Renasterea unei piscine

Citeam azi în Adevarul ca unul din cele trei cinematografe din urbea mea natala sta sa cada si foloseste ca sursa de fier vechi pentru tigani. Fiind acest cinematograf, cel mai nou construit din cele trei si cu o vârsta de abia 31 de ani, mi se pare mai mult decât curioasa situatia.

Fara nici o legatura evidenta, articolul din Adevarul îmi aduce aminte de piscinele publice din aceeasi urbe natala, piscine moderne foarte cautate prin anii ’80 si care apoi au cazut în paragina. Asezati-va mai comod, sa ascultati povestea lor. O poveste cu final diferit si neasteptat

***

Au fost odata ca niciodata, doua piscine publice. Una apartinea unui club sportiv de handbal de pe lânga un mare combinat chimic. Cealalta apartinea celui mai mare hotel din oras. Amândoua dotate cu sauna si jacuzzi. Piscina hotelului era de dimensiuni olimpice, cu fund care se putea regla în asa fel încat sa devina propice sariturilor în apa de la trambulina de beton sau potrivita pentru copii. Fundul era realizat dintr-un soi de table perforate cares e putea misca în sus sau în jos. Piscina clubului de handbal era mai veche dar mult mai ‘’familiala’’. Mai mica decât un bazin olimpic, apa era mai tot timpul cu câteva grade mai calda decât cealalta iar sauna mult mai încapatoare pentru gashca de copii care hauleau pe acolo mai tot timpul. În plus oferea cursuri de înot pentru cei mici.

Un alt avantaj al piscinei clubului era proximitatea cu salile de forta sau fitness. Zic ‘’salile’’ pentru ca erau mai multe. De fapt complexul sportiv era alcatuit dintr-o piscina, doua sali de forta cu vestiare separate pentru fiecare, sauna, un soi de jacuzzi cu apa rece în care te bagai dupa ce ieseai din sauna, un teren de handbal în aer liber, tribune cu o capacitate de doua mii de spectatori (se organizau inclusiv spectacole) si alte facilitati specifice clubului care nu erau deschise publicului larg. Masaj, cabinet medical, etc. În aceste facilitati s-a antrenat si pe acest teren a jucat si viitorul portar al nationalei României, Luminita Hutupan care mai târziu avea sa fie desemnata cel mai bun portar din lume. Cum ar veni, a avut conditiile logistice necesare performantei înca de la vârsta junioratului.

Cum spuneam, în afara de câteva sali si locuri din acest complex sportiv, toate zonele erau deschise publicului. Taica-miu ne facuse abonamente nelimitate la piscina pe perioada de vara. Legitimatia de acces consta dintr-un carton verde de marimea unei carti de credit, scris cu pixul si tras in tipla. Abonamentul lunar era 16 lei. Aratam cardul la intrare si primeam un sac de pânza în care sa ne punem hainele. Boneta de baie si slapii erau obligatorii, desi mai mult nu-i foloseam ca nu statea nimeni cu ochii pe noi. Deasupra intrarii în bazin se afla un soi de cofetarie sau bar cu geamuri largi în care se serveau prajituri diplomat sau Brifcor vizitatorilor care nu doreau sa intre în piscina dar doreau sa vada ce se întâmpla acolo.

Pe de alta parte, piscina de la hotel era mai moderna si mai austera. Dusuri si sauna moderna dar mai mici, abonament mai scump (cred ca era 25 de lei pe luna), foarte stricti la igiena (dus înainte, dus dupa, slapi, boneta, etc) si mereu cu ochii pe înnotatori. Era singura piscina care avea salvamari ce ne urmareau non stop. Era suficient sa urlam mai tare si sa facem ‘’bomba’’ la saritul în apa ca veneau imediat la noi sa ne mustruluiasca. Piscina era legata de hotel printr-un coridor însa noi obinsuiam sa intram pe o intrare separata. Se mai întâmpla câteodata sa nu avem access, pentru ca era rezervata pentru turisti straini. Pe vremea aia orice contact între oamenii de rând si turistii straini era restrictionat. Singurii straini pe care pusesem mâna erau turistii polonezi care intrau pe la vama Siret si odata trecuti de Suceava, începeau sa faca semn cu farurile catre masinile din sens opus, ca un semnal ca ‘’am marfa, hai sa cumperi’’. Masinile erau usor de recunoscut, aveau toate numar negru. Cumparam butelii de campanie, guma de mestecat, ciocolata tot soiul de minunatii care nu se gaseau prin Romania. Acceptau lei pe care apoi îi spargeau în vacante pe litoral sau la munte. Deci aia erau singurii turisti straini pe care-i vazusem. La cei din piscina sau din hotel nu aveam access.

Dupa lovitura din Decembrie, previzibil, s-a ales praful. Amândoua piscinele au decazut însa mai mult cea a hotelului care era si cea mai noua. În momentul în care i s-a schimbat destinatia, nu cred ca avea macar 10 ani vechime. Cea a clubului de handbal a scapat oarecum pentru ca înca era folosita de sportivi, însa cînd au început sa joace într-o sala de sport din alta parte a orasului, s-a dus naibii si aia. A mostenit-o un grup italian care cumparase combinatul chimic si apoi a ramas a nimanui.

A fost o perioada de vreo 5-7 ani în care piscinele respective au fost nefolosite. Cea a hotelului a fost transformata prin ’96 într-un soi de mall sau ceva. S-a asezat o platforma pe deasupra bazinului si au fost instalate buticuri. Va amintiti probabil tineretea mall-urilor în Romania : diversi întreprinzatori se adunau într-un spatiu comun, îsi faceau niste cascarabete si vindeau cacastusuri din Turcia sau din Republica Moldova. Ca pâna si aia aveau mai multe decât noi. Nu erau specializate, se vindea orice în fiecare din cascarabetele alea iar fiecare platea chirie proprietarului. În cazul asta plateau hotelului care fusese privativat prin MEBO iar dupa aia cumparat de fostul lui director. Ca asa au aparut companiile românesti capitaliste.

N-a mers mult nici businessul ala, asa ca piscina a fost închisa si apoi am auzit ca a fost betonata. Deasupra bazinului care la vremea lui fusese unul foarte modern, a fost turnata o placa de beton si asta a fost tot. A fost transformata în sala de ceva: de bal, de bairame, de naiba stie. N-am mai avut niciodata ocazia sa intru sa vad ce si cum. Azi cladirea înca exista, dar habar n-am ce e înauntru, era mereu cu lacatul pe usa în anii premergatori imigrarii.

Piscina clubului de handbal a avut însa o soarta mai buna. În 2001 si 2002 am fost cu treaba în Suedia. Partenerul meu de afaceri de acolo era un român stabilit la Goteborg. Tipul, la 56 de ani, era unul din cei mai atletici barbati pe care i-am cunoscut. În fiecare dimineata facea box la sala, sauna si masaj de trei ori pe saptamâna. Avea grija de corpul lui si avea grija si de suflet (avea niste schite originale de Salvador Dali prin casa de statea mâtza în coada). Ce sa mai, tipul era un soi de George Clooney. Mi-ar place sa arat ca el cînd oi avea si eu 56 de ani.

Anyway, l-am laudat pt forma fizica de invidiat si tipul m-a dus la clubul lui sa vad ce si cum. Am ramas impresionat. La întoarcere, am discutat la un pahar de vin cu patronul firmei de contabilitate care se ocupa de finantele firmei mele. Tipul era tânar ca si mine si cauta sa se extinda si în alte zone de afaceri în afara contabilitatii. I-a placut ce i-am povestit si a plecat în Suedia la partenerul meu sa se documenteze. La întoarcere a cumparat facilitatile clubului de handbal (fara piscina) si dupa investitii si renovari masive a facut prima sala de sport privata din oras. Fitness, masaj, forta, etc. La un an dupa ce am plecat în Canada, am auzit ca cumparase si piscina, o renovase si o daduse în functiune creînd astfel un adevarat club de sport.

Am cautat pe net informatii si am gasit urmatoarele :

Care era situatia în 2002 cu un an înainte sa plec – http://www.evenimentul.ro/articol/primarul-doreste-sa-redea.html

Care era situatia în 2004 cu un an dupa ce am plecat – http://www.evenimentul.ro/articol/a-fost-redeschisa-singura.html

Care e situatia în ziua de azi – http://www.vipsangym.ro/

Aceasta poveste pe care v-am spus-o ar vrea sa fie un exemplu despre ce se poate face cu infrastructurile României cînd se vrea sa se faca si cînd sînt lasati sa faca oameni care se pricep.

Învingatorul

Aveam 10 ani cînd, într-o zi însorita, parintii mi-au cumparat patine cu rotile. Erau chinezesti si aveau patru roti cu rulment. Nu erau aliniate ca astea de azi ci bateau spre modelul anilor ’70 – doua roti pe fata si doua pe spate. Erau din piele întoarsa maro, extensibile si se prindeau peste ghete sau adidasi cu doua curele cu catarama : una peste laba piciorului, cealalta pe dupa glezna. Fiind extensibile – glisau pe un soi de sina oferind posibilitatea sa fie purtate atât de un copil de cinci ani cât si de unul de cinsprezece – le-am purtat vreo câtiva ani timp în care m-am batut constant cu frate-miu pe ele. Aveam doar o pereche si probabil ca nu mai trebuie sa precizez ca era pe vremea comunistilor cînd patinele cu rotile nu se gaseau chiar la orice colt de strada.

Nu aveam cotiere, nu aveam genunchiere, nu aveam casca de protectie. Dar aveam julituri peste tot si cucuie de toata cinstea. Exersam pe strada în fata blocului iar strada era din beton, fara asfalt. Doar rosturile de dilatare din beton erau umplute cu asfalt si ofereau o bizara senzatie de zdruncinare în creier când treceam peste ele cu patinele. Rotilele erau destul de marisoare astfel încât reuseam sa merg cu ele inclusiv pe pamântul batucit si fara iarba din parculetul din fata Alimentarei, dincolo de Gostat unde obisnuiam sa jucam tavalute sau sa aruncam cu monedele la groapa. Strada pe care exersam era un pic în panta, nu trebuia sa-mi fac vânt prea tare sa merg cu rolele. De obicei prindeam viteza si ma opream abia în mijlocul strazii perpendiculare pe cea pe care exersam, tocmai în mijlocul intersectiei. Nu ca asta ar fi fost vreo problema, prin 1980 abia daca trecea câte o Dacie sau câte un camion la fiecare jumatate de ora.

Dupa câteva luni de vara în care aproape ca vroiam sa dorm încaltat cu rolele seara si în care luasem deja câteva trânte pe scari ca orice copil teribilist care avea impresia ca daca-si poate tine echilibrul cinci minute, atunci e un pui de cascador, la scoala generala pe care o frecventam s-a organizat un concurs de patine cu rotile. Concursul urma sa se desfasoare în aer liber pe terenul de sport din curtea scolii în prezenta profesorilor, colegilor si a parintilor. Lesne de înteles, m-am înscris imediat desi parintii habar n-aveau de concurs, ca nu le spusese nimeni (e-mailul nu se inventase iar sedintele cu parintii erau trimestriale).

În ziua concursului eram foarte emotionat dar în acelasi timp excitat. Am curatat rolele, mi le-am pus si mi le-am scos de zece ori, am închis si deschis cataramele alea de era sa ramân cu ele în mâna si nu sînt sigur dar cred ca mi-am schimbat de trei ori încaltarile tot având impresia ca nu stau suficient de bine pe picior. Cînd a venit momentul sa iau startul în proba de viteza, am intrat pe treren într-o liniste apasatoare alaturi de ceilalti concurenti de aceeasi vârsta din clase paralele.

Pista de concurs era jalonata si trecea prin spatele ambelor porti de handbal. Practic trebuia sa patinam în dreptunghi, pe marginea terenului de sport, un numar de trei ture. Terenul scolii era asezat la poalele unui delusor pe care se aflau bancile pentru spectatori . Suprafata terenului era aspra, asfaltata si plina de criblura. Total improprie rolelor din zilele noastre. Privesc cu groaza înapoi si realizez ca daca as fi luat o trânta, probabil ca ar fi trebuit sa fiu luat cu salvarea si supus vreunei operatii de grefa de piele. Profesorii, colegii si parintii care asistau nu pareau sa dea mare importanta acestui fapt. De fapt nici macar nu sînt sigur ca cineva a bagat de seama cât de nasoala era suprafata. În acele timpuri siguranta personala era un soi de moft. Aproape nimeni nu purta centura de siguranta în masina, casca de schi sau bicicleta era inexistenta, copiii erau lasati pe afara nesupravegheati si plecau ca nebunii pe dealurile si muntii din jur fara ca parintii sa aiba nici cea mai mica idee pe unde le umbla progeniturile…. asa ceva ar fi de neimaginat în ziua de azi!

La linia de start se prezentase si cel mai bun prieten al meu din perioada aia. Parintii lui erau mai ‘’descurcareti’’ decât ai mei, asa ca si patinele lui erau mai faine si mai profesionale. M-am uitat catre el si apoi am întors capul catre pista de concurs, încordat ca un arc în asteptarea fluierului profesorului de sport. Cînd a rasunat peste uralele celor prezenti am plecat ca din tun, luand un avans considerabil dupa prima lungime de teren. Am ocolit la stânga încadrându-ma pe latura transversala a terenului si trecând prin spatele portii am aruncat o privire în urma. Prietenul meu aproape îmi sufla în ceafa în timp ce grupul celorlalti alergatori ramasese în spate. N-am avut timp sa analizez situatia ca imediat am întors iarasi la stânga alergând de data aceasta pe lungimea terenului. Nu aveam timp deloc sa ma odihnesc, patinam cu disperare încercând sa nu iau în seama zdruncinaturile de la criblura si zgomotul infernal facut de rolele fara amortizoare de la patine. Spre cea de-a treia turnanta practic patinam umar la umar cu prietenul meu, eu pe exterior iar el pe interior. Eram prea mic (abia clasa a patra) sa cunosc chestii de fizica cum ar fi inertie, viteza, forta centrifuga si chestii din astea. Alergam din instinct fara nici un fel de strategie în afara de aceea ce a merge cât mai repede, ignorând complet riscul de a cadea pe criblura la o viteza destul de consistenta.

Am intrat amândoi umar la umar si gâfâind puternic în cea de-a patra turnanta (colt al terenului) trecând prin zona de unde luasem startul. În acel moment, adversarul si prietenul meu care era mai gras si solid decât mine, m-a împins brusc de umar chiar în momentul în care defilam pe sub nasul spectatorilor, proiectându-ma în afara pistei de concurs. Miscarea a fost atât de rapida si brusca încât nimeni n-a observat gestul, lumea având impresia ca ne-am ciocnit din mers pentru ca mergeam prea aproape unul de altul si ca eu fiind pe exterior am fost cel aruncat în afara.

Având viteza si iesind în decor chiar la baza dealului, n-am cazut ci am urcat cu patinele pe bamântul batucit asa cum ar urca un bob pe peretele de gheata într-o curba, zburând literalmente la câtiva milimetri de nasul spectatorilor din primul rând în care câteva femei au scapat tipete de spaima. În drumul meu am dat peste câteva smocuri de iarba si mi-am pierdut echilibrul, începând sa bat cu disperare aerul cu bratele încercand sa nu cad. Am reusit sa schimb directia si am coborât perpendicular pe pista, la elanul pe care-l aveam adaugându-se si viteza prinsa la coborârea dealului. Din stânga venea puternic grupul compact de alergatori pe care-l lasasem în urma. I-am evitat la mustata si am traversat pista de concurs pe latime, îndreptându-ma catre mijlocul terenului de handbal. Patinele aveau o frâna de cauciuc în bot, ca un soi de puc de hockey. Nu era pe spate ca la rolele de azi. Am fixat piciorul dreptul în pamânt si m-am întors în jurul propriei axe, dupa care am început sa patinez cu furie catre pista. Am depasit jaloanele si am trecut de colutul terenului si apoi de poarta de handbal, uitându-ma cu lacrimi în ochi de necaz catre prietenul meu care acum avea o lungime de teren avans. Am pus capul în pamânt si am patinat cum n-am mai patinat niciodata de atunci. Acum nu doar ca-mi doream sa nu fiu ultimul, dar pe cât posibil vroiam sa pun mâna pe amicul ca sa-i umflu falca.

În timpul asta amicul, care era mult mai dolofan decât mine, începuse sa dea semne evidente de oboseala. Si el era abia în clasa a patra deci n-avea nici o idee despre chestii din astea tehnice gen pastrarea fortelor, sprintul final, vezi sa nu ramâi fara rasuflare si mai ales încalzirea înainte de concurs. Din ce vedeam eu de la distanta, nu doar ca încetinise semn evident al oboselii, dar mi se parea ca schioapata putin. Oricum n-aveam timp de el asa ca am continuat sa patinez, intrând în ultima tura de teren. Grupul concurentilor pe care-l lasasem în urma la debutul cursei se rarifiase si am reusit sa trec de el pâna la jumatatea ultimei ture de teren. Îmi mai ramasese în fata doar prietenul meu care facea eforturi evidente sa continue în acelasi ritm însa era evident ca nu putea. L-am ajuns chiar înainte sa facem ultima curba si nu ma mai despartea decât spatele lui si o latime de teren de linia de sosire. Spectatorii se ridicasera în picioare si oavationau strigand chestii pe care nu le întelegeam din cauza sângelui ce-mi pompa în urechi cu putere, a respiratiei zgomotoase si a cârcelului care-mi ataca un muschi. Am încercat sa-mi mobilizez corpul solicitat la maxim pentru un ultim efort în timp ce amicul forja la rândul lui din toate puterile lânga mine.

***

Cum s-a terminat cursa? Am câstigat eu? A câstigat prietenul meu? I-am umflat falca? Mi-a umflat-o el mie? Ne-am pus piedica reciproc? M-a învins cârcelul? Am ramas prieteni dupa concurs?

Finalul ar putea suna ca în filmele chinezesti din anii 80 : ”Legenda spune ca a existat un învingator care si-a luat premiul si a fost felicitat de toata lumea în fata scolii. Din pacate numele lui nu a parvenit pâna în zilele noastre”

Sfârsit

Măslinarul visător

‘…si dupa ce am pregătit lăstarii, am sapat gropile cu dinamită si apoi am plantat în fiecare câte un măslin!’

Colegul meu grec, Todor, se plictiseste azi. Si când se plictiseste, obisnuieste sa vina în biroul meu sa-mi povesteasca despre măslini. Se întâmpla uneori sa am chef sa-l ascult si alte ori nu. Todor nu se da batut. Pt el n-are nici o importanta daca continui sa lucrez la calculator sau ma opresc din calcule ca sa aflu despre măslini. Cînd se plictiseste, Todor intra într-un fel de transa în care ochii mintii lui de grec nascut si crescut în insulele Marii Egee se închid în realitatea imediata si se deschid pe tarâmurile aride si marginite de marea albastra.

‘Măslinii sînt speciali. Nu ai voie sa-i tai decât când sînt foarte batrâni, iar atunci îi tai numai ca sa poata sa creasca iar’

Todor stie chestii adânci despre măslini. Sînt sigur ca daca n-ar fi avut ghinionul sa devina ingineri si sa se mute pe o banchiza canadiana în mijlocul unei furtuni de zapada, ar fi fost un foarte bun măslinar. Ar fi fost cel mai măslinar dintre măslinari. Poate chiar regele măslinarilor. Todor Întâiul sau Todor cel Mare.

‘Măslinii pot trai mii de ani. Cînd îmbatrânesc, trunchiul lor devine gol prin interior, ca o teava’

Ma întreb unde era Todor când s-a scris best-sellerul grec Iliada. Ar fi putut sa-i explice lui Homer teoria sâmburelui de măslin si poate ca acum am fi avut Măsliniada. Sau poate ca nu toti grecii sînt obsedati de măslini? Or mai fi si greci care nu se plictisesc si când se plictisesc sa înceapa sa vorbeasca despre măslini? Oare eu daca m-as plictisi într-o zi la birou, m-as apuca sa vorbesc despre prun? Nu, nu cred ca m-as apuca, nu stiu nimic despre pruni. Decât ca stau la baza tuicii.

‘…măslinul ăla din Galileea care are trei mii de ani si înca mai produce fructe…’

Todor are prostul obicei sa ma întrerupa din gânduri. Gânduri despre pruna prunului. Sau gânduri despre armarea din afurisita de diafragma pe care ma chinui de azi dimineata s-o înving. Dar totusi Todor vorbeste despre măslini atât de batrâni încât i-au tinut umbra lui Moise. Parca e mai interesant decât o dizertatie mintala despre prună. Sînt curios cine manânca fructele celui mai vechi maslin din Galileea, dar nu îndraznesc sa întrerup monologul grec.

‘…cresc si pe stânci si rădacinile pot merge pâna la adâncimi de 30 de metri în cautarea apei..’

Ma gândesc ca totusi radacinile astea au abilitati de foreză. Oare cum ar arata o încercare de smulgere a unei buturugi ramase dupa taierea unui maslin? Uite o treaba demnă de Hercule. Ar fi putut fi a 13-a lui muncă si poate ca ar fi fost cu ghinion. Ar fi reusit primele doispe si ar fi ratat-o pe a treispea. Ar fi trebuit sa-l cheme în ajutor pe tac-su, Zeus. Iar Zeus ar fi venit cu excavatorul, ca totusi 30 de metri adâncime în rocă nu-s chiar de colo. Sau poate l-ar fi chemat pe Todor. Todor stie tot despre măslini.

‘În Canada am plantat măslinii aia pe santierul barajului din Baie St-James. Am folosit dinamita de la excavarile pentru fundatie’ îsi aduce aminte grecul, melancolic.

Ramân dus pe gânduri cam juma’ de secundă înainte sa ma aplec dezamagit peste calculele din fata mea. Poate ca Todor nu-i un măslinar atât de priceput daca si-a găsit să planteze măslini într-o zonă cu media temperaturilor anuale în jur de minus zece grade si aflată la numai o aruncatura de bulgare de zapadă de Cercul Polar.

Bere, mere si placere

Fiind în vacanta, am iesit azi cu niste englezi la o berarie din centru, cam pe la ora prânzului sa bagam la ghiozdane niste preparate pe baza de carne de miel specifice irlandeze, pe care sa le udam din belsug cu bere de la mama ei. McKippin’s that is. Beraria.

Femeiustile care erau angajate pe post de chelnerite ne-au propus din prima o delicioasa bere de Craciun, un Bass alcoolizat cu whiski din mere cu un provocator 8.5% taxa alcoolica. Fiind însotit de niste britanici pur sînge pusi pe umor englezesc de cea mai buna calitate – glume legate de oi în general si de obiceiurile acestor animale inteligente atunci cînd vin în contact cu insularii – am luat fiecare câte o pinta de bere si am început sa ne simtim bine cu mult înainte sa ne aterizeze în fata mâncarica de miel amestecata cu boabe de porumb si cartofi la cuptor. Foarte previzibil, eram împuscati dupa o jumatate de ora si începusem sa cântam în cor Glory, Glory, Man United! în conditiile în care jumatate dintre meseni erau scotieni sau londonezi.

Dupa înca o halba de Bass maximum alcolizat, locuitorii perfidului Albion s-au pornit pe sudalmi contra furnizorilor de cablu chebecosi pentru ca nu putusera sa urmareasca la televizor nu stiu ce meci de cricket în care Anglia fusese de altfel ciuruita de Australia. Dupa care am vorbit despre mâncaruri specifice si în timp ce faceam apologia sarmalei, am aflat ca în tara Galilor una din mâncarurile traditionale e limba de vaca. Am fost trist vreo doua secunde, pentru ca impresia mea era ca limba de vaca cu maioneza a fost inventata de români. S-a mai darâmat un mit, a mai ramas numai ala cu elevii români olimpici internationali si cel cu ‘’sîntem urmasii Romei’’. Astept echipele de târnacopari sa vina sa lucreze si la aceste fundatii de baza ale gândirii intelectuale românesti.

Mi-am desertat sacul cu amintiri despre incursiunea mea la Balmoral si acel magic ‘’fish and chips’’ servit într-o punga de hârtie maro, în mijlocul unui restaurant cu pretentii, pe baza argumentului ca ‘’asa se servesc traditionalii fish and chips, ba incultule, care nu stii nimica despre gastronomia britanica’’, despre cum mi-am facut poze pe faleza din Aberdeen în timp ce în spatele meu valurile furioase ale Marii Nordului vuiau încercaând sa ma înhate fara succes si despre mirarea pe care am avut-o în Westminster Abbey, cînd am realizat ca speranta mea de a calca peste piatra funerara a lui Shakespeare – sta-i-ar în gît iubirea din Verona si ideea de dragoste platonica vesnica – era futila, tinând cont ca bardul cu cioc este înmormântat în alta parte a Angliei.

Cînd sa le comunic parerea mea despre politica celui de-al doilea guvern condus de sir Rober Cecil marchiz de Salisbury, co-mesenii mei au început sa urle excitati. Am întors capul catre ecranul cât peretele din dreapta mea, la capatul salii si am observat nu fara surprindere ca se transmitea un meci de rugby. Pentru neinitiati, rugbyul pentru englezi e ca hockeiul pentru chebecosi. De altfel printre sugativele de la masa noastra se afla un londonez ce fusese capitanul echipei nationale de rugby U-18 a Angliei la vremea lui. Între timp si-a luat doctoratul în structuri avansate la Singapore si a lucrat la instalatiile olimpice Londra 2012, caci ‘’rugbyul e o pasiune, mate, no o meserie’’. Pusca mea, daca nici în Anglia nu-i o meserie, atunci unde naiba e? În Insulele Fiji?

Anyway, a fost o dupa-amiaza misto. Mâine ma duc la schi cu niste spanioli, sa-i vedem si p-astia cum se descurca în conditiile iernii canadiene. Parca-i vad ca se retrag la gura focului si-o pun de-o paella cu fructe de mare lânga o sticla de vin rosé La Rioja în mijlocul peisajului muntos al Laurentidelor. Dupa cum îi cunosc eu, ar fi în stare!

Cascadorii televizuale

La cîtiva pasi de biroul meu, în capatul celalalt al ceea ce va deveni Quartier des Spectacles în Montreal, se afla o vitrina pe doua laturi la parterul unei cladiri comerciale. Este studioul live al îndragitului canal de muzica chebecoasa Musique Plus, la care în afara de trecatorii care casca gura in vitrina, nu se mai uita nimeni. Zilele trecute ma plimbam agale pe cel mai aglomerat bulevard al orasului, Ste-Catherine, punându-mi în cap sa nu ma las descurajat de lucrarile de constructie care se desfasoara la tot pasul expunând privirii conductaraia Montrealului la 1900. Cînd am ajuns în fata vitrinei Musique Plus am vazut o gramada de gura casca cu nasurile lipite de geam. I-am dat un cot în coaste unui pustan si mi-am apropiat si eu nasul de sticla.

Înauntru, pe scena rotunda plasata cu fata catre strada, doua prezentatoare sau dj-ite sau cum s-o spune, îi luau un interviu unui rapper alb cu budigaii cazuti în vine. Un soi de copie palida a unui Vanilla Ice aflat la pubertate. Din gesturile care îi însoteau vorbele rapperului nu lipseau tinutul nadragilor cu mâna în timp ce se balanganea de pe un picior pe altul si nici zvâcnirile din umeri în sus ori în fata, de câte ori încerca sa zica si el ceva. Pentru ca nu prea avea loc de duduile alea doua, plasate una-n stânga si cealalta în dreapta lui fiecare cu câte un microfon în mâna. Reality TV, nene! Radu Morar de la B1 si-ar zgâria barba daca ar sti el cum se face de fapt televiziune ‘’la nivelul strazii’’.

Fiind eu cu nasul lipit de geam, îmi plimbam privirea pe corpul gagicilor alora. Încaltate amândoua cu pantofi cu toc de 20 mm înaltime, cu fuste mulate pe fund si bluze care le scoteau în evidenta dotarile aratau chiar foarte bine. La un moment dat, una dintre ele s-a întors catre mine si mi-am retras nasul de la geam cu un ‘’sa-mi bag’’ destul de sonor. Gagica avea fata ciupita la greu de varsat de vânt. Am ridicat capul catre plasmele din jurul scenei si de deasupra lor si am observat în HD-ul prim planului ca tipa avea pe ecran o fata neteda ca un bebelus.

Sa moara mortul, îmi zic, daca nici asta nu-i trucaj si cascadorie, apai nu stiu care e.

Continuam sa ma uit la fata duduii si din când în când ma uitam la plasmele din jur. Gauri în fata, fata neteda. Gauri în fata, fata neteda. Ma, ce dracu? Îmi iau inima în dinti si intru în studiourile alea, care-s ca un soi de magazin ca poate intra oricine si casca gura de la doi metri. Îmi fac loc printre fanii emisiunii si ma îndrept catre un gagiu cu parul vâlvoi care mixa ceva la o masa cu ecrane. ‘’Ma nea’’, îi zic lu’ ala, ‘’eu sînt stagiar si am venit încoa într-un schimb de experienta la Astral (Astral e firma propietara a Musique Plus). Spune-mi si mie cum faci sa-i netezesti fata prezentatoarei? E magine curata, nene’’

Tipul îsi da jos castile de pe urechi si-mi spune : ‘’Huh?’’

Repet întrebarea. Ala ma cheama lânga el si-mi explica rapid ca ce face el e un soi de live air brush. Ca în Photoshop numai ca în direct. Zic, cum naiba reusesti? Si tipul începe sa-mi explice super tehnic ceva cu un soft de recunoastere a fetei si aplicare de airbrush instantanee de câte ori calculatorul recunoaste fata. Si ca transmisia e întârziata cu o secunda sau doua ca sa dea timp la scula aia sa actioneze. Era sa adorm în picioare ascultându-l pe tehnician.

Zic, bine merci, si ma car catre usa. Ajuns afara, am mai aruncat o privire la fata prezentatoarei si apoi la imaginea proiectata pe ecran si am plecat de acolo clatinând din cap. Va dati seama ca daca pune B1 TV mâna pe softul asta o sa-l vedeti pe George Clooney în talk-show la Nasul explicându-ne despre cum are Romania nevoie de o noua centura de siguranta de la FMI?

E periculoasa tehnica asta în mâini neavizate, bai!

Clientul meu fura

Scris în decembrie 2007 pe stramosul acestui blog.

***

Acum doua saptamani am fost la banca unde-mi desfasor de obicei operatiunile, pentru a plati niste taxe. Ajung la ghiseu, vorbesc cu domnisoara de acolo cam ce vreau sa fac si ea imi indica un formular de completat. Ma dau mai la stanga, ca sa nu-l incurc pe urmatorul client si dau sa completez hartia. Ma intind dupa pixul care era legat cu un lantisor cu bile de ghiseu si incerc sa ajung cu el pe hartie. Vanzand ca nu reusesc nici macar sa ating hartia, ma dau mai aproape. Si mai aproape. La un moment dat imi cer scuze fata de omul care vorbea deja cu casiera si trag de pix mai tare. Bineinteles ca lantisorul se rupe si raman cu pixul in mana.

Domnisoara se schimba la fata si ma ia la rost:
- Nu trebuia sa trageti asa de pix, monsieur, ca acum ati rupt lantul,
- Evident ca l-am rupt, raspund eu cam nervos, dar am nevoie de el sa-mi completez hartiile.
- N-aveti pix la dvs?
- Pai n-am.
Apare managerul bancii, o doamna intre doua varste, toata numai un zambet.
- Cu ce va pot fi de folos draga domnule?
- Pai uite, imi pare rau ca v-am smuls pixul de pe tejghea, dar lantul e prea scurt. Am nevoie de el sa-mi completez hartiile, de ce naiba l-ati legat de ghiseu? caut eu logica în toata afacerea
- Pentru ca draga monsieur, oamenii au tendinta sa-l fure, zâmbeste ea larg
- Imi permiteti o sugestie? o intreb la rândul meu zambind in timp ce-i pregateam lovitura. De ce nu scrieti simplu pe geamul tuturor ghiseelor ‘’Avem convingerea ca toti clientii acestei banci sunt niste hoti?’’

Managerul s-a schimbat la fata, trecand prin rosu si apoi verde, si mi-a replicat:
- Cum puteti spune asa ceva? Cum sa scriem asa ceva pe geamul ghiseelor?
- Pentru ca exact asta e mesajul pe care-l transmiteti cand legati pixurile cu lant, i-am raspuns sec. Sincer, nu cred ca vreau sa fac afaceri cu o banca care ma crede hot. Oamenii la rand au inceput sa-si dea coate si mi se parea ca vad vreo doua zambete complice.

Ieri am fost iar la banca sa incasez un cec. Toate pixurile disparusera si fusesera inlocuite cu pixuri albe cu sigla bancii. Pot sa-l pastrez? am intrebat-o pe domnisoara de dupa ghiseu, dupa ce mi-am completat actele. Sigur, mi-a zambit ea, chiar va rugam!

Trăbuceanu

Am fumat prima tigara din viata mea, în liceu, la 18 ani. Era o Apolonia. Niste tigarete albaneze mai soft, numai bune de agatat fraierii de adolescenti. Ma învârteam într-un cerc destul de popular în scoala, în care majoritatea fumau ca turcii. Inclusiv fetele. Singura care nu fuma era prietena mea de atunci, însa ma feream de ea. Bine, hainele îmi miroseau oricum si daca nu fumam, doar prin simpla asociere cu gashca. Prin 1990 singura distractie din oras era sa mergem la baruri prapadite de cartier sau la niste tentative de discoteci unde era un fum de puteai sa-l tai cu cutitul. Ai mei parinti nu stiau ca am început sa trag, în principal pentru ca taica-miu fuma Carpati iar pe lânga fumul scos de ‘’adevaratele tigari fara filtru’’, Apolonia cu care îmi faceam de lucru era un soi de parfum de dama. Totusi fumam pe ascuns, catarat pe cada de baie lânga geamul deschis. Trageam câte un fum si dupa aia-l suflam direct pe geam, sa nu las urme.

N-am avut niciodata suficient curaj încât sa fumez pe bune. Ïmi era frica sa trag în piept, pt mine fumatul era doar pufait. Stricam tigarile, cum îmi spunea cineva. Îmi închideam gâtul lipindu-mi fundul limbii de cerul gurii si cu bruma de aspiratie pe care o puteam executa, pufaiam. Probabil asta a fost unul din principalele motive pentru care n-am devenit niciodata dependent de tigari. Asta si pretul lor.

La începutul anilor 90 elevii de liceu fumau din teribilism. De fapt tot ce faceam era din teribilism, nu doar fumatul. Colegi de-ai mei, obisnuiau sa se înfunde în timpul pauzelor în toaletele de pe etaj si sa traga o tigara. Îsi devzoltasera deja ticuri de fumatori înraiti. Scuturau tigara cu un bobârnac din degetul mijlociu în timp ce o tineau între degetul mare si aratator dupa care si-o întindeau pe post de bricheta unul altuia. Si-o aprindeau ferind flacara brichetei de parca ar fi fost în plin vânt. Introduceau bricheta în buzunar în exact secunda cînd trageau adânc primul fum. Chestii din astea care devin automatisme dupa ce sînt executate de zeci de ori. Eu obisnuiam sa tin tigara între aratator si degetul mijlociu, la baza lor. Cînd o duceam la gura, îmi acopeream o buna parte din fata cu mâna.

Ïmi facusem obiceiul sa pufai o tigara numai pe la chefuri sau în baruri. Trecusem de la Apolonia la Assos, ca baietii, si puteam sa ofer o tigara ‘’serioasa’’ în cazul în care-mi cerea careva. Numai ca nu-mi prea cerea nimeni, caci pe atunci tigarile se vindeau la fir la orice tutungerie sau bar fara nici o problema privind vârsta. Era o nebunie din aia fara reguli si ne simteam toti adulti din cauza asta. Probabil majoritatea oamenilor de vârsta mea, atunci au cazut în patima fumatului.

Dupa ce am intrat la facultate, am continuat sa fumez, pufaind din ce în ce mai multe tigari pe zi. Vârful activitatii mele de fumator a fost atins în prima sesiune, la mai putin de un an de când ma apucasem. Ïntr-o noapte când am stat sa tocesc la materiale de constructii, am terminat un pachet de Assos rosu. Fara sa deschid geamul, ca era iarna. Era un fum în camera de camin, parca eram într-o spelunca din anii prohibitiei americane din mijlocul Chicago-ului. În noaptea aia mi s-a facut rau, asa ca dupa aia am rarit-o atât din motive de sanatate cât si din cauza prietenei mele de atunci care ma banase de la sarutat sau strâns în brate pe motiv ca miros mai rau ca o tutungerie.

Cum nu eram dependent de tigari, nu mi-a fost greu sa ma las, mai ales ca aveam si motive. Mai trageam câte una pe shestache în pauzele de cursuri de la facultate, însa aveam grija sa-mi împrospatez gura cu niste pastile de Listerine si sa ma spal chiar cu sapunul ei în asa fel încât sa-i duc de nas simturile, sa simta mereu mirosuri familiare. La un moment dat era destul de nesigura asupra activitatii mele ilegale. Intuitia îi spunea ca fumez, dar lipseau dovezile (pastilele alea de listerine aia era atât de puternice ca ma ustura limba si-mi dadeau lacrimile, dar ce gust misto aveam în gura) încât îi era imposibil sa spuna cu certitudine ce se întâmpla. Ironia sortii a facut ca multi ani mai târziu sa se casatoreasca cu un fumator înrait de Carpati fara filtru, dar daca sîntem de acord ca barbatii nu pot întelege femeile, nu o pot învinovati!

Am continuat sa ‘’fumez’’ în acelasi ritm în urmatorii ani. Cîte o tigara ici si colo, la ocazii. Ïn general în camera de camin sau pe terasa lacto-barului de lânga facultate. Practic strigam si gustul cafelei si pe al tigarii, dar pe atunci mi se parea ca tigara si cafeaua merg mâna în mâna. Uneori era un fum în camera mea de camin, de puteam sa-l tai cu cutitul. Mi-au trebuit câtiva ani pâna sa ma prind ca nu se fumeaza în locul unde dormi.

La 10 ani dupa ce pufaisem prima Apolonia, înca mai trageam câte o tigara din când în când, dar deja trecusem pe trabuce si tigari de foi. Adica exact alea care se pufaie. Îmi cumparasem din primul mall deschis în Romania, ala din Titan, o cutie de lemn de pastrat trabuce si un cutit special cu care le taiam capetele. Le mai am si acum. Îmi facusem obiceiul sa aprind un trabuc dupa fiecare semnatura de contract cu clientii la firma proaspat deschisa dar din acest motiv ajunsesem iarasi sa fumez prea mult. Fumul de la trabuce intra fara probleme în competitie cu orice mahoarca puturoasa. Iar îmi miroseau hainele, iar ma bateau la cap fetele, iar a trebuit sa ma las de pufait. Ïn cazul meu, tigarile si femeile n-au facut niciodata casa buna. Mie nu-mi placeau femeile care fumau, iar lor nu le placea ca eu fumez. Era un cerc vicios.

Ultimul trabuc din viata mea l-am fumat în noaptea dinaintea celei în care am plecat în Canada. Eram stresat de faptul ca terminasem cu doar câteva zile înainte una din cele mai mari lucrari din oras, lucrare facuta pentru niste apropiati ai PSD. Aveam de încasat o gramada de bani, din care o buna parte trebuiau sa-mi intre în buzunare. Am reusit ca prin magie sa-i conving pe respectivii sa-mi vireze plata (cine a lucrat cu pesedeii vreodata stie ca nu era o plimbare în parc recuperarea banilor) fara sa ma dau de gol ca în doar câteva ore urma sa plec definitiv din tara. Daca as fi facut-o, canci bani, ar fi fost reactia logica în Romania lui Nastase. Dupa ce m-am vazut cu ordinul de plata în buzunar, singura modalitate prin care sa-mi eliberez stresul a fost sa fumez o havana, primita cadou de la un unchi ce-si facea veacul prin Portugalia. Daca tot urma sa ies din scena, mi-am zis s-o fac macar cu clasa. Fumam si priveam cerul înstelat, gândindu-ma la noua mea viata, la tot ce las în urma si la tot ce realizasem pâna atunci în Romania si la care urma sa renunt pentru totdeauna, înainte chiar sa se risipeasca mirosul trabucului.

În Canada n-am mai pus tigara în gura. Am primit cadou trabuce, pentru ca unii prieteni care-mi cunosteau obiceiurile pacatoase, emigrasera cu mine sau înaintea mea. Dar n-am mai fumat niciodata, am facut cadou la rândul meu acele trabuce. Din 2003 am devenit nefumator, dupa ce am remarcat ca un pachet de tigari Rothmans costa 10 dolari la Costco iar singura sursa viabila la un pret decent erau indienii din rezervatia de lânga Montreal.

Ïn timp am devenit nu doar nefumator ci chiar anti-fumator. Mai am prieteni care fumeaza, însa am instituit reguli draconice. Datorita gurilor de aerisire care alimenteaza schimbatoarele de aer în casa, nici un fumat nu este permis la mai putin de cinci metri de zidul exterior. Deci unii sînt nevoiti fie sa iasa în alee si sa traga o tigara, fie sa mearga sub mar în fundul curtii si sa le arda. Din acelasi motiv mi-am rarit si vizitele acasa la fumatorii înraiti. Doar mirosul de tutun în aer si ma face sa-mi arunc hainele la spalat la întoarcerea acasa.

Uimitor cum s-au schimbat mentalitatile în doar câtiva ani.

Mîrlanii n-au nationalitate

Sînt un asocial convins. Nu va lasati înselati de aparenta mea bonomie si deschidere pe blogul asta. Pe majoritatea nici nu v-as saluta în viata reala, în afara de cazul cînd sînteti o femeie atragatoare. Un psiholog zicea ca mi s-ar trage dintr-o timiditate excesiva. E posibil, însa timiditatea aia de care vorbea el da în bulbuci la suprafata sub o forma tragica de je m’en fiche-ism.

Eram odata într-o sedinta la sediul firmei unui client important. De fata erau inginerii lui, inginerii mei si doi din sefii mei. Oameni grei din aia cu salarii cu multe zerouri si cariera internationala intinsa pe mai multe decenii. Deci experimentati. La un moment dat, exact când explicam eu teoria bulonului magic înfipt înntr-o cheie de forfecare, care-si trage seva din coduri si norme bine puse la punct la vecinii nostri americani, apare Le Grand Guru. Presedintele si seful suprem al companiei unde ne tineam adunarea. A intrat vijelios în sala de sedinte, trântind usa de perete si s-a lasat sa cada în capul mesei. L-am recunoscut dintr-o privire, pentru ca erau pline coridoarele cu moaca lui în compania unor celebritati sau politicieni cunoscuti. N-a zis nica, nu s-a prezentat, nu s-a scuzat.

M-a întrerupt dupa zece secunde, luandu-ma pe sus mai ceva ca Adrian Bute pe Miranda. Mi-a spus ca i se rupe de opinia mea, ca ce prezint eu este neconstruibil, ca a hotarât sa faca nu stiu ce schimbare si ca sa-i arat în normele americane unde scrie ce zic eu. Între timp luase de pe masa un teanc de foi unde desenasem niste schite si le-a aruncat peste capul celor de lânga el, izbindu-le de perete.

Voi cum ati reactiona într-o asemenea situatie? V-ati enerva? V-ati ridica si ati parasi încaperea? Probabil asta ar face cei mai multi oameni. Sau ar îngheta pe scaun, cum au facut toti cei din încapere. Nu si un anti-social ca mine.

M-am uitat lung la el, apoi am întors capul catre angajatii lui care stateau în fata mea si privindu-i în ochi, am aratat cu capul înspre seful lor :
- Who the fuck is this guy? am întrebat senin.

S-a facut o liniste de parca ar fi încetat toti sa respire. De fapt cred ca au si murit un pic în clipele alea. Pâna si respectivul ramasese nemiscat. Asa ca am profitat de ocazie si m-am întors iarasi spre el:
- Uite care-i chestia: habar n-am cine esti si ce cauti la sedinta asta. Nu înteleg nici de ce arunci cu schitele mele în perete. Si îmi pari cam violent!

Ala se facuse verde la fata :
- Pfuai de mine, mai putza, dar cum sa nu stii cine-s eu? Eu sînt marele, eu sînt supremul Le Grand Guru, si-a umflat el pieptul
- Asa, si? l-am intrebat iarasi ca prin vis.
- Si zic ca ce prezinti tu este neconstruibil si nu sînt de acord, a spus el un pic mai calm.
- Ai putea s-o spui altfel, m-am prefacut eu speriat la modul ostentativ. Pentru ca în clipa asta mi-e cam frica de tine!

Cei din încapere erau masca. Tablou. Am aflat mai pe urma ca respectivul era un tip coleric si ca asa se comporta el în toate împrejurarile. Cica era chiar foarte calm cînd a aruncat cu schitele în perete. Dar atunci, în momentul ala am obtinut efectul scontat. Gagiul a ramas descumpanit, nestiind daca-mi bat joc de el sau chiar mi-e frica, asa ca n-a mai scos un sunet pâna la sfârsitul sedintei.

M-am mai întâlnit cu el de mai multe ori în diverse ocazii. Era politicos si evita gesturile bruste. Oamenii lui mi-au spus ca ma crede un pic sarit de pe fix.

Poate ca sînt, cine stie?

Next Page »