Suna telefonul. Ridic receptorul.
- Zdrazvitze! zice o voce blonda.
- Zdrazvitze! ma încumet eu spre umirea sotiei care ma priveste lung.
- Mi istanje kako bi vam ponudu, continua vocea.
- Ce zisesi? ma încrunt eu.
- Vi ne govore srâski?
- Ha? Srâski? I don’t speak russian, spun eu convins.
- Dakle, nisi Srâsko? continua vocea blonda.
- Nie govorî ruski, capisci? ma felicit eu pentru rusa prinsa la televiziunea moscovita pe vremea lui nea Nicu.
- Ruski? Jesi li lud? Ovo nije ruski, râde vocea.
- Deci, bai draga doamna! I am not russian, nor croat, nor serbian. I am a proud Romanian! îmi umflu eu pieptul.
- Ha, ha! se hlizeste vocea. Nobody’s perfect!
Si-mi închide telefonul în nas. Ma uit la nevasta-mea care râde în hohote
- Macar sa-i fi batut dracu’ la fotbal! zic cu naduf.
Zilele trecute, în timp ce discutam aprins cu un prieten pe tema intelectualilor români care s-au transformat în prosopul ud cu care Basescu îi cîrpeste la fundul gol pe adversarii politici, ni s-a facut sete. Cum mi se terminase berea, am dat cep la niste sticle de Gran Torres de Spania si ne-am ostoit-o. Cam vreo trei sau patru ore ne-am ostoit-o. Spre seara, argumentele pro intelectualitate se amestecau bizar cu impresii despre formele Carolinei Wozniacki si cu caracteristicile tehnice ale motoarelor de SUV. N-as putea sa va spun exact de ce!
Pentru ca prietenul meu sta în acelasi cartier cu mine, casele noatsre fiind despartite în mod logic de alte case, am zis ca sa fiu gazda buna pâna la capat si sa-l conduc acasa caci se cam clatina si era întuneric. Cu ocazia asta am zis s-o scot si pe Betty la plimbarea de seara, asa ca i-am pus lesa din a treia încercare si am purces la drum.
La prima intersectie ni s-a parut mult mai logic s-o luam prin padure decît pe strada luminata, prin urmare am schimbat directia. Cînd sa intram pe aleile întunecoase din padurice, deodata Betty se opreste brusc si ramâne înfipta locului cu nasul întins înainte. Cum afara era întuneric si ea e neagra ca smoala, m-am împiedicat de lant si era sa aterizez în nas daca nu era amicul alaturi ca sa ma tin de el. Am reusit sa ma redresez si am încercat sa vad ce i-a atras atentia lu’ catel.
- Tu vezi ceva? l-am întrebat pe amicul meu care e miop si poarta ochelari, în speranta ca dioptriile lui or functiona ca ochii de pisica.
- Da. Stelele! zice ala. Ce pana mea sa vad în bezna asta?
- Parca misca ceva acolo! ma panichez eu.
Betty continua sa-si lungeasca gâtul înspre chestia pe care o vazuse, fara sa se miste. Doar urechile i se ciulisera si i fixasera pe pozitia avant. M-am aplecat si am facut efortul sa-mi focalizez privirea în punctul respectiv, chestie foarte greu de facut dupa un Gran Torres din 2002. Mi s-a parut din nou ca misca ceva, dar n-am apucat sa procesez, ca Betty a facut un salt brusc în lateral si a început sa mâraie. Mi-a sarit inima din piept.
- Ce-i asta, mai? întreb cu un glas ragusit. E sobolan sau veverita?
- Care-i diferenta? se intereseaza amicul, curios.
Printre picioarele noastre îsi facuse aparitia o aratare ca-n filme. Un soi de sobolanel de marime medie, cu o blana împrastiata în toate partile fugea în zig-zag pe alee, executînd întoarceri stranse de cîte ori dadea de vreun obstacol. Betty se crizase, începuse sa latre ca la balamuc si se smucea din lant, amicul râdea de unul singur în mijlocul drumului si eu umblam ca disperatul încercînd sa-l prind.
- Esti nebun? Da-l naibii, vezi sa nu te muste! îmi atrase atentia prietenul, asta înainte sa se aplece si el si sa încerce sa-l prinda de coada.
Pentru ca animalutul era un porcusor de guineea!
Si am început amândoi sa fugim dupa el, aplecati de spate si cracanati, cu mâna dreapta ca o gheara, încercînd sa-l prindem din mers. M-am ciocnit cap în cap cu amicul, care fiind miop nu m-a vazut nici pe mine si nici pe porcusor care i-a trecut printre picioare, dar am reusit cu un ultim efort sa însfac sobolanelul. La pipait era extrem de moale si avea niste ochi bulbucati de spaima de credeam ca o sa-i sara din cap. I-am simtit inima batând atât de repede încît îmi producea o vibratie continua în palma. L-am mângâiat încercînd sa-l linistesc, dar porcusorii de guineea nu se relaxeaza daca-i scarpini dupa ureche ca pe catei, nu stiu daca stiti!
Dupa ce ne-am tras putin sufletul, ne-am uitat în jur. Pe ambele parti ale aleeii erau case. Dificil de înteles de unde scapase. Nu puteam decît sa-mi închipui ca vreo fetita îl pierduse si mi-ar fi placut sa i-l duc înapoi. Plus ca nu cunosc absolut nimic despre porcusorii de guineea în afara de faptul ca sînt pufosi si moi si stau într-un soi de acvariu cu rumegus. L-as fi luat la mine pâna a doua zi, însa Betty parea sa creada ca-i o jucarie de ros si tot se urca pe mine ca sa ajunga la el. Si cumva, eram destul de sigur ca nevasta-mea m-ar fi trimis sa dorm cu sobolanul în magazie daca i-l aduceam acasa.
Mi-am folosit ultima ramasita de logica care nu fusese înca înnecata în alcool si am mers la prima casa, cea mai apropiata, sa-l întreb pe proprietar daca nu-i al lui. Mi s-a parut normal, fiind ora 23h30 seara, sa bat cu pumnul în usa. Stapânul casei a aparut în pijama cu o mutra extrem de mirata si cu o bâta de baseball în mâna. Ca na, nu era sa iasa cu pâine si sare. Nu am dat importanta tinutei sale, pentru ca se stie ca eu nu ma conformez la chestii din astea si l-am întrebat politicos printre doua sughituri :
- Monsieur, nu cumva ai un sobolan care lipseste la apel?
Omul s-a uitat fix la mine, dupa care a cercetat strada în lung. Si pe dreapta si pe stanga. Nici o masina, nici un trecator. Si m-a privit iar. Trebuie ca în fata ochilor i se înfatisa o priveliste curioasa. Un tip de 1.86 m care zambea tîmp, rezemat într-un umar de cadrul usii, într-o mâna cu un lant de care atarna un cîine negru care contrasta vizibil cu coltii albi pe care si-i expunea mârâind iar în cealalta cu un sobolan care îl privea concentrat cu niste ochi iesiti din orbite. L-am vazut mângâindu-si dragastos bâta de baseball, dupa care mi-a raspuns :
- Ai baut?
- Una mica. Are vreo legatura?
- Nu stai cumva la nr. XXX pe dreapta?
- Ba da, zic eu bucuros. De ce?
- Pai asa, sa stiu cu cine stau de vorba!
- Cu mine stai, nu-i evident? îl mai întreb uimit. Deci, Shobi e al tau sau nu?
Tipul a luat sobolanul în mâna si a început sa se uite la el pe toate partile.
- Nu sînt sigur, trebuie s-o întreb pe fica-mea. S-ar putea sa fie al ei.
- Întreab-o! îl îndemn eu cu un gest destul de dezlânat.
- E unshpe noaptea! În mod sigur doarme.
- Atunci întreab-o mâine! gasesc eu solutia si dau sa fac stânga -împrejur.
- Stai asa, unde pleci? Ia-ti animalul! zice el.
- Daca-l iau, cum o mai întrebi mâine pe fica-ta daca e al ei?
Pauza de reflectie.
Coboara nevasta-sa, o bunoaca îmbracata într-un tricou larg care-i dezvelea un umar sexy.
- E al lui Janette porcusorul asta? cauta tipul ajutor.
- Nu stiu, trebuie s-o întrebam.
- Doarme?
- Nu cred! spune nevasta-sa.
Coboara fica-sa, o pustoaica de vreo 14 sau 15 ani.
- E al tau porcusorul asta?
- Nu. Pe al meu l-am dus azi la scoala la laborator.
- Nu-i al nostru, zice tipul convins si da sa-mi întinda animalutul.
- Olelei! zic eu, stai usor. Sa ne gândim!Voi aveti conditii sa tineti un porcusor, nu? Banuiesc ca înca mai aveti cusca de la celalalt, nu?
- Da, zice nevasta-sa.
- Eu propun sa-l tineti voi în noaptea asta si mâine dimineata poate întrebati în stanga si în dreapta vecinii vostri si vedeti care l-a pierdut.
Pustoaica înca-l examina pe Shobi.
- Tati, da’ parca seamana cu al meu.
- Nu l-ai dus la scoala azi? se mira taica-su.
- Ba da! Poate a venit înapoi.
- De la scoala? ma scarpin eu la ureche. Da’ ce, e porcusorul magic?
Nevasta-sa îmi arunca niste priviri ucigase. Retin din ele ca pustoaica înca copilareste. Probabil crede si în Mos Craciun.
- Eu cred ca a gasit drumul spre casa singur. Ah papa, pot sa-l pastrez? Nu mai vreau sa-l duc la scoala, îl tin eu. Pot? Pot? se entuziasmeaza fata.
- L-ai dus la scoala cu masina? ma bag eu în vorba.
- Da.
- Ei, atunci SIGUR asta e sobolanelul tau care a gasit drumul înapoi, o asigur eu cu cea mai serioasa voce din lume.
Si fara sa mai bag în seama privirea pe care mi-a aruncat-o bietul taica-su, am coborât treptele si multumit ca am facut o fapta buna, l-am condus pe prietenul meu acasa.
Week-endul trecut se anunta cam ploios, asa ca dupa o îndelugata sfada cu doamna mea, în urma careia ea a avut ca întotdeauna câstig de cauza, m-am lasat convins ca trebuie sa repar gresia din holul de la intrare. Casa e construita pe structura de lemn – mai putin subsolul – si din cauza elasticitatii grinzilor de sustinere si a ‘’profesionalismului’’ constructorilor care au facut economie de materiale, planseul holului de la intrare nu era foarte rigid, ceea ce a dus în timp la macinarea chitului dintre placile de gresie. Iarna se apropie – am vazut eu la Costco ca au bagat deja ornamente si brazi – asa ca aceste rosturi trebuiau refacute. În sezonul cînd ne viziteaza Mos Craciun si o furtuna de zapada pe zi, ne scuturam de nea în hol si cu toate ca am pus un covor cauciucat, riscul de infiltratii printre placile de gresie si de patare a tavanului de la subsol era destul de prezent.
Si pentru ca eu sînt un tip logic care gaseste cea mai simpla solutie la cea mai complicata problema, am zis ca ce sa ma chinui eu sa refac chiturile dintre placile de gresie, cînd este mult mai complicat sa scot toata gresia si s-o înlocuiesc? Caci inginerul constructor din mine urla din strafunduri ‘’rezolva problema de la baza’’. Iar baza problemei era elasticitatea planseului de lemn. Asa ca în loc sa lucrez trei ore, am ales sa lucrez trei zile si am trecut la un fir de par sa lucrez chiar trei saptamani. Stati sa vedeti de ce, putintica rabdare!
Înainte sa ma apuc de treaba si pentru ca am o idee destul de precisa despre cum functioneaza mintea femeilor, mi-am luat sotia la depozitul de materiale de constructii sa-si aleaga gresia. Si pentru ca-s un tip calculat, am prevazut trei zile pentru asta. Ei bine, i-au trebuit cam sase depozite si patru zile ca sa aleaga 5 metri patrati de gresie. Ca aia nu-i frumoasa, ca ailalta n-are model, ca aia din stanga e prea închisa iar aia din dreapta prea lucioasa. Si da-i si ia depozitele la rând si ameteste-i pe bietii vânzatori care cu toata experienta lor în fata gusturilor clientelei feminine, s-au simtit depasiti. Pâna la urma s-a decis pentru ceramica spaniola de la Vives Ceramica, adusa direct de la mama ei. Ca prea aveau toate depozitele ceramica italiana si ea vroia altceva decît are toata lumea. Nu va ascund ca pretul la Vives este dublu fata de gresia pe care-o pun astia pe aici, dar am spus ca pentru cantitatea pe care o am eu de montat, pretul nu-i un capat de tara.
Credeti c-am scapat numai cu atât? Nooo! A trebuit sa alegem si chitul dintre placi. Eu vroiam cît mai elastic, ea vroia cît mai estetic. Eu vroiam sa fie o compozitie cît mai usor de facut si de lucrat cu el, ea vroia sa aiba contrast misto cu gresia. Pâna la urma am gasit o marca de chit care le avea pe toate. Si elasticitate si douazeci de culori din care sa alegem si usor de prelucrat. Juma’ de kil de praf costa în jur de patruzeci de dolari, dar cine se mai uita la bani cînd chitul este de-a dreptul magic si practic se întinde singur în timp ce eu îmi beau cafeaua?
Dupa ce contributia sotiei la noul ei hol s-a oprit aici, mai departe a fost simplu. Mortarul cu care se lipesc placile, o foaie de placaj multistrat gros de 19 mm, suruburile autofiletante si cuiele au necesitat cam o jumatate de ora de cumparaturi. Si daca tot m-am apucat de renovari, am cumparat si o balustrada de aluminiu vopsit electrostatic pentru scarile de afara de la intrare, ca n-aveam si am zis ca poate-i cazul sa nu-mi mai fortez norocul ca iarna trecuta cînd am luat un buf pe scari pentru ca n-am avut balustrada sa ma tin.
Între timp apelasem la un prieten cu multa experienta în refaceri domiciliare si cu o gramada de scule profesionale. Am si eu o gramada de unelte, dar nici una nu-i profi ca ale amicului. Avea inclusiv masina de taiat cu diamant, ceea ce facea decupatul gresiei o joaca de copii. Si având tot ce ne trebuie, ne-am apucat de treaba sâmbata dimineata pe la 8h00, cînd toti vecinii înca dormeau.
Ca orice treaba facuta cu cap si pregatita minutios, a început cu niste surprize. Prima: ca orice barbat care se respecta, nu-mi cunosc casa în detaliu asa cum si-ar cunoaste-o o femeie. De exemplu, habar n-aveam ca am o gramada de colturi pe holul ala de la intrare. Trebuia sa ocolesc coltul la scari, cadrul de la usa dulapului, etc. O gramada de taieturi. A doua surpriza: placile de gresie existente erau de 33 x 33 cm. Astea spaniole erau de 31.5 x 31.5 cm. Ca na, doar nu erau sa faca italienii si spaniolii aceeasi marime, mama lor de broscari si de mancatori de paella. Am calculat repede ca pierderile la gresie vor fi istorice si ca-i cazul sa ma duc sa mai cumpar un pachet de 10 placi, ca sa-l am aproape în cazul în care-mi tremura mâna sau nu-mi ajungeau alea pe care le luasem. Pâna am tras o fuga la depozit, amicul s-a apucat sa scoata placile de gresie existente. Unele au iesit întregi, altele s-au spart. Nu-mi pasa, urma sa înlocuiesc totul!
Dupa ce am scos toata gresia si am curatat prin raschetare placajul, am început sa-l studiem sa vedem pe unde si cum îl putem întari. Saream pe el si se misca. Normal, ar fi trebuit sa fie foarte rigid. În dulapul de haine de pe hol situatia era buna, dar în centrul holului cam albastra. Mai ales ca am observat ca deja fusesera utilizate doua foi de placaj de 19 mm. Am observat si ca placajul nu fusese prins cu autofiletante de grinzile de sub el, ceea ce-l facea sa lucreze separat de structura, rezultând rigiditate foarte mica. Ne-am apucat sa dam cu autofiletante în grinzi, sa fixam placajul existent.
La un moment dat nu mai nimeream grinzile. Bagat trei suruburi la dreapta, nimic. Trei la stanga, nimic. Foarte contrariat, am coborât la subsol sa bag capul printr-o gura de acces în tavan sa vad unde naiba au plecat grinzile. Cînd colo, ce sa vezi? Meseriasii de constructori în loc sa puna grinzile de lemn la un picior distanta (cca. 350 mm) cum se pun cînd trebuie sa sustina o platforma de trafic cum era holul de deasupra, le pusesera la 2 picioare. În loc sa am holul sustinut de 7 sau 8 grinzi, îl avea sustinut de 4 grinzi. Surprins, m-am dat jos de pe scara si mi-am desfacut o bere, ca sa gândesc mai limpede.
Amicul care ma ajuta este un perfectionist. În calitate de perfectionist, m-a sfatuit sa desfacem tavanul de la subsol, sa scoatem instalatiile si cablurile care trec pe acolo, sa scoatem placajul de pe hol si sa adaugam doua grinzi de lemn care sa întareasca planseul de pe hol. Cînd l-am auzit m-am înnecat cu berea, am tusit si berea mi-a tîsnit pe nas. Sa ne aducem aminte ca am plecat de la problema chitului dintre placile de gresie pe hol care era sarit. Acum ajunsesem nu doar sa schimbam gresia, ci sa refacem structura casei! Unde dai si unde crapa, mi-am spus amarât. În timp ce recunosteam în sinea mea ca daca e sa rezolvam definitiv cazul planseului dansant de pe hol, ar fi trebuit sa aleg solutia amicului, gândul miilor de dolari care-mi zboara din buzunar si al muncii de Sisif care ma astepta ma înspaimânta de-a dreptul.
Între timp se facuse ora prânzului, asa ca ne-am asezat pe terasa la masa si am început sa facem planuri între doua îmbucaturi. Recunosc ca am bagat în planurile astea si niscaiva cunostinte de inginerie, ce s-o mai dau dupa cires? Am studiat datele tehnice ale mortarului pe care urma sa-l folosim, ne-am uitat cum e fibra la placajul cumparat, etc. Am ajuns la concluzia ca daca fixam bine placajul existent de grinzi, daca punem noul placaj pe cealalta directie decît placajul existent si-l fixam si p-asta în suruburi, daca folosim un trafalet care sa ne permita sa punem cam jumatate de cm de mortar uniform peste care sa punem gresia care si aia era de doua ori mai groasa decît cea pe care tocmai o scosesem, toate astea ar fi trebuit sa rigidizeze foarte bine planseul. Am luat în considerare si elasticitatea chitului si am hotarât sa ne apucam de treaba.
N-a fost simplu! Am muncit de mi-au iesit ochii! Am avut bafta de sculele amicului (fierastraie electrice, pânze cu diamant, aspirator mobil, etc) ca totul a mers struna. La colturi amicul s-a ocupat de masurat si taiat si a iesit atât de profesional încît nici mie nu-mi venea sa cred. Pâna la urma mi-au ramas cam 9 placi de gresie pe care voi încerca sa le duc înapoi sa recuperez o parte din bani. În locul lor va trebui sa cumpar plinte, caci alea existente s-au rupt cînd am scos gresia veche. A iesit o treaba de nota douazeci!
A doua zi, duminica, am montat si balustrada. O gramada de masuratori, unghiuri si taieturi. Am umplut aleea de rumegus de aluminiu, asa cum sîmbata o umplusem de rumegus de lemn de la placaj si de praf rosu de la taiatul gresiei. Praful asta era atât de fin si s-a asezat atât de precis peste tot, încît la urma a trebuit sa spal cu furtunul sub presiune fatada casei, usa de la intrare, scarile si driveway-ul. Si tot au mai ramas urme pe ici pe colo.
Finalul? Planseul holului este foarte rigid. Am sarit pe el cu toata greutatea si nu se mai misca. Arata si bine, e o gresie care bate foarte fin spre rosu. Seara e mai închisa, ziua mai deschisa. Doamna mea e foarte multumita si costul final este mai mult decît acceptabil. Iar balustrada exterioara se potriveste atât de bine cu restul casei încît parca ar fi acolo din constructie. Si nici nu mai conteaza ca de fapt n-a cazut un strop de ploaie tot week-endul si au fost 32 de grade în medie. Am refacut holul de la intrare plus o balustrada si asta bate aventurile într-un parc acvatic.
Week-endul viitor urmeaza refacerea unor ornamente din baie si vopsitul contra-treptelor în toata casa. Asta daca-mi revin dupa febra musculara pe care-o am!
Prima data cînd am pus piciorul în santierul unde ma trimisese onor conducerea firmei sa învat meserie, l-am vazut pe el. Pe nea Rebegea, santierist trecut prin ciur si prin dârmon, cu state vechi de serviciu la rusi si la Casa Poporului. Urla ragusit niste ordine catre muncitorii care nu reuseau sa tina pe loc furtunul de la pompa de betoane. L-am masurat din cap pâna în picioare si i-am remarcat pardesiul jerpelit, cusma de astrahan lasata pe-o ureche si cizmele din picioare. Prin comparatie, eu paream iesit de la un magazin de toale de pe 5th Avenue colt cu Broadway. Pantalonii cu dunga, camasa scortoasa si geaca de piele întoarsa contrastau puternic cu mizeria si noroiul din jur.
Nea Rebegea ma vazu si-mi facu semn sa ma apropii cu un gest care trada nerabdarea.
-Ce belesti ba ochii acilea? Cine ti-a dat voie sa intri în santier?
M-am încordat si mi-am bombat pieptul, tunand raspunsul plin de încredere :
- Eu sînt noul inginer de santier. Aici sînt actele si fisa de protectie a muncii. Am fost repartizat de dl. director pe santierul asta. Daca aveti nelamuriri, va rog sa sunati la sediu, dar pâna atunci as vrea sa-mi aratati baraca mea!
Rebegea miji ochii :
- Esti injiner, ai? Câti ani ai de cînd ai terminat facultatea?
Zic ca mosu’ e cam diliu, asa ca hai sa-l încurc :
- Am terminat în ‘96. (Pfoai, l-am facut, îmi zic în sinea mea, sa vezi ca nu-i în stare sa faca calculul!)
Rebegea se sprijini cu o mana de marginea cofrajului si sari jos. Veni spre mine scarpinandu-se sub cusma si oprindu-se la mai putin de-o juma de metru de fata mea, ma întreba rânjind :
- Un an, eh? Ia sa-mi raspunzi tu la o întrebare!
- Nici o problema, zic scotând pieptul înainte si uitandu-ma fix în ochii lui încercand sa ignor damful de mahorca si dintii lui galbeni.
- Tu ai coaie?
Ramân blocat câteva secunde. Deschid gura de câteva ori dar nu-mi iese nici un sunet. Ma uit pe furis în spatele lui si-i vad pe muncitori concentrati sa plimbe furtunul de la pompa de betoane dintr-un loc într-altul.
- Ai amutit? Ai sau n-ai?
- Am!
- Îs creţe?
De data asta nici macar nu mai fac efortul sa-mi ascund surpriza. E clar ca am de-a face c-un nebun furios. Fac doi pasi înapoi si ma uit în jur dupa vreun par. Daca devine periculos, trebuie sa ma apar.
- Ale mele îs creţe, bai baiatule! De la poile si vantul care le-au batut pe toate santierele pe care am fost. 30 de ani am fost santierist. Si acu’ vii tu si-mi spui ca esti noul inginer de santier? Cine mama naibii te-a facut si pe tine inginer? Inginer devii, ba, nu te face facultatea.
- Domnule maistru, uitati care-i treaba…încep eu agresiv, spunandu-mi ca a venit momentul sa-l intimidez cum m-a învatat tata.
- Domnule maistru? Ha, ha, ha…se hlizi mosul aratandu-si dintii galbeni din care lipseau vreo doi. Eu sînt nea Rebegea, seful de santier. Cu cine crezi tu ca stai de vorba, bai ţîncăule?
M-am albit la fata. Seful de santier era cappo di tutti cappi. Un soi de director tehnic care avea în grija mai multe santiere raspandite prin vreo trei judete. Facea parte din CA al companiei si seful lui era directorul general al firmei.
Nu cred ca as fi putut gasi un om mai diferit fata de ideea mea de sef de santier decât omul din fata mea care tocmai îsi sufla mucii în ţărână si se stergea de cracul pantalonilor. Oh, Doamne, unde am nimerit? Nea Rebegea îmi facu semn sa-l urmez si o lua înainte catre o baraca din tabla ruginita cu gratii la ferestre. Acoperisul era curbat si aveam impresia ca fusese taiat dintr-un cazan industrial. Pe una din ferestrele acoperite cu plastic translucid iesea cosul de fum al unei sobe de metal. În încaperea situata putin deasupra nivelului pamântului, se chinuiau sa-si gaseasca locul un pat de lemn acoperit cu paturi cadrilate, un birou facut din niste scanduri negeluite, un brat de lemne de foc si un câine negru cu picioare albe. Pălălaie, mi-l prezinta Rebegea. Ïi place sa doarma în fata flacarii de la soba, mai adauga el ca o explicatie eminamente necesara.
Am cautat din ochi o piesa de mobilier pe care sa ma asez dar era un singur scaun în încapere, asa ca m-am asezat stingher pe marginea patului care emana un puternic miros de lana de oaie, rugandu-ma sa nu iau niscaiva purici. Am aruncat o privire furisa vrafului de planse si desene care tronau pe masa.
Nea Rebegea se aseza cu un trosnet pe scaun si ofta lung de placere, aprinzandu-si o tigara Carpati. Trase adanc din ea si ma privi printre rotocoalele de fum:
- Ia zi, începu el abrupt, ai facut Tehnologie si Organizare de Santier în scoala?
- Da.
- Aha! Deci poti sa-mi faci un necesar de materiale?
Foarte sigur pe mine, ca nu degeaba avusesem nota zece la materia asta în facultate, başca ca o avusesem ca subiect la licenta, dau din cap hotarat :
- Ma descurc, nu-i bai!
Nea Rebegea urmarea cu interes o musca care se zbatea sa scape dintr-o panza de paianjan într-un colt al baracii, deasupra capului meu :
- Am ceva pentru tine! Hai cu mine.
M-am ridicat si urmandu-l, am iesit din baraca si am intrat într-o alta, la vreo douazeci de metri distanta. Am remarcat o gramada de cutii, parea ca am intrat într-un depozit.
- Le vezi p-astea? îmi arata nea Rebegea cutiile maronii descriind cu dreapta un cerc larg. Asta e proiectul, sînt 14 metri cubi de documente. Azi e marti. Ai timp pana vineri sa-mi faci un necesar de materiale. Vineri terminam de turnat radierul general si începem sa ridicam centrala. Vreau sa stiu cîte macarale turn am nevoie, cîte sine de cale, cîte schele, câte încarcatoare Wola, tot. Sambata dimineata trimit necesarul la sediu si luni ne apucam de treaba.
Ati avut vreodata sentimentul ala de out of body? Ca si cum ai fi paralizat si nu poti misca nici macar o pleoapa dar mintea înca-ti functioneaza si-ti da senzatia ca ai iesit din propriul tau corp dar esti înca acolo, în încapere? Stii ca mai sînt câteva fractiuni de secunda pana te loveste panica, o angoasa din aia puternica, dar tu acum esti senin. Esti atât de socat, încat esti senin! Dupa care se prabuseste totul…
Cînd mi-am revenit, eram asezat pe un scaun si nea Rebegea era aplecat peste mine. În mana avea o carafa de apa iar în usa prin care intra un soare orbitor erau doi ochi speriati ai unui baietandru.
- Pai ce faci mai? chicoti nea Rebegea. Ai lesinat? Ia-o usor taticu. Sa fi vazut tu cum ne-au adus comunistii maculatura pentru Centrul Civic. Cinspe camioane. Am muncit cu 30 de baieti o zi si o noapte numai ca sa le descarcam.
Ma ridic de jos balbaind niste scuze penibile.
- Nu-i ca la facultate, asa-i? se hlizi el. Hai, daca ti-ai revenit treci la treaba. Daca ai nevoie de ceva, spune-i lu’ Plămadă, mi-l arata el pe baietandrul speriat si agitat din cadrul usii. E cu mintea mai înceata asa ca-l tin pe langa baraci sa dea de mancare la câine, sa faca focul si din cînd în cînd sa stea de paza. E pâinea lui Dumnezeu, d-aia îi spunem asa.
L-am vazut pe geam îndepartandu-se, mergand cu câinele dupa el. Am oftat lung si m-am apucat de treaba. Am muncit în urmatoarele zile ca un descreierat pâna noaptea tarziu. Vineri dupa-amiaza i-am dat necesarul lu’ nea Rebegea. S-a uitat scurt pe ele si mi-a urat un sfarsit de saptamana placut. Am dormit în week-endul ala ca ursul.
Luni dimineata, la ora 7h30 au început sa soseasca trailerele pe santier. Zeci de camioane. Era un fum de la tevile de esapament de puteai sa-l tai cu cutitul. Nea Rebegea era acolo, în mijlocul harmalaiei cu tigara de Carpati în gura. Mi-a facut semn cu mana si mi-a strigat de pe scara unei auto-macarale:
- Bai pustiule! Pana la urma, într-o zi, poate o sa iasa inginer din tine.
Un accident de bicicleta suferit acum doi ani în Gradina Publica din Boston, într-o zi însorita de primavara, mi-a oferit ocazia – nedorita de altfel – de a face o vizita la el acasa sistemului de sanatate american. Al carui falnic reprezentant este Boston Medical Center. Ce am descoperit în urma acestei incursiuni puteti citi în randurile de mai jos, daca veti avea rabdare.
Ca într-un vis frumos
Problema mea: aflat la o plimbare cu bicicleta în parc si încercând sa evit un pustan care mi-a taiat calea, am luat o tranta cu bicicleta de mai mare dragul. Noroc ca eram aproape de marginea pistei ciclabile si mai mult am cazut pe iarba. Însa cazatura a fost suficient de nasoala încat sa-mi rasucesc palma de la mana stanga. La început fiind încalzit, n-am dat importanta, însa a doua zi dimineata nu prea reuseam sa-mi misc mâna. Ca sa fiu sigur ca nu am vreo factura si fiind eu patit cu diverse accidente la tenis sau ski, am decis ca mai bine nu risc si ma duc sa ma vada un doctor.
Întreb gazda de la motelul-pensiune unde eram cazat cam pe unde ar fi cea mai apropiata clinica medicala sau spital si îmi spune ca la distanta de vreo 30 de minute de mers pe jos se afla spitalul privat Boston Medical Center. Îi multumesc si o iau la pas în directia aratata. Dupa jumatate de ora ma aflam în fata cladirii. La prima vedere seamana exact cu ceea ce te-ai astepta de la un spital american. Frumos, sclipitor de curatenie, modern. Peluze impecabile, flori, copaci. În interior toata lumea era relaxata. Poate chiar prea relaxata, chestie care ar fi trebuit sa-mi dea de banuit, numai ca eu eram cu mintea dusa pe coclauri. La Urgenta, nimeni. Da’ nimeni, frate! Total pustiu. Nici macar un pacient în sala de asteptare. Bizar, ma gandesc eu cu un început de îndoiala. Ma uit mai atent, scaunele rosii frumos aliniate, o multime. Goale. Ei na, îmi zic, oi fi singurul care se accidenteaza în Boston sau au fugit toti la Massachusetts General?
Pe tabloul electronic deasupra ghiseului scria ca serveau numarul 60. Ma îndrept spre automatul distribuitor, trag un numar, ma uit pe el si ce sa vezi? Numarul 61! Doar câteva secunde mai tarziu panoul electronic afiseaza numarul 61. Ia te uita cine s-a scapat în scaldatoare si a dat norocul peste el! Infirmiera de la receptie îmi face semn sa ma apropii, ma ia la întrebari si-mi întinde niste formulare pe care sa le completez. Eu ma simteam pe val ca atunci cînd cîstigi la ruleta si în loc sa stai în banca ta pariezi în continuare. I-am spus ca-s stangaci si ia priviti dvs ce mana umflata am eu aici. M-a crezut si s-a apucat ea de completat. Cu datele obisnuite : nume, adresa, alergii, ce-am mîncat la ultima masa, etc. Apoi dispare pe usile batante din spatele ei iar eu dau sa ma asez în sala de asteptare. Nu cred ca atinsesem cu fundul scaunul cînd apare în fata mea aceeasi infirmiera care ma trimite la radiologie. Cum nu prea înteleg ce-mi spune din cauza accentului profund irlandez, ma conduce pe coridoare si-mi arata o usa deasupra caruia era o lumina verde. Nici n-am ajuns bine în fata usii ca aceasta se deschide automat iar lumina de deasupra ei se face rosie.
Intru si imediat se prezinta la mine un tehnician cu un aparat mobil cu raze X. Nici nu apucasera sa mi se obisnuiasca ochii cu obscuritatea ca eram deja afara de la radiologie si condus într-o sala de consultatie. Dupa care intra o alta infirmiera care ma întreaba în franceza daca am dureri, daca îmi pot misca pumnul si alte asemenea. Sa cad din picioare nu alta. Completeaza ceva în niste hartii, iese si dupa ea imediat intra medicul! Aveam impresia ca sînt într-un montagne russe, atat de repede se desfasurau etapele. M-am uitat la ceas. De cînd pusesem piciorul în spital pana am dat ochii cu medicul trecusera exact 8 minute! Take that, Quebec! America rules!
În timp ce medicul ma consulta si studiaza radiografiile, îl cercetez pe sub sprâncene. Nici el si nici infirmiera nu pareau la capatul puterilor sau în pragul unei crize de nervi cum am bagat eu de seama ca se întampla de partea canadiana a frontierei. Si în special la Montreal. Eram în delir, mi se parea ca visez si zambeam larg,abia asteptand sa ajung acasa sa fac în fata prietenilor apologia spitalelor americane. Mama lor de ziaristi mincinosi, cum scriu ei în fiecare zi de criza din sistemul de sanatate american!
Dupa vis, cosmarul
Medicul ma pipaie si zice ca n-am fractura. Iuhuu! Pot sa ma car acasa? Wait a minute. Trebuie sa astept sa termine «hârtogaraia», cum îi spun ei. O juma’ de ora în care stau în sala de asteptare si admir pasarelele în copacii care dau în floare. Ah, ce misto e la Boston! Deodata apare în fata mea un nene în halat albastru, destul de solid. Cam cît dulapul de solid. Silueta lui îmi blocheaza privelistea de afara si cumva mi s-a parut ca s-a facut umbra în jumatate din sala de asteptare. Ma abordeaza sec fara introducere. So, how would you afford to pay that?
Pay what? întreb eu fiind atent mai mult la durerea din gît pe care o simt cînd încerc sa ma uit în sus la el. Your invoice! îmi tranteste el fara nici macar o încercare de zambet. Recunosc în sinea mea ca omul e de-a dreptul înfricosator si apuc sa-i căinez pentru o secunda pe cei mai mici de înaltime ca mine care probabil ar avea nevoie de-o scara ca sa poata mentine eye contact cu dulapul din fata mea. Îi explic cu pauzele necesare ca vorbele mele sa poata face calatoria pana la urechile lui, ca am o asigurare de sanatate privata care acopera si calatoriile în USA. Ma priveste sceptic, ca pe o ganganie care s-ar ridica brusc pe labele din spate si ar executa cîteva miscari de break-dance. E clar : treaba uriasului este sa se asigure ca am într-adevar mijloacele necesare cu care sa platesc factura. Îl asigur ca si în cazul în care sînt probleme cu asigurarea, voi plati cu carte de credit si o rezolv cu compania de asigurari din Canada. Pleaca satisfacut, fara sa arunce macar o privire în spate.
O jumatate de ora mai tarziu, în care numai de admirat copacii înfloriti si pasarelele nu mi-a ars, primesc hartiile si trec pe la caserie. Uimitor, stiu! Spitalul avea o caserie cu toate celea necesare încasarii de parale. Acelasi ins cu silueta delicata si amabil de mai adineauri îmi prezinta prima factura. 590 USD. Auch! Dar ma previne ca asta nu include totul. Say what? Ma uit pe factura si observ ca sînt indicate trei radiografii si consultatia unui medic. Ce pana corbului ar putea sa-mi mai factureze? Bacsisul? Timpul pe care l-am petrecut în sala de asteptare?
Doua minute mai tarziu, care mi s-au parut o eternitate, o alta factura iese la imprimanta. Suma s-a dublat! Citesc absolut aiurit detaliile : 67 USD pentru o atela de brat inferior care sa-mi tina pumnul nemiscat; 152 USD pentru cele trei radiografii; 423 USD pentru consultatia medicului – care a durat doar 10 minute – si frisca de pe tort, o penalizare de 371 USD pentru ca am trecut pe la urgenta! Totalul distractiei? 1013 USD.
Valeu inima! Aer! Cu ultimile puteri scot tremurand cartea de credit pe care malacul mi-o trece prin masina de citit si-mi întinde rânjind chitanta pentru semnatura. Bon voyage! îmi ureaza el cu un puternic accent american. Take good care of you!
Morala? Acasa la unchiul Sam, facturile sînt cu mult mai dureroase decât fracturile. Cu toate acestea, ma consider norocos ca sînt rezident canadian si ca asigurarea mea mi-a platit totul la întoarcerea la Montreal în baza facturilor de la spital. În SUA sînt 50 de milioane de oameni care nu au absolut nici un fel de asigurare medicala. Si care pusi în fata unor probleme de sanatate aleg sa amane cît mai mult posibil contactul cu sistemul de sanatate american din care nu se poate iesi decât cu dureri în partea posterioara.
Prima data m-a anuntat Betty ca avem un locatar care nu plateste chirie. Latra la el de fiecare data cînd iesea prin curte. L-am lasat, caci era simpatic. Apoi am observat ca toata iarna a facut trasee între magazia din fundul curtii si usa din fata, unde îmi rodea florile perene pe care le dezgropa de sub zapada. Au mai ramas tulpinile. Gaseam urme pe zapada adanca. Nu stiu cum reusea sa mearga în zapada de 1 metru înaltime asa cum nu stiu cum reusea sa-si sape tunel în zapada ca sa ajunga sub magazia unde se aciuase. Cînd am descoperit ca-mi rosese coaja de copac, am încruntat din sprîncene. Dar era simpatic, l-am lasat în pace. Îl vedeam dimineata pe geam cu tzopaia pe cararea pe care o crosiem prin zapada. Dupa o saptamana, am iesit în curte si era sa mor: toata cararea era plina de rahat. Bilute!
Am hotarat ca iepurasul trebuie sa-si gaseasca alt adapost. Am însarcinat-o pe Betty sa-i transmita mesajul. I l-a transmis. Nu l-am mai vazut! În urma lui, dupa topirea zapezii am strans doi saci de rahat de iepure. Mai tare decât niste bile de piatra. Total nedegradabil. Pe alocuri era atat de mult încat nu se mai vedea iarba sub el. Nu-mi mai plac iepurii. O sa-mi cumpar o pusca!
O marmota din aia simpatica – un groundhog – s-a gandit sa se mute la mine sub scarile de la intrare. Smecheria e ca scarile sînt de beton plin. N-a avut probleme sa sape pe sub ele si chiar sa rontaie o buna bucata din beton. Prietenul meu medicul veterinar, radea în hohote. Mi-a spus ca-i din cauza ca sînt iubitor de animale. N-am fost mult timp. Dupa o vreme Betty l-a mutat si pe asta. Cred ca nu mai îmi iau pusca, Betty rezolva tot!
În locul lui s-a mutat un sconcs. Vecinii de la casele din jur s-au panicat. E lucru stiut ca sconcsul are grija de casa lui si obisnuieste sa rezolve gunoaiele de la casele din jur. Cam ca tiganii la noi care nu dau cu jula în cartierul în care locuiesc ei. M-am panicat si eu, caci erau sanse mari sa fie o sconcsarita care sa-mi fete niste pui exact sub scara. Si eu sînt patit cu mama natura. Am zis sa actionez pana nu-i prea tarziu, pana nu mi se va interzice accesul total pe scarile din fata. Am sunat pe prietenul veterinar si ala mi-a spus ca sconcsii sînt nocturni si sa astept sa se faca noapte si pe la 11h00 sa bag furtunul acolo si sa-i inund vizuina. Bai, daca-l înnec? Adica ma durea sufletul de el, vedeti voi? Nu-l înneci, zice prietenul, ca la ora aia e plecat cu treaba. Si cînd se întoarce dimineata, pleaca el singur ca nu-i place umezeala. Si asa am facut. Dupa doua zile, am turnat niste beton în tunel, am pus si doua caramizi, le-am proptit cu doi electrozi de sudura înfipti în pamant si am acoperit totul cu pamant. De atunci, Betty nu mai trage ca disperata sa verifice sub scari cînd ies cu ea la plimbare.
M-am bucurat. Am dat si bairam! Dar el statea dupa colt si ma pandea. Astepta sa mi-o traga. Si mi-a tras-o! Sub peluza din fata mi-au aparut peste iarna niste viermisori albi care manaca radacinile la iarba. Mi s-a parut ca iarba e mai galbena ca de obicei dupa ce s-a topit zapada dar n-am dat importanta pt ca de obicei se face verde închis într-o luna. Anul asta nu se mai face. Aseara a venit el, sconcsul, si mi-a arat toata peluza. Am scapat de viermi, e adevarat. Dar nu mai am peluza. Mi-a sfasiat-o meticulos în bucati cît mai mici cu putinta, ca sa nu mai pot recupera nimic. Am chemat o firma sa evalueze paguba. E mare! Trebuie sa scot toata iarba, sa tratez pamantul cu diverse chestii anti-paraziti si buruieni, sa pun alta bascula de pamant si sa plantez alta iarba. Cost? În jur de vreo mie cinci sute daca mi-o fac eu. Cînd nenea de la firma mi-a dat estimarea, mi s-a parut ca-l vad pe sconcs pe partea cealalta a strazii tavalindu-se pe jos de râs. Sau poate era doar o pisica. Dupa asta mi-am scos permis de port-arma!
Dar e aprilie, vine caldura! Si odata cu ea vine si Gicuta. Nu-l stiti pe Gicuta? E un sarpe de gradina de vreo 60 cm lungime negru cu portocaliu care obisnuieste sa fasaie prin curte timp de doua luni, pâna prin iulie. Cînd i-am trasat sarcina lui Betty sa ma scape de el, si-a dat demisia. Mi-a dat de înteles ca nu vrea sa trateze cu Gicuta. Mi-a spus ca-i treaba mea, pana aici. Sa ma descurc! Din acest motiv iarba creste frumos în mai si iunie la mine-n curte. Pt ca nimeni n-are curajul sa intre p-acolo în afara de mine. Si Gicuta este chiar sperios de felul lui. O singura data în trei ani am reusit sa-l agat cu o grebla si sa-i fac vant peste gard în padure. A doua zi era înapoi. Prietenul meu veterinar mi-a spus ca daca-mi iau o pisica, neam de neamul lui nu mai vine la mine. Pisica e dusmanul de moarte al lui Gicuta, în lipsa de soareci se joaca si ea cu ce gaseste prin curte. Problema mea e ca dusmanul de moarte al pisicii este Betty. Felina vecinilor se reface si acum dupa sperietura pe care i-a tras-o animalul meu cînd a prins-o misunand prin curte. Desigur, ma bucur ca vecinii n-au bani sa-si ia în loc de pisica un mini-ghepard asa cum obisnuiesc mai nou oamenii cu dare de mana. Ala costa 27 mii USD, e mare cît pisica si ataca si cerbii. Cumva totusi am o retinere sa cred ca l-ar ataca pe Gicutal. Poate pe Betty! Ïn cazul asta n-am ce face cu pusca. Mi-am revocat permisul de port-arma!
Despre broastele care ma vizteaza din cînd în cînd, despre cerbii si caprioarele care vin la usa din fata iarna sa linga sarea de pe scari si despre veverita ninja am mai scris. Puteti re-citi Damn frogs!, Natura la mine acasa si Veverita.
Cam asta e povestea vecinilor mei. Ne amestecam zilnic unii în viata celorlalti. Si ne calcam pe bombeuri reciproc!
Langa turnul de birouri unde lucrez, la vreo suta de metri distanta, este o cafenea de unde în fiecare dimineata îmi cumpar doza zilnica de cafeina. Lucreaza cateva fete dragute acolo, dar una din ele se distinge prin farmec si frumusete. Nu stiu cum o cheama, nu stiu daca e acolo temporar sau angajata permanent. Stiu doar ca de câteva ori pe saptamana îmi serveste cafeaua « pour apporter ».
Azi am împins usa de la cafenea si am vazut-o dupa tejghea. La coada erau vreo sapte clienti. M-a vazut si ea, a pus mana pe un pahar de carton mare si l-a ridicat în sus, deasupra capului si m-a întrebat simplu, cu un zambet larg :
- Mare? Alto Montagna?
I-am zambit si eu încercand sa-mi ascund surprinderea si i-am confirmat miscand capul în semn de aprobare. Mi-a pregatit cafeaua, si-a pus-o alaturi si a continuat sa-i serveasca pe clienti. Mi-a venit randul, am platit si am întins mana dupa cafea. Mi-a înmanat-o protejata de un colier de carton ca sa nu ma frig si degetele noastre s-au atins usor. Mi-a zambit si s-a întors catre ceilalti clienti din care-si asteptau randul.
Am ajuns în birou si am dat sa-mi beau cafeaua. Se mai racise asa ca am îndepartat colierul de carton, ca sa o pot tine mai bine. Iar sub colier, pe paharul de carton, se aflau scrise cu pixul un nume de fata si un numar de telefon.
Viata e plina de surprize!
Cînd abia începusem sa lucrez, imediat dupa facultate, ieseam cu o fata de la mine din oras. Frumoasa foc, umblau o gramada de baieti dupa ea. Era într-a doispea, se pregatea sa dea la facultate. Eram mai mare ca ea cu vreo cinci-sase ani, care la varsta aia, cît aveam noi atunci se vedeau de la mare distanta. Eu mai calm si relaxat asa, ea mereu zbantzuita si cu gargauni în cap. Ma prefera pe mine, caci fata era obisnuita cu bani de la taica-su (care era coleg cu mine, ca sa vezi)! Pe atunci înca nu se facusera averi ca în ziua de azi si un salariat dadea lejer ceata unor copii de bani gata. Caci salariul meu era ceva mai ridicat decat alocatia lor de la taticu! Mergeam cu ea prin baruri, pe la terase si încercarile alea timide de cluburi. Desi eram antrenat, ca vorba aia abia terminasem facultatea, nu reuseam sa fac fata. Nici la cheltuieli si nici la noptile pierdute cu sîrg. Mereu eram obosit la servici a doua zi!
Într-o zi eram amandoi în Iasi, ca trebuia s-o viziteze pe sora-sa care era studenta la chimie în anul I. Si am zis ca na, daca tot vrea s-o vada, sa ma duc si eu cu ea, mai revad locurile studentiei. Ajungem noi în Tudor si mergem în Iulius Mall care abia se deschisese. Si fiind noi cam neobisnuiti cu mallurile caci în Romania nu mai exista la vremea aia decît Bucuresti Mall, ne oprim în fata unei harti din aia de orientare, ca sa vedem ce magazine sînt p-acolo. Pe harta, ca pe toate hartile din mall, era o bulina rosie pe care scria « Va aflati AICI! »
Cum studiam eu harta concentrat, simt cum gagica ma trage de mîneca: Auzi? Dar de unde stiu astia ca noi sintem aici?
Am ramas paf! În prima secunda am crezut ca face un banc dar m-am uitat în ochii ei de caprioara si am vazut neantul din spatele lor. Fata era foarte serioasa si nedumerita în acelasi timp. Am început sa-i explic ca unui tînc de cinci ani ca uite, vezi tu, bulina aia reprezinta pe harta locul unde este amplasat panoul de orientare. Si ca daca noi belim ochii la panoul de orientare, se cheama ca ne aflam exact în locul unde arata bulina. Mai, n-o sa ma credeti, dar n-a priceput din prima! A trebuit sa-i arat magazinele din jur si dupa aia sa i le indic pe harta, ca sa vada ca-s în jurul bulinei rosii.
Eram pregatit s-o penalizez drastic,cum îmi sta în fire, însa m-am uitat la ea – picioare lungi, tzate misto de tot, aranjata cu grija – am zis ca las-o bai, doar n-am nevoie sa discut ecuatii quantice cu ea în pat, las-o naibii de treaba! Si am devenit dintr-o data foarte întelegator.
Ati bagat de seama cît de întelegatori devin barbatii în fata unei femei proaste dar care arata beton? Cum dintr-o data nici unul nu mai are pretentii de la mintea ei? Asa si eu! Ma uitam la ea si-mi placea mult ce vedeam. Nu-mi placea ce auzeam, dar asta n-avea prea mare importanta.
Seara am iesit într-o discoteca, ca nu prea erau la mine în oras. Sau ma rog, erau, dar umbla o fauna ciudata p-acolo. Asta era discoteca studenteasca, ma simteam în largul meu. Si ea la fel, caci la un moment dat am observat socat pe cînd ma întorceam de la buda, ca bea paharele de vodca ca pe apa. A baut pana la ora doua din noapte vreo trei sferturi de sticla de un litru si n-avea nici pe dracu’. Eu daca as fi baut atat as fi fost cazut sub masa. Si ma uitam la ea, nu cred ca avea mai mult de 50 de kg. La cît era de firava probabil ca alcoolemia în sînge îi sarise binisor de punctul la care se declara oficial coma alcoolica. Iar ea nici macar nu se clatina, mergea pe toacele alea cui fara nici un tremur. Si da, chiar era vodca doar eu o cumparasem de la bar, sticla era sigilata si bausem si eu un paharel.
Spre dimineata am condus-o în camera sora-sii si dus am fost. Ma gîndeam ca daca ma ating de ea în starea în care era, ma omoara ta-su care era coleg cu mine! Sau ma acuza naibii de viol, caci nu-mi era clar daca a doua zi o sa-si mai aduca aminte de ceva. Am si uitat cum o chema, pe cuvînt de onoare.
O mai tin minte doar pentru ca m-a marcat prin tenacitatea cu care fituia sticlele de bautura si banii mei din buzunar desi era abia într-a doispea. De unde rezulta ca pentru un corp frumos, închid ochii în fata unui cap gol. Dar în fata drojditului nu prea!
