Ieri am cules prima recolta (din multele ce vor veni) din gradina mea de legume pe anul asta. O rosie mare si creata, patru mai mici (gen cirese), doi castraveti libanezi (mai mari decit cornison, cam 15 cm fiecare), doua salate si un ardei iute rau.
Le-am mincat cu brinza si bucati de paine inmuiata in ulei de masline, n-am mai avut rabdare sa le fac salata.
So happy!!
Dupa o ‘’vacanta’’ de doi ani petrecuti în domeniul constructiilor de autostrazi si poduri, am decis sa ma întorc în domeniul Energiei (nuclear si hidro). Motivul este unul destul de simplu : unei aparente fundaturi profesionale (dificultati în a fi desemnat ca sef de proiect pe infrastructuri din Quebec datorita lipsei din CV-ul meu a experientei de minim 10 ani în afaceri cu Ministerul Transporturilor din provincia asta socialista si birocratica) i s-a suprapus o oportunitate excelenta în divizia de Energie (seful echipei de proiectare a unui lant de hidrocentrale în Ontario).
Cum am mai lucrat cu viitoarea mea echipa si ne cunoastem destul de bine, nu ar fi motive de incompatibilitate. Împreuna cu ei voi încerca sa mentin Canada pe primul loc în lume la exportul de electricitate. Pâna atunci urmeaza o perioada de readaptare si de munca sustinuta în care iar n-o sa am timp de blog.
Dar nu va faceti griji, abia am venit din concediu. O sa-l umplu cu fotografii!
Am bagat de seama cu oarece surprindere fireasca datorita virstei (nu mai sint asa de tinar si nu ma mai prind din prima) ca sint prea ocupat cu propria mea viata personala ca sa mai am timp sa mai scriu pe blog. Da’ na, hostingul e platit pe anul asta asa ca mai tragem un pic la ramele intelectului blogheristic.
Observ ca m-am transformat in tipii aia pe care-i uram prin anii 90 pentru ca au emigrat in canadezia si dupa aia se dadeau loviti in aripa cind era vorba sa dea si ei un semn de viata. Din proprie initiativa. Diferenta dintre mine si ei e ca eu le scriu celor pe care-i cunosc personal (o dau cotita doar in spatiul public al acestui blog) pe cind ei nu le scriau nici rudelor. Da, ba vere, despre tine vorbesc!
Nu stiu ce-ati mai frecat voi in ultima vreme si nici nu ma intereseaza. Stiu ce-am frecat eu. Piscina, ca afara sint 30 de grade desi e numa’ 1 iunie. Stiti cum se inmultesc algele de la caldura? Pericol nene! A trebuit sa indepartez un soi de cultura acvatica care l-ar fi adus pe tata lu’ Nemo la orgasm.
Apropo de tata lu’ Nemo: in film a fost interpretat de vocea lui Albert Brooks. Tipul asta, unul din cei mai amuzanti oameni in afara ecranului (ca majoritatea sint niste plati cu care n-as rezista la o bere mai mult de 5 secunde) a scris o carte intitulata 2030: What happened to America, sau ceva de genul asta. A ajuns pe locul 5 la bestsell-uri cu mult deasupra lui Mark Twain, de exemplu. Dar dupa cum spunea chiar el pe Twitter, Mark Twain n-a fost niciodata invitat la Letterman, deci na!
Ma uitam zilele trecute la un film de razboi si m-a izbit o descoperire epocala: stiti ce filme n-au nici macar o femeie printre protagonisti? Alea despre al doilea razboi mondial in care actiunea se petrece pe submarin. Hai sa verificam: U-551 cu Mattew Mc ala blond, nema femei. Octombrie Rosu cu Sir Arthur cel sexy, nema femei. Care mai e? A, e ala cu Carry Grant si Tony Curtis, all time my favorite. In ala juma’ de echipa sint femei dar nu se pune ca a jucat Curtis in el si asta sughita daca nu vedea fusta cinci minute.
Altceva am mai facut de mi-am spalat masinile. Poate parea banal, dar pt mine n-a fost. Ca mi s-a taiat furtunul si am plecat la Costco sa-mi iau altul. Am iesit de acolo cu un televizor de 40 inch si o combina telefonica cu trei terminale de care n-aveam nevoie. Si am iesit fara furtun.
Pina la urma mi-am dus masinile la spalatorie ca timpul meu e pretios. Am incercat sa-mi facturez cele doua ore pierdute la Costco mie insumi si am ramas socat cit de scump sint. Tariful horar e direct proportional cu lenea care ma incearca.
O sa va mai scriu din vacanta. Vine cumnata-mea in vizita si vrea sa vada Canada. Sint dispus sa i-o arat, ca eu nu-s din aia cu nasul pe sus. Am acasa un album in culori absolut imbatabil scos de editura Hachette, cred ca o sa-i placa. Poate completez cu ceva Flickr, vad eu.
Aflat în vizită la un amic si urmărind reluarea meciului din Champions League dintre Barcelona si Real Madrid, m-am apropiat de televizorul lui caci mi se parea ca într-un colt culorile erau cam stearse. De aproape am vazut ca avea o pânza de paianjan în coltul televizorului chiar peste ecran.
- Mă dă-o naibii, îi spun amicului, mai sterge si tu praful. Nu vezi ca ai pânze de paianjen pe televizor?
- Aia e tribuna lor, zice tipul. Barca joaca atât de misto încat si paianjenii vor sa-l vada pe Messi.
***
Joia trecuta, la sfârsitul unei sedinte de coordonare cu doi ingineri spanioli si unul britanic, am început sa vorbim despre traditii si obiceiuri de Paste. Se apropia week-endul lung si simteam nevoia sa mai vorbim si despre altceva decât despre job.
- Ïn Spania, începe unul din spanioli, vinerea de dinainte de Paste este foarte importanta. Nu mâncam, nu ne uitam la televizor, nu ne distram.
- Asa, dau eu din cap întelegator.
- Catolicii iau foarte în serios Pastele.
- Stiu domnule, îl asigur eu. D-aia ati inventat si Inchizitia!
***
Sotia îmi citeste un articol din ziar în care se anunta ca guvernul din Quebec va interzice vânzarea de ciocolata în scopul finantarii activitatilor extra-scolare si va promova în schimb alimentele sanatoase.
- Deci fetitele vecinilor ne vor vinde de acum cutii cu broccoli ca sa-si finanteze excursia cu scoala la Washington?
- Da.
- Ïnseamna ca turismul american e în buda!
***
- Xristos Anesti! ma întâmpina a doua zi dupa Pasti, colegul meu grec.
- Stiu, au anuntat la stiri! i-am raspuns foarte serios.
***
În timp ce prietenul meu butoneaza fericit iPadul pe care si l-a cumparat cu câteva zile în urma, ma întreaba :
- Cînd îti iei si tu unul?
- Cînd o sa aflu raspunsul la o întrebare care ma roade de câteva luni.
- Care-i aia?
- Cine a muscat din marul ala care reprezinta logo-ul Apple?
***
Am fost cu Santa Fe-ul la schimbat uleiul si cauciucurile. Printre altele îl întreb pe gagiul ala de la vânzari :
- Domnule, evalueaza-mi si mie valoarea masinii ca vreau s-o vând si sa-mi iau alta!
- Sigur, zice dealerul. Avem toate modelele. Ce te-ar interesa?
- Depinde de evaluarea pe care mi-o faci. Daca e mare, un Hyundai Veracruz.
- Si daca e mica?
- Un model pe care sigur nu-l vinzi tu!
***
Pe la sapte dimineata într-o sâmbata aud o pacaneala în curte, ca un mic tractoras. Chior de somn ies afara pe terasa si dau nas în nas cu un tehnician de la firma de îngrijire a peluzei cu care am contract.
- Care-i treaba, ninja? îl întreb pe ala.
- Facem tratamentul pentru viermii albi, zice el. (Astia-s un soi de lighioane care manânca radacinile la iarba- n.r)
Ma uit în spatele lui si vad curtea casei ca si cum ar fi fost arata cu un plug mai mic. Smocuri de iarba erau scoase ici si colo din pamânt.
- Habar n-aveam ca mai întâi trebuie sa sapi dupa ei, i-am raspuns.
De o buna bucata de vreme am ajuns la concluzia ca tin în spate singur economia Canadei. Sau hai, nu economia Canadei dar macar pe cea a cartierului sau a coltului de strada unde locuiesc. Iar motivul este simplu: în loc sa definesc sistemul de consum, sistemul ma defineste pe mine.
Am casa plina de obiecte pe deplin utilizabile si functionale dar care nu mai corespund uzurii plictiselii. Ma plictisesc de telefonul mobil, de masina pe care o conduc, de combina muzicala sau de aparatul Blu-Ray, ma plictisesc de aparatul foto, de canapeaua din living ori de mobila de terasa. Si atunci le schimb. Culmea, nu neaparat cu altele mult mai peformante ci cu altele mai noi. Pentru ca ceea ce ma împinge sa le schimb nu este nevoia de o utilitate specifica, de o chestie pe care pot sa le faca noile achizitii ci e o nevoie de a consuma sau a folosi altceva.
Fenomenul asta e foarte asemanator cu ceea ce li se întampla copiilor dupa ce au primit o jucarie. Se joaca cu ea un timp dupa care respectiva jucarie sfârseste aruncata într-un colt al camerei de joaca. Singura diferenta dintre mine si copii e ca la ei fenomenul e normal si tine o saptamâna, pe când la mine e alarmant si tine doi ani. Cam asta e intervalul dupa care intervine plictiseala.
Macar daca as scoate bani pe obiectele ce vreau sa le înlocuiesc. Ïnsa sînt atât de lenes si comod încât as prefera sa platesc pe careva ca sa vina sa ma scape de ele decât sa ma apuc sa le vând pe eBay. Culmea e ca nici n-am cui sa le dau de pomana pentru ca toti cei pe care-i cunosc au si ei ce am eu. Pentru ca asta-i reversul unei societati de consum, toata lumea are.
Am doar doua solutii pentru a ma scapa de ele: primo – sa fac o vânzare de garaj în fata casei si sa le însir pe peluza din fata casei într-o zi însorita, în speranta ca voi vinde din ele; secundo – sa le dau la vreo asociatie de ajutorare a saracilor. Desi m-ar durea inima, pe de-o parte pentru ca nu ma intereseaza fericirea saracilor si pe de alta pentru ca totusi sînt niste bani. Ïn acelasi timp însa, urasc sa ies în fata casei si sa întind marfa ca un negustor. I simply hate it!
V-am spus ca am patru perechi de schiuri de adult în conditiile în care schiez numai eu sau ca am în magazia din curte trei biciclete de adult în conditiile în care sîntem numai doi care le folosim? Si daca ma întrebati, nu-mi aduc aminte cum am ajuns sa am atâtea. O parte mi le-au dat altii ca mine care s-au plictisit si au vrut altceva, o parte le-am cumparat.
Nu sînt singur în toata nebuneala asta. Zilele trecute a venit la mine un prieten sa ma întrebe daca nu vreau o masina de împrastiat seminte de iarba. Nu vreau, ca am deja. Am deja pentru ca p-aici nu se împrumuta chestii. Ori le primesti de tot, ori te duci si ti le cumperi. Nu prea ai cum sa împrumiti fierastraul circular al vecinului din dreapta sau compresorul vecinului din stânga. Odata, merge! A doua oara ti se spune în fata ca-l gasesti la cutare magazin la pretul ala. Si asta nu înseamna ca n-ai vecini de treaba si saritori. Nu, doar ca fiecare e cu treaba si sculele lui.
Acum doua saptamâni m-am dus la biserica româneasca de la mine din zona sa vorbesc cu preotul, e cunostinta veche de-a mea. Nu-s religios dar ma înteleg bine cu preotii în afara bisericii. L-am întrebat daca nu vrea doua televizoare cu tub catodic în stare buna de functionare, o combina telefonica Panasonic cu doua terminale si o lustra cu sase becuri. Mi-a spus ca nu, ca n-are cui sa i le dea. Toti enoriasii din parohia lui sînt oameni capatuiti si nu cunoaste pe nimeni abia venit. Incredibil!
Oricum, experienta îmi spune ca nu-i bine sa dau obiecte în stare de functionare unor oameni pe care-i cunosc. Am avut un caz când i-am dat gratis unui amic o masina Ford Taurus (prima mea masina canadiana) care era înca OK si ala mi-a reprosat la o bere multe luni mai târziu ””bine, ba, stii cât a trebuit sa bag în masina aia?”” de parca i-as fi pus pistolul la tâmpla ca sa-i fac un bine.
Deci nu, mai bine fac o vânzare de garaj si ce ramâne le împrastii pe la Armata Salvarii. Am o colectie completa de reviste National Geographic din ultimii trei ani, cred ca aia ar fi fericiti sa le aiba pe gratis si sa le vânda cu 50 de centi în magazinele lor.
Daca ar fi sa parafrazez un clasic, as spune ca traiesc, deci consum. Ar fi mult mai misto sa fie invers!
Ma aflu in acest moment pe un santier la mama dracu între Montreal si Ottawa, într-un câmp, si tocmai mi-a explodat cauciucul dreapta fata din cauza de material granular neadecvat întins pe drumul de santier. Sau poate din cauza unei armaturi lasate aiurea. Sau pentru ca asa a a fost sa fie. Problema e nasoala: nu doar ca n-am cum schimba cauciucul pt ca n-am scule la mine, dar CAA-ul nu poate intra pe santier sa ma culeaga. Am niste draci de nu se poate.
Ma duc sa caut niste scule, imposibil sa nu gasesc pe un santier ce am nevoie. Daca nu ma descurc, m-a vazut sfântul!
PS Stie cineva cum anume se pune un cric si cum se foloseste un sistem de deblocare a antifurtului la roti? 
UPATE: Mi-am rupt blugii între picioare din cauza ca erau strâmti si m-am bagat sub masina. LOL! Definitely not my day.
Asa cum unii dintre voi stiu deja, n-am mai rezistat valului popular al revolutiei sociale si am capitulat în fata evidentei: mi-am facut cont de Facebook, desigur, sub numele meu real. Cei mai pisalogi dintre adeptii retelelor sociale care m-au tot batut la cap sa devin client al lui Zuckerberg au fost, culmea ironiei, colegi si parteneri de job de sorginte irlandeza, spaniola si franceza ei îsisi expatriati de multi ani. Se pare ca 90% din continentul american e clientul FB si am inclus în procentul asta si animalele de casa.
Am fost uimit sa observ ca din cele 300 de contacte din lista mea de e-mail, 200 aveau deja cont pe Facebook si desi tin legatura cu unii dintre ei destul de onorabil, nu stiam nici 10% din ce se întampla în viata lor comparativ cu ceea ce am aflat dupa ce m-am dat pe pagina lor de pe portalul de socializare. Probabil ca n-au priceput nimic din mesajul filmului The Social Network.
Da’ na, acum sînt pe Facebook cu profil complet and shit. Nu va îngramaditi sa-mi cereti prietenia daca nu-mi stiti numele real si nu am baut macar o cafea împreuna ca-s paranoic si nu v-o dau. Cealalta fata a monedei este ca în timp voi continua o parte din postarile personale pe Facebook în lectura celor care ma cunosc personal si voi continua sa postez aici doar povesti si alte scrieri cu care mi-ar fi rusine sa ma asociez daca ar fi sa ne privim în ochi.
Acum ma duc sa vad ce mai fac unele din fostele mele prietene care deja m-au aceptat în lista lor de prieteni fara stirea sotului. Mwhahaha! Abia acum or sa regrete ca mi-au dat cu flit acum multi ani. Asta daca reusesc sa le conving sa faca o pauza din publicat poze cu bebelusi si texte despre ce-a mâncat ala micu de pe jos.
UPDATE 22 februarie: Bai, deci nu se poate asa ceva! Umblând în albumele foto ale fostilor colegi de scoala de pe FB, mi-am descoperit fatza în câteva poze de epoca pe care nici macar nu mai sînt sigur ca le mai aveam pe hîrtie. Cînd i le-am aratat sotiei, a râs cu lacrimi si mi-a spus ca nu crede ca s-ar fi uitat la mine pe atunci.
De azi sînt în vacanta, pentru 6 (!!) saptamâni.
Fac parte dintre fericitii ai caror pachete salariale includ niste avantaje sociale care cu greu pot fi egalate de alte companii în Montreal. Unul din aceste avantaje spune ca am dreptul sa-mi cumpar zile de vacanta de pâna la doua saptamâni care se adauga la vacanta la care am dreptul în mod obisnuit. Cum pot sa le cumpar? Le platesc cu bani din bonusul de sfârsit de an, alt beneficiu pe care nu-l prea vezi prin Montreal. Cum am si zile de vacanta din anii anteriori pe care nu mi le-am luat, am si ore suplimentare în baza de date, le-am aruncat pe toate la bataie si m-am ales cu 6 saptamâni de vacanta de iarna.
Pe care le voi folosi ca sa merg la schi, la cabana sa ma dau cu motoneige-ul, sa merg la plaja în Sud, sa stau cu familia, sa ma joc pe Wiii, sa citesc cartile pe care le-am cam lasat deoparte si sa ma vad cu prietenii si cu cei doi cititori ai blogului care si-au cumparat bile de avion pt Montreal special ca sa bea o cafea fierbinte în compania mea (se aude Raluca? .
Va salut din mers dragi cafeinomani, va urez un Craciun Fericit, un an 2011 plin de împliniri si sarbatori de iarna excelente. Fiind off pâna pe 24 ianuarie 2011, foarte probabil ca voi reveni pe blog la începutul lui februarie 2011.
Stash, over and out!
