai buni amici ai mei e dentist la Harvard. Îl cunoaste bine pe Radu, printul de Romania.
- No shit! Cum asa?
- E frate-su, raspunde grecul sec.

Ma tin de masa sa nu cad de pe scaun.

- Fratele cui? întreb aiurit.
- Al lui Duda. Nu e casatorit cu Printesa Margareta a Romaniei?
- Ba da.
- Asa. Ei, Radu Duda asta, are un frate care-i dentist în America si bun amic cu mine. Chiar acum doua luni am fost la ei în vizita si am mâncat salamul ala facut din gel si cu bucati din carte prin el.
- Toba?
- Asa-i zicea si el. Toba, da grecul din cap.
- Si ce ti-a spus despre familia regala? întreb curios.
- Istoria lor. N-am timp acum sa-ti povestesc totul.
- Aha. Stii ca fratele amicului tau a vrut sa candideze la presedentia Romaniei?
- Nu.

Simt asa, un soi de satisfactie minora, ca stiu ceva ce el nu stie. Prea putin în comparatie cu urmatoarea lovitura :
- Stii ce-mi place la numele voastre, românesti? Grecul cara la alune în gura una dupa alta.
- Nu.
- Au influenta turceasca.
WTF? ma gândesc eu. Cum naiba sa aiba influenta turceasca? Grecul asta e nebun.
- Da-mi un exemplu, ma hazardez pe nisipul miscator.
- Uite, Ceausescu.
- Asa.
- Vine de la ‘ceaus’. Asta era un soi de functionar la turci.
Drace, ma gândesc eu. E bun grecoteiul.
- Mai da-mi un exemplu.
- Poetul ala al vostru.
- Care poet?
- Eminescu. Si ala vine din turceste. De la ‘Emin’. Asta era un pasha.

Cunostintele grecului ma termina. Mor de nervi ca n-am contra argumente. Macar sa-l lovesc cu ceva despre Grecia. Sau Albania. Sa-i arat ca nu-s un papagal. Oare sa-i spun de mitologie? Neh, asta stie toata lumea. Hmm! Hai sa-l aduc pe poteca bauturilor, acolo sînt tatic.
- Sa-ti comand un Ouzo?
- Nu, mersi. Eu sînt mai mult cu vinul.
- Da? Pai în Grecia cam slabut cu vinurile.
- Slabut? Nu chiar. Da, nu putem produce prea mult si nu prea exportam. La noi podgoriile nu pot scoate mai mult de 50 mii de sticle per sezon si sînt toate vândute la restaurante din Grecia. Ai baut vreodata Dalmaras Naoussa?
- Nu.
- Nici n-ai sa bei daca nu mergi în Grecia.
- Am baut Kourtakis la Mytos, cel mai bun restaurant grecesc din Montreal, pe Avenue Park. si am fost în Grecia în 2002. Tu ai calcat în Romania?
- Nu.
Ma simt razbunat un pic.

- Sînt o gramada de români în Grecia.
- Asa. Mai emigreaza lumea, ce sa faci?
- Astia nu-s emigranti. Sînt Vlahi.
- Vlahi?
- Da. Vorbesc ceva ce seamana cu româna. Sînt multi.
- Aromâni adica?
- Nu stiu. Eu îi stiu de vlahi. Si în Albania sînt multi. Dar nu-s asa uniti ca grecii. Uite, noi în sudul Albania am avut drepul la scoli în greaca, autonomie si administrare locala în limba greaca. Universitatea din Tirana avea sectie speciala în greaca. Niciodata n-am avut nevoie sa învat albaneza si d-aia nu stiu deloc. Nici macar pe vremea lui dictaturii lui Hoxha. Vlahii însa nu au fost uniti asa ca n-au nici un fel de drepturi. Chiar daca au avut un exponent de vaza în persoana lui Spiru Moisiu.
- Cine pana mea e asta?

Grecul pare jignit.
- Este unul din eroii nationali ai Albaniei. A fost conducatorul Armatei Nationale de Eliberare în timpul celui de-al doilea razboi modial. Parca ziceai ca stii istorie!

Nu mai zic nimic si duc halba la gura. Grecul mi-a scos toate fumurile din cap.

Ma cheama un amic de la mine de pe strada, pâna la el acasa sa-l ajut sa curete jgheaburile de frunze si mizerie si sa le îndreptam putin. Pentru ca în fiecare iarna e aceeasi poveste: daca jgheaburile nu au panta în directia buna, sta apa în ele, îngheata si dupa aia se rup sau se deformeaza. Daca se rup e buja, ca te poti trezi în cap cu un stâlp de gheata de pâna la zece cm în diametru si doi metri lungime. Daca nu se rup, tot e buja pentru ca se formeaza turturi, care trag de jgheaburi în jos si pâna la urma tot se prabusesc. Iar daca nu cad, se uda peretele casei pe exterior si se formeaza o platosa de gheata de zic toti vecinii ‘’Ba, ia uite-l pe asta cum si-a deghizat casa în igluu!’’

Asa cum o mâna spala pe alta si amandoua jgheaburile, tot asa si vecinii sînt datori sa se ajute între ei ca doara n-o sa dam acuma 150-200 de dolari la o firma de specialitate în loc sa bem de banii aia. Si daca vecinii sînt datori sa se ajute între ei, mai întai a venit vecinul la jgheaburile mele – c-asa-i corect – si dupa aia m-am dus eu la el.

Si nu m-am dus cu mâna goala, ci cu scara mea extensibila în spate. Era cam pe la 7h30 dimineata, pentru ca se stie ca cine se trezeste de dimineata înseamna ca nu mai doarme. Am rezemat scara de jgheabul pe care urma sa-l curatam si sa-l îndreptam – dupa legile fizicii anti-newtoniene care spun ca trebuie ai un punct de sprijin într-un obiect nesigur pe care vrei sa-l misti – si am purces la treaba. Ne-am suit pe acoperis, am scuipat în sân si am zis un doamne-pazeste ca nu eram decât la vreo 10 metri înaltime fara nici o centura de securitate si am început sa curatam jgheaburile într-o harmalaie de mare pozna.

Moment în care se deschide o fereastra sub noi si o voce cristalina, apartinand fetitei de patru ani a amicului meu, exclama în culmea entuziasmului :

Mamiiii! Vino repede ca a venit Mosul! L-am auzit cum tropăie pe acoperis!

Mai acum ceva vreme am facut un audit pentru o companie. Adica firma la care lucrez era consultantul companiei respective iar eu am trecut pe la birourile lor sa le iau la puricat niste acte legate de procesul de constructie prin prisma unor reglementari legale. C-asa-i p-aici, inginerul trebuie sa se priceapa la de toate. Inclusiv la chestii legale si raspundere profesionala în fata legii.

Tipa care se ocupa cu actele astea era o românca de vreo 50 de ani venita de un an jumatate. Acuma, cei care ma cunosc personal, stiu ca sînt un barbat impunator. Si ca zâmbesc foarte rar. Dar nu mi-am imaginat niciodata ca as inspira frica. Cam ca frica pe care o inspirau altadata baietii aia cu ochi albastri de la militia economica cînd îl luau pe unul la întrebari cu legea 18 în brate.

Ei bine, femeia asta tremura ca varga. Degeaba încercam eu sa-i explic ca-s angajat de firma ei si ca nu-s trimis în inspectie de vreo institutie a statului canadian. Nimic! Mi-a adus o cafea si mi-a varsat-o tremurând, pe masa. Dupa care, cu ochii în lacrimi, mi-a spus ca-i foarte emotiva si a fugit în biroul de alaturi sa aduca niste servetele. Foarte contrariat si cu sprînceana stânga ridicata mult mai sus decît de obicei, am sters totul si am început sa ma uit prin dosare, punând cîte o întrebare punctual. Dupa vreo cinci minute am observat ca femeia statea în picioare, fara sa îndrazneasca sa se aseze.

Daca situatia n-ar fi fost de-a dreptul idioata, as fi pufnit în râs. M-am ridicat si i-am tras un scaun, rugând-o sa se aseze. Vorbeam cu ea în româna, cu cel mai linistit si calm ton din lume, cu care vorbesc de obicei cu niste nebuni periculosi care ma întreaba daca nu le-am vazut cumva nava lor extraterestra. Mi-era frica sa cada jos sau sa aiba vreun atac de panica. La un moment dat cînd am întrebat-o de niste permise de constructie a început sa plânga, frate! Foarte ferm am cerut sa vina si sefa ei sa ne asiste pentru ca va spun sincer, situatia devenise inconfortabila pentru mine.

Ïmi era mila de ea, dar eu chiar aveam treaba acolo si atitudinea ei ma incomoda teribil. Si ma simteam si prost pt ca era românca si nu stiam cum s-o mai iau cu binisorul si s-o linistesc. Am ajuns sa-i povestesc amintiri din Romania numai ca sa vada ca nu sînt un capcaun venit sa-i ia primul nascut. Si nu întelegeam ce se întampla, mai ales ca nu eram în inspectie iar jobul ei nu era în pericol.

Cînd am terminat totul, am cerut sefei ei sa numeasca o alta persoana de contact care sa ma asiste, pt ca a doua oara nu mai pot sa trec prin asa ceva. A fost cea mai bizara experienta din viata mea.

Ieri a cazut prima ninsoare in Mtl din acest sezon. S-a petrecut acest fenomen rar intalnit aici pe banchizele de pe Saint-Laurent, exact la ora de varf din trafic. Cam intre 16h30 si 18h30. Iar fulgii erau mari cit un sfert de palma de-a lui Tolea.

Motiv pentru care panica s-a instalat printre soferi, lucratorii de la drumuri si politai care fiind canadieni, se intelege ca nu au vazut zapada in viata lor si n-au lucrat niciodata in conditii de iarna. Ca urmare, lucratorii de la drumuri si-au lasat sculele in mijlocul lucrarilor si au fugit la masini, politatii au aruncat gogosile si s-au ascuns pe unde au vazut cu ochii iar soferii s-au strans toti ciotca pe drumurile principale banuind ca probabil nametii au blocat strazile secundare. Cum toate aceste drumuri secundare dau in alea principale si nici unul nu duce spre podurile si tunelele care ies din insula, e de inteles ca ieri Mtl a semanat la perfectie cu Bucale.

Sau poate asa mi s-a parut mie din cauza ca mi-a luat 2h30 sa fac un drum care de obicei dureaza 45 min si asta la ora de varf. Masini care au fortat intrarea, soferi nesimtiti, depasiri de coloana neregulamentare, injuraturi, claxoane, tot tacamul.

Cum spuneam intr-un articol de mai demult, cind soferii montrealezi isi pierd conditiile si facilitatile de trafic, se transforma in bucuresteni.

End of civilisation!