Spalatul vaselor, inamicul barbatului

Sînt curios cam cum arata ziua libera perfecta pentru voi. Presupunând ca ati avea zile libere, bineînteles. în cazul meu, ziua perfecta ar fi cea în care n-am de spalat mai mult de o chiuveta de vase. Nu ca m-ar deranja sa spal vase, doamne-fere. Nu! Doar ca mi se pare de neînteles cum se face ca eu spal mai multe vase într-o zi decît spala aia de la restaurantul din colt într-o saptamâna.

Uite ieri, am spalat 8 chiuvete pline. Si as vrea sa mentionez ca nu am mâncat decât de doua ori. Iar capacitatea chiuvetei mele este mai mare decât a unei cesti de cafea. Prima data am tras o tura de încalzire pe la 8h30 cu niste farfurii, cani si tacâmuri rezultate dupa micul dejun, nimic extraordinar. Am trecut dupa o ora prin bucatarie sa-mi fac un plin la cana de cafea si aruncând o privire în chiuveta am constatat ca era plina ochi cu oale si alte diverse. M-am uitat în stanga si în dreapta, nimeni. Am ridicat din umeri, mi-am suflecat mânicele, am abandonat ideea citirii ziarului si degustatului cafelei si am purces la treaba. Cînd am terminat, mâinile îmi erau usor încretite.

Mai peste doua ore iar am avut drum prin bucatarie, de data asta în cautarea unei fructe. Chiuveta plina ochi. Lucrul dracului! Am strigat-o pe nevasta-mea si am întrebat-o daca ea este cea care-mi umple chiuveta. Mi-a raspuns afirmativ, spunând ca a transferat o parte din mâncarea din frigider în niste oale mai mici, sa faca loc. Si p-alea mari le-a dat la spalat. Cum ar veni, ma gândeam eu amarât, a facut loc în frigider murdarind alte oale. Mi-a mai luat un sfert de ora sa le termin si p-astea. Iar de fructe am uitat.

Peste înca o ora, pe la prânz, mi se facuse de-o bere dar nu îndrazneam sa ma duc sa-mi iau de frica ca o sa vad chiuveta plina. M-am apropiat tiptil în vârful picioarelor, de intrarea în bucatarie si am aruncat o privire dupa colt. Chiuveta plina. Pfoai de mine, daca nu era sa cad jos! Iar strigat la nevasta, iar primit explicatii ca uitasem la tura precedenta sa scot tigaile si tavile din cuptor si sa le spal si p-alea. Îmbufnat, am scos doza de bere de 500 ml si da-i si lupta. Spalam o tigaie, trageam un gât de bere. Si btot asa.

Dupa masa de prânz deja mi se zbatea un ochi cînd ma uitam la chiuveta. De data asta, ca sa nu mai gresesc, sotia îmi adusese la botul calului (a se citi chiuveta) toate vasele de spalat din bucatarie. Doua chiuvete pline. Mi-a luat vreo 40 de minute sa termin tot. 40 de minute din timpul meu liber în care puteam sa…ah, pe cine mint eu? Oricum nu aveam ceva mai bun de facut decît sa spal vasele.

Pe la sapte seara, înainte de masa de seara am intrat în bucatarie înarmat cu o noua rezerva de detergent lichid de vase si doi bureti noi. Ca aia de dimineata nu mai erau buni de nimic dupa atâta frecat. Chiuveta goala! Sa nu-mi cred ochilor. Bai, nu se poate, extraordinar! Cum de am scapat?, ma gândeam fericit. Sa sun un prieten sa-i dau vestea cea buna, sa ma laud pe Twitter sau sa ies in aleea din fata casei si sa-mi urlu împlinirea. Si când am facut stânga împrejur sa-mi îndeplinesc gândurile, zdrang, m-am împiedicat de o lada de 24 de sticle goale de vin. Care-si asteptau rândul la spalat, dupa care sa fie rânduite frumos în magazie sa se astearna praful pe ele.

As fi înjurat daca as mai fi avut puteri. Dar îmi era frica ca n-o sa mai am forta sa termin de spalat sticlele.

Ultima tura am tras-o la zece seara, cu ochii cazându-mi în gura de oboseala. Vasele de dupa masa de seara, of course. Si când am reusit sa termin, cu mâinile zdrente de la contactul prelungit cu apa si detergentul de spalat vase, m-am târat în sus pe scari si m-am lasat sa cad lat de oboseala în patul conjugal. Iar cînd sa adorm, o voce suava îmi sopteste la ureche ”Dragule, sper ca n-ai uitat sa dai drumul la masina de spalat vase, nu? Ca e plina cu vesela si paharele de la petrecerea de ieri”

Mai e nevoie sa va spun ca era cît p-aci sa sun la 1-8000-VESELA sa vina aia sa ma salveze?

Cu scuzele de rigoare

Ma chinui de vreo 10 zile sa scriu un post despre civilizatia mayasa si cum nu cunosteau ei roata si prelucrarea fierului, dar stiau sa dea in bobi si in stele. Si pt asta erau considerati cea mai “avansata” civilizatie.

Dar nu mi-a iesit. Nu mi-a iesit pt ca nu am timp. In fiecare zi am scris cite o fraza, mi-am repetat ideile si m-am invirtit in jurul cozii pt ca la urma sa dau “publica” la articol si sa vad ca WP nu imi afiseaza decit prima parte, ceea ce am scris saptamina trecuta.

E ca naiba. Am o perioada super incarcata si nu mai am energie seara si pt blog. Cred ca revin la articole mai scurte si la obiect. Cum mi-am rupt blugii intre picioare, istorii romantice scrise pe-o butelca, chestii din astea de adormit tzincii.

Pai nu?

Rezolutii 2010

Stiu ca sînt putin în urma cu rezolutiile astea, dar what’a’heck? Le-am scris la umbra ruinelor mayase, deci tre’ sa ma tin de ele altfel ma pedepseste zeul ala antic, sarpele cu pene :

- Sa adorm la cît mai putine întâlniri de afaceri. De preferat, numai la alea la care nu pot sa rezist cu ochii deschisi.
- Sa înteleg cum functioneaza bluetooth-ul de la telefonul mobil si cum sa-l conectez la GPS-ul de la masina si la iPod. Nu-mi foloseste la nimic sa stiu dar ma enerveaza ca nu stiu.
- Sa ma barbieresc macar la doua zile odata, ca sa nu se mai sperie catelul si sa ma muste, cum s-a întamplat deja de trei ori.
- Sa ma prind cum sa conectez între ele BluRay-ul, DVD Recorderul, cutia de cablu, statia de amplificare, calculatorul si televizorul cu cît mai putine cabluri. De preferinta nici unul.
- Sa înteleg de ce Avatar este considerat filmul mileniului, daca abia am intrat într-un nou mileniu acum 10 ani.
- Sa reusesc sa-mi conving prietenii milionari sa-mi cumpere o casa pe o insula din Grecia si sa le-o platesc din cîstigurile cinstite de la poker.
- Sa învat sa joc poker.
- Sa nu mai urlu degeaba la oamenii nevinovati. Îmi propun sa urlu cu un scop precis.
- Sa accept toti banii care mi se ofera si sa ofer o plus valoare cît mai mica în schimbul lor. Asa scria în Becoming billionaire for Dummies scrisa de Doland Duck. Pardon, Trump.
- Sa-mi iau toate zilele de vacanta pe care pot pune mâna.
- Sa nu-mi deschid cont de Facebook nici daca ma plateste Marc Zuckerberg.

Si ultima rezolutie, dar nu cea din urma :

- Numarul articolelor scrise pe blog sa nu mai depaseasca numarul cartilor citite.

Mai am un pic

Ma jucam ieri pe un site de investitii si am dat peste un calculator care estimeaza durata de viata, în functie de cîteva informatii. Conform rezultatelor, mai am un pic.

Adica zice nenea computatorul ca o sa traiesc cam pâna la 78 de ani, maxim. Informatii bazate pe obiceiurile mele actuale, pe ce manânc, cîta activitate fizica fac, etc. Si desi pare mult (as mai avea 41 de ani), în realitate nu prea e.

Bine, am timp sa devin milionar, asta-i clar. Dar testul asta, pe care-l puteti face si voi AICI, mi-a adus aminte de-o chestie. Aveam un amic mai demult, stabilit la Goteborg. Cînd l-am cunoscut, acum 10 ani, avea deja 56 de ani si era într-o forma fizica mai buna decît eram eu la 27 cît aveam atunci. Omul facea box, mergea la sala de cel putin doua ori pe saptamana, baga sauna si piscina si mânca numai salate si fripturi la gratar, udate din belsug cu vin rosu. La el acasa am aflat ca un gratar adevarat se face cu o bucata groasa de carne, de cam un inch si nu batut cu ciocanul cum le facea maica-mea. Si tot la el am descoperit bruschetta.

Acum are 66 de ani si este în aceeasi forma fizica de exceptie. Nu i-ati da mai mult de 45 de ani, vorbesc foarte serios. Tipul are o viata uber-misto si desi am încercat din rarunchi sa-i imit stilul de viata în Canada, nu am reusit pt ca sînt prea lenes. Manânc oarecum sanatos, fac ceva sport la nivel micro (tenis din cînd în când, lopatat zapada mai des si ski odata la doua saptamâni) dar am 104 kg la o înaltime de 1.86 m si am o viata profesionala agitata. Nu neaparat stresanta, dar cu multe belele care trebuie rezolvate rapido-presto.

Am introdus toate astea în calculator sa vad ce-mi da. Si mi-a dat 78 de ani, dupa care ar urma sa dau coltul. Luând în considerare ca-i extrem de probabil sa lucrez part-time si la 70 de ani (pt ca asa e facut rahatul asta de sistem capitalist, trebuie sa muncesti pâna cazi jos), mi-ar mai ramâne 8 ani sa ma bucur de pensie.

Daca as fi ultra convins ca nu prind 80 de ani, mi-as cheltui toate investitiile în aia 8 ani. As face croaziere în jurul lumii, as încerca noi senzatii, as sari cu parasuta si mi-as cumpara un Porche pe care sa-l fac praf. Numai de-al dracului! Ideea e ca nu as lasa nici o mostenire dupa mine, nimanui. As cheltui toti banii.

Este corect? Nu! D-aia trebuie sa ne traim viata ACUM, cît sîntem tineri. La ce-mi trebuie sa ma arunc la o parasuta la 72 de ani daca atunci abia o sa ma tin pe picioare?

Pai nu?

O comoara peste timp

Articol publicat în Ianuarie 2008

Prin 1986 aveam vreo 14 ani si abia descoperisem lectura. Cand am intrat intr-a noua, am inceput sa citesc in avans manualul de romana si ma opream la fragmentele de texte literare cu care erau ilustrate diverse tehnci si diversi autori. Tot pe vremea aia descoperisem intr-o lada plina de praf din podul bunicilor, o carte mica si ingalbenita, alaturi de cateva caiete cu exercitii de matematica.

Era de Eminescu, un autor despre care stiam pe atunci numai ca scrisese Luceafarul. Am luat cartea aia mica, am scuturat-o de praf si fara sa le spun nimic bunicilor, am pus-o in bagajele cu care a doua zi m-am intors in orasul meu natal. Acasa, am scos cartea si am pus-o, nu in biblioteca, ci intr-un sertar de sub televizor.

Cartea a ramas uitata acolo mult timp. Am redescoperit-o dupa sase ani, din intamplare. Atunci m-am uitat mai cu atentie la ceea ce descoperisem in lada bunicilor. Ei murisera intre timp si n-am mai apucat sa-i intreb ce e cu acea carte. Tata stia doar ca a vazut-o la bunicul, desi nu-si amintea foarte clar de ea.

Era o editie scrisa in romana veche, din Geniu Pustiu. Am incercat sa-mi dau seama in ce an a fost tiparita, dar nu era nici o indicatie. Paginile erau ingalbenite de timp si trebuia sa umblu cu grija cu ele sa nu se distruga scrisul sau hartia. Singurele indicatii asupra perioadei erau pretul - 100 de lei, un timbru de un leu aplicat pe ultima coperta, o stampila stearsa din care se mai intelege doar Bucuresti si un numar de telefon pe penultima pagina. E posibil sa fie un numar de telefon din timpul razboiului, insa nu sunt sigur. Era ciudat sa vad un numar de telefon de Bucuresti de numai cinci cifre.

Cartea are o introducere de un profesor, Ioan Scurtu. Numele lui mi-e cunoscut cumva dar nu prea stiu de unde sa-l iau. Am citit-o si am recitit-o de mai multe ori. Ioan Scurtu spune ca textul cartii este o copie fidela a manuscrisului lui Eminescu, inclusiv notele pe care acesta le-a facut pe marginea paginilor. Sunt chiar pagini in care acelasi paragraf este scris in forme diferite, asa cum l-a scris Eminescu in manuscrisul lui. Limba folosita e romana din acele vremuri. Pe alocuri e cumva dificil sa intelegi cate un cuvant din prima.

Cand am plecat la Montreal, a fost printre primele carti pe care le-am aruncat in geanta. Acum se odihneste in biblioteca, alaturi de cateva carti de Iorga si Minulescu, din Biblioteca pentru toti. Si pe care din pacate, n-am mai avut timp demult sa le deschid.

Micul dejun

E sâmbata si eu sînt plecat la un curs de securitatea muncii pe santiere. Yep! Cursul ala de protectia muncii din Romania care ni se facea înainte de accesul pe santier sau uzina. Am aflat si eu ca prostul ca în QC n-ai voie sa intri pe santier daca n-ai cursul asta la zi. Guess what? Am facut zeci de inspectii si analize de santier în ultimii cinci ani si nici dracu’ nu m-a întrebat daca am urmat acest curs si daca am legitimatia de la CSST (Comisia de Sanatate si Securitate a Muncii) la zi. Nu pot decât sa banuiesc ca au presupus apriori ca l-as avea. Oricum, acum inspectez santiere ale Ministerului Transporturilor si astia sînt oleaca mai birocrati. M-au pus sa le trimit scan dupa legitimatie si eu le-am zis ciuciu legitimatie. Iar ei au zis ciuciu acces în santier.

Asa ca acum, cînd voi va delectati cu cafeaua în fata citind asta, eu îl ascult pe un tilicar cum ma învata sa evit caramizile care poa’ sa-mi cada în cap. Va asigur ca mi-am umplut iPod-ul de filme si în pauzele publicitare îl ascult si pe el.

Dar nu despre week-endurile mele ratate vroiam sa va povestesc. Ci despre micul dejun! Tema postarii de azi este: cum arata micul vostru dejun?

Micul meu dejun arata în doua feluri. Felul din timpul saptamanii si felul din week-end. Ala din timpul saptamanii se compune din lapte cu musli sau cereale (musai sa aiba si ceva fruncte uscate), un pahar de suc de portocale, o felie de pâine prajita cu unt si dulceata de capsuni si o cafea. Cam scurt si la obiect, însa daca-i ordin de la sotie, asta e!

Ïn schimb micul dejun din week-end arata într-un mare fel. Imaginati-va o omleta galbena si pufoasa, îngrosata cu nitica smântana, turnata peste legume taiate marunt, prajite într-un varf de cutit de unt si apoi fierte înnabusit timp de cinci minute. Legumele sînt amestecate: ardei gras, rosii, brocoli si asparagus. Cînd omleta e gata, se ia de pe foc si se aseaza într-o farfurie mare spre încantarea ochiului si a papilelor gustative.

Alaturi se aseaza delicat o farfurie de salamuri: trei sau patru felii de salam polonez, câteva bucati de costita de porc afumata, doua felii de toba, etc. ïn general minim cinci sortimente. Printre ele se strecoara doua tipuri de branza: gouda si brie. Alaturi se aseaza boabe de struguri, masline si o banana curatata si taiata felii. Din cînd în când, banana e înlocuita cu mar.

Apoi îmi pregatesc o farfurie cu bagels (cornulete?) prajite. Sau cu pâine de casa taiata felii subtiri si prajita pâna devine crocanta. Gemul de capsuni, sucul de portocale si cafeaua fac parte obligatorie din festin.

Dupa care atac totul cu tenacitate. Masa de week-end dureaza minim o jumatate de ora, prin comparatie cu cea din timpul saptamanii care dureaza cinci-sapte minute.

Pentru cei care ar putea fi socati de risipa de la micul dejun, amintesc ca în week-end obisnuiesc sa iau acest mic dejun copios la ora 9h00, dupa care mai manânc o friptura la gratar alaturi de-o salata si garnitura de legume pe la ora 17h00. Si asta e tot ce manânc în ziua aia.

Cam asa arata micul meu dejun. Al vostru cum arata? Poate mai prind ceva idei.

Stash iese din dulap

La dorinta nemarturisita a majoritatii doamnelor comentatoare la postarea bahica, sînt gata sa-mi dezvalui identitatea ascunsa.

Mai jos ma puteti admira în splendoarea celor 14 ani pe care-i aveam în anul aparitiei filmului Liceenii. Ïn functie de cum aratam atunci, va puteti imagina cum arat astazi. Daca nu puteti, folositi Photoshop-ul, poate va iese ceva.

Ca sa lamurim misterul lui Stash!

Corespund sau nu imaginii pe care v-ati facut-o? Putem trece acum la altceva?

Noua mea jucarie

Dupa doua luni de cautari asidue, m-am hotarât la Santa Fe. Vineri ma duc s-o iau de la dealer. O sa fie una albastru închis metalizat, ca în poze.

Sâmbata sau duminica o inaugurez cu un drum pâna la Baie Saint-Paul în Nordul Quebecului.

Sa ma scuzati, daca-s un pic încîntat! Abia astept sa vad ce poate!

Next Page »