‘’Gheata’’, ma gândeam în timp ce încercam sa ma orientez pe coridorul pustiu. ‘’La ce naiba i-o fi trebuind gheata?’’ Înaintam cu grija, citind placutele de deasupra usilor în cautarea chicinetei. ‘’Sala Steaua de Mare. Sala Micul Vrajitor. Sala Muntele Piratilor. Pfui, ai zice ca am nimerit în Disneyland’’. Chicineta era imediat dupa colt, într-o zona un pic mai retrasa. O sala deschisa, cu frigider modern, chiuveta, cafetiera, doua cuptoare cu microunde, farfurii de carton reciclabil, pahare de cafea si un distribuitor de apa calda si rece. Am întins mâna dupa un pahar de cafea si l-am introdus în locasul special al frigiderului. Un simplu apasat de buton mi-a umplut paharul cu cuburi de gheata. Am facut stânga împrejur si în loc sa ma întorc pe acelasi drum, mi-am continuat turul prin maternitate.

Dupa câtiva pasi m-am oprit în fata unei usi deasupra careia scria ‘’Salle parentale’’. Geamurile camerei respective erau acoperite pe cealalta parte cu niste jaluzele de lemn prin care se vedeau niste fotolii super-îmbietoare. Am deschis usa încet si am intrat. Doua Lazy-Boy îmbracate în piele se odihneau de o parte si de alta a unei canapele de doua locuri. Ïn fata lor un televizor cu ecran plasma de vreo 50 de inch era fixat pe un canal de filme. Ïn stânga se afla un dulap care ocupa tot peretele iar din tavan lumina calda a unor spoturi interzise în Uniunea Europeana ofereau o ambianta relaxanta. M-am scufundat într-unul din fotolii si mi-am ridicat suportul pentru picioare. M-am întins dupa telecomanda si am lasat sa-mi scape un oftat de placere greu de retinut.

Moment în care s-a deschis usa si a intrat un tânar cu un bebe în brate. M-a salutat si s-a asezat alaturi de mine, pe celalalt fotoliu.
- Ce aveti? m-a întrebat, curios.
- Gheata de la frigider, îi raspund absent.
- Nu, ce sex are copilul? E fetita sau baiat?
- Mi s-ar spus ca ar fi fata. Dar am s-o întreb pe nevasta-mea, ea stie mai bine.
Tipul se uita la mine aiurit.
- Nu stiti ce sex are copilul dvs?
- A, încep sa râd. Credeam ca ma întrebati de copilul prietenei noastre. Pai eu nu sînt tatic de nou-nascut, sînt doar în vizita.
- Serios? se mira el. Sa stiti ca asta e o sala rezervata parintilor, nu vizitatorilor. Tatii vin aici cu copii ca sa poata mamele sa prinda si ele o ora de somn.
- Ah, ma scuzati. Ok, am sters-o, scuze.

M-am ridicat cu o adânca parere de rau din super confortabilul fotoliu si am iesit pe sala cu ceea ce mai ramasese din gheata. Am închis usor usa în spatele meu si am luat-o cu pas întins spre doua usi batante pe care scria Neonatologie. Am intrat cu avânt si m-am pomenit în mijlocul unui salon imens ocupat de vreo doisprezece paturi de plexiglas, toate asezate pe rotile si legate la tot soiul de aparate de monitorizare. Doua infirmiere faceau curse regulate de la un patut la altul, în care pareau ca se afla copii prematuri cu tuburi flexibile bagate în nas. Ïn capatul încaperii am observat un soi de cântar curios, ca un soi de combinatie monstruoasa între o bormasina industriala si un scaun de dentist. ïn dreapta, aproape imediat lânga usa, o femeie tânara în halat alb si cu stetoscopul la gât, completa niste acte. A ridicat capul spre mine, m-a masurat din cap pâna în picioare si m-a întrebat unde mi-e halatul. Habar n-aveam, mai ales ca nu vazusem nicaieri vreun halat pe drum.
- Sînteti tatal cui? m-a întrebat ea.
- Al nimanui, cred ca m-am ratacit, am raspuns sincer.
- OK, o sa va rog sa iesiti, vizitatorii nu au ce cauta la neonatologie mai ales îmbracati în civil. Doar parintii.
- Puteti sa-mi spuneti pe unde s-o iau ca sa ajung la camera 205?
- Iesiti si faceti la dreapta. Treceti de receptie, intrati pe usa din fata faceti iar la dreapta si pe urma la stânga.

Am iesit cu spatele, grabit. Gheata mi se transformase în apa, asa ca în loc s-o iau dupa indicatiile tinerei rezidente, am luat-o înapoi pe unde am venit, am lasat în stânga camera parintilor dupa ce am aruncat o ocheada printre jaluzele, am cotit-o la dreapta si am ajuns la chicineta. Am varsat apa în chiuveta, am reumplut paharul cu cuburi de gheata si dupa înca un minut am ciocanit la camera Adelei.

Nevasta-mea terminase de vorbit asa ca ne-am luat ramas bun de la proaspata mamica. Am iesit din sectie, am luat liftul si dupa ce am trecut pe lânga un magazin de articole pentru bebe, un chiosc de ziare si restaurantul cantina al spitalului, am iesit afara în parcare. Afara se înserase si se lasase un pic racoare însa n-am bagat de seama imediat. Ïn fata ochilor înca aveam niste imagini în care câteva tuburi flexibile din plastic erau conectate la niste aparate. Care la rândul lor erau conectate la niste mogâldete.

Care la rândul lor erau conectate la viata. Undeva în spatele meu, la etajul doi, pe tarâmul primilor pasi.

- sfârsit -

Prima parte poate fi citita AICI

A doua parte poate fi citita AICI

În timp ce fetele erau în faza de ‘’vai ce mititel e’’ si ‘’dumnezeule, ce scump este!’’ asa cum fac femeile în fata unei gâgâlici de o zi, eu ma jucam cu niste aripi de metal usor concave, asezate la capatul patului.
– Ce-s astea? Pentru sustinut cabluri de monitorizare cumva? Sau sînt un soi de suport tava? întreb curios.
- Acolo mi-am pus picioarele când am nascut, îmi explica Adela în timp ce-si ia progenitura în brate.
Fac un salt înapoi.
- Aici ai nascut? Privesc aiurit în jurul meu.
- Da. Fiecare camera unde este cazata o graviduta este în acelasi timp si camera de nastere. Nu stiai? ma întreaba ea.
- De unde sa stiu, raspund morocanos, crezi ca mi-au dat un manual explicativ la intrarea în maternitate? D-aia sînt atâtea aparate în jurul tau?
- Da. Nu le-au folosit pe toate cînd am nascut, dar sînt toate pentru monitorizarea mamei si a fatului.

În timp ce Adela îmi explica rabdatoare iar sotia îl privea pe bebe de parca era într-un soi de transa în care cad de obicei femeile cînd au de-a face cu strumfi în vârsta de câteva ore, se aude o ciocanitura usoara în usa si intra o infirmiera împingând un soi de carut ca alea din avion pe care le poarta stewardesele cînd servesc masa pasagerilor.
– Buna seara, anunta o voce vesela si cristalina, este ora mesei de seara. Ce-ati dori sa mâncati? Aveti doua alegeri plus un lapte cald si un mousse au chocolat. Pui sau peste?
– Pui, raspunde Adela scurt în timp ce nevasta-mea se ridica de pe pat sa-i faca loc asistentei.
În mai putin de un minut, bebe era înapoi în patutul de plexiglas iar o tava pe care se aflau câteva recipiente acoperite cu un capac de inox se aflau sub nasul Adelei. Infirmiera a apasat un buton si jumatatea de sus a patului a început sa se miste, pâna a ajuns la 45 de grade. A întrebat-o pe mama daca vrea o perna, i-a asezat-o la sale si înainte sa plece, dupa ce s-a interesat daca pacienta mai are nevoie de ceva, a anuntat-o ca mai târziu va trece medicul sa-l consulte pe bebe. Verificare de rutina. Apoi a iesit.
– Câte verificari din astea de rutina face medicul aici? întreb.
– Cam trei pe zi. Ochii, nasul, asculta inima, respiratia, îl cântareste, se uita la piele, îi ia temperatura…chestii obisnuite, nimic special.
– Nimic special? întreb aiurit. Nimic special, i-auzi, repet incredul.
– Oare mai trebuie sa-ti spun ca e sînt doar trei medici pe etaj?
- Cum doar trei medici?
- Da, doi maxim trei per tura. Asista exclusiv la nastere, adica din momentul cînd apare capul copilului pâna se taie cordonul ombilical, îmi explica Adela fluturând furculita în directia mea.
– Si daca nasc doua femei în acelasi timp? ma interesez.
– Se descurca ei. Au multe asistente. Asistenta îl ajuta pe anestezist sa faca peridurala, asistenta pregateste nasterea, asistenta monitorizeaza, ea te dirijeaza spre nasterea propriu zisa si când vine momentul zero, medicul intra pe usa, îsi trage taburetul ala d-acolo, îmi indica Adela cu degetul un taburet rotativ asezat în fata unui soi de birou, asista nasterea, coase, se sterge, completeaza niste acte pe biroul ala si pleaca. Daca nu sînt complicatii, nu sta mai mult decât e necesar. De aici pleaca în camera urmatoare, unde naste alta femeie. Din cauza asta sînt doar câtiva medici si o gramada de infirmiere. Un singur medic poate aduce pe lume o gramada de copii într-o singura zi. Mai au consultatii, mai au câte o cezariana sau alta operatie mai complicata, dar ei sînt un soi de vedete. În secunda în care paseste în camera, totul trebuie sa fie gata pentru iesirea copilului. Nici macar nu e chemat pâna nu devin contractiile suficient de dese.
– My God, woman! zic îngrozit. Da’ ce-i aici, uzina de adus pe lume copii? întreb cu gândul la podeaua aia misto de pe hol care-mi aduce aminte de maharul ala cu fabrica de mobila. Oare cui îi vindea mobila? Parca zicea ceva de Germania.
-Ai terminat? ma ia la rost nevasta-mea. Las-o în pace pe Adela, trebuie sa se odihneasca. Ia du-te si te plimba pe sala ca trebuie sa-i dea de mâncare lu’ asta micu’. Vezi daca gasesti niste gheata în chicineta de la capatul coridorului.

(va urma)

Prima parte poate fi citita AICI

M-am întâlnit recent cu Light play la o cafea în centrul Montrealului si în timp ce degustam licoarea catifelata (chelnerita mi-a scapat cam multa spuma, da-i ok), am întrebat-o ce anume o atrage la blogul meu. Mi-a spus ca unul din motive e abilitatea de a scrie despre viata de zi cu zi în Montreal, de multe ori plecând de la nimic. De la o vorba, de la o idee sau o observatie facuta pe strada. Nu stiu daca e asa, dar stiu ca fiecare fotografie, idee sau observatie de la care plec cînd scriu ceva, are o poveste în spate. Ca aceasta poveste este sau nu reala, are mai putina importanta. Ca orice poveste, important este ca ea exista.

***

Acum câteva luni, împreuna cu sotia am vizitat-o pe Adela, o prietena buna care abia nascuse. Am mers la spital cu un buchet mare de flori, trei baloane si un quelquechose de plus. Nu mai calcasem niciodata într-o maternitate. Nu ca nu calcasem într-o maternitate canadiana, ci nu calcasem într-una. Punct. În Romania n-am reusit niciodata s-o vizitez pe cumnata-mea în camera ei sau sa-mi vad nepotica în patut, pentru ca barbatii sînt un soi de gândaci care trebuie tinuti neaparat în afara unui spatiu septic si iginenizat asa cum sînt, desigur, maternitatile în Romania.

Am penetrat deci pe poarta spitalului montrealez cu avânt, gresind intrarea. Portarul care m-a vazut ca încerc sa trec prin usile batante cu buchetul de flori si baloanele si-a facut probabil cruce cu limba cînd m-a vazut ca eu am trecut dar baloanele au ramas afara. M-a ajutat sa scap din încrengatura de fire si m-a întrebat politicos daca n-am gresit cumva sectia. Foarte sigur pe mine i-am raspuns ca n-am gresit-o din moment ce merg la maternitatea de la etajul 2. Etajul 2, all right, mi-a raspuns el amabil, dar maternitatea e în alt corp de cladire. Aici sînt urgentele, domnu’.

Am ramas putin descumpanit. Sînt foarte mândru de capacitatea mea de orientare în spatiu fiind recunoscut ca unul din singurii care se poate lua la hartza cu un GPS si sa mai si-l bata la directii. Am facut stânga împrejur împreuna cu doamna mea si am cautat corpul de cladire respectiv. Dupa o calatorie 3.45 secunde, timp în care o batrânica cu balustrada din aia mobila pe roti m-a înghesuit într-un colt spre amuzamentul nevesti-mii, liftul s-a oprit la etajul maternitatii. Cînd s-au deschis usile, am avut impresia ca am calatorit în spatiu si timp si am coborât din greseala în maternitatea pe Enterprise, mândria flotei inter-galactice din Star Trek.

Era atât de curat si sclipea totul încat am ramas traznit în usa liftului fara sa îndraznesc sa fac un pas în fata. Batrânica m-a împins ca sa poata liftul sa plece. M-am uitat cu grija în jur dupa niste sosoni de pânza asa cum folosesc chebecii în toate institutiile iarna, ca sa nu murdareasca de mâzga si zapada interioarele sau covoarele. Dar nu era nici un soson în raza mea de vedere ceea ce era oarecum logic tinând cont ca vara abia începea. M-am îndreptat cu niste pasi nesiguri catre ghiseu si am aruncat o privire în jur. Nici o infirmiera sau doctor nu erau prin zona. Cînd am ajuns la ghiseul care-mi venea pâna la coate, am observat o receptionera medicala asezata pe scaun de partea cealalta. M-a întrebat pe cine vreau sa vad, mi-a pus întrebarea standard ‘’familie sau prieteni’’ si mi-a indicat ca Adela se afla în camera 205, explicându-mi cum sa ajung acolo. Totul cu un zâmbet larg care i-a dezvaluit dintii perfecti.

Am înaintat pe coridor si am analizat podeaua. Ma gândeam ca trebuie sa fie cam acelasi tip cu pardoseala aia speciala de uzina pe care i-am vândut-o unui mahar în Romania care-si deschisese o fabrica de mobila. Un soi de spuma chimica care se întinde cu un elicopter ca cel cu care se fac finisajele de beton pe întinderi mari. Si admirând culorile calde mi-am spus ca trebuie sa fie misto sa poti naste în aceste conditii. Dupa trei minute de când intrasem la maternitate, receptionera continua sa fie singura persoana pe care o întalnisem.

Am ciocanit usor la usa camerei cu numarul 205 si am fost invitat sa intru. Pasind în camera, ma uitam în stânga si în dreapta ca un copil curios. Nevasta-mea m-a tras încet de mâneca :

- Înceteaza, o sa creada lumea ca n-ai mai vazut spital!

- Ca asta, în mod sigur n-am vazut, i-am raspuns.

Adela era întinsa în pat, odihnindu-se. Lânga ea se afla o cutie de plexiglas transparenta în care dormea bebe. De jur împrejurul ei tot soiul de aparate, scutece si recipiente. Un televizor atârna de tavan, sustinut de un brat rotativ. Doua fotolii ce pareau destul de comode se aflau de o parte si de alta a patului iar lânga fereastra un dulap încastrat în perete statea cu usa întredeschisa. La intrarea în camera în stânga era o baie a carei usa era data de perete. O cada de un alb imaculat cu doze pentru jet de apa mi-a sarit în ochi.

-Wahahau! am exclamat eu coplesit.

- Nu-i da atentie, s-a adresat sotia Adelei, fluturând mâna a lehamite catre mine. E prima data în viata lui cînd calca într-o materninate. M-as fi asteptat sa fie inhibat dar se poarta ca un urangutan scapat într-o magazie de banane.

(va urma)

Obisnuiesc sa ma plimb în pauza de prânz, dar numai dupa ce manânc. Azi am bagat la ghiozdan un pui cu ananas dupa care am luat-o la pas pe Ste-Catherine în compania unui amic. Cum ne plimbam noi înspre Crescent, dam nas în nas cu ditamai coada pe trei rânduri întinsa pe mai multe zeci de metri de trotuar în fata unei intrari austere. Deasupra intrarii, o firma în semicerc din care noi nu vedeam decât jumatate, anunta ‘’Banque Scotia’’.
– OMG! zice amicul meu. Ce e omorul asta la Banca Scotia? A dat faliment? Oh, no! Cum sa dea faliment, am conturi la ei.
- Bai, calmeaza-te! Cum sa dea faliment ditamai banca si tu sa n-auzi nimic la stiri? Te crezi în Congo?
- Uite ce coada la filiala asta! Presimt ca e nasol. Hai sa întrebam pe careva ce s-a întamplat, se agita amicul.

Ne apropiem de un nene cu parul alb care astepta linistit la rând.
– Nu va suparati, ce s-a întamplat aici? îl abordam noi direct.
– Poftim? Ce s-a întampat? Nimic.
- De ce stau atâtia oameni la rând în fata la Banca Scotia?
- Probabil vor sa vada un film.
- Un film? întrebam noi aiuriti. Ce film?
– E un cinematograf aici, nu? ne întreaba omul privindu-ne fix. La cinematograf ruleaza filme.
– E un cinema?
– Sigur, scrie si pe firma de deasupra capului, ne arata el cu degetul în sus.
Am ridicat privirea spre firma în semicerc. Unde scria mare Cinema Banca Scotia.

***

Dupa ce ne-am lamurit si am dezbatut vreo cinci minute consecintele tragerii de concluzii pripite asupra inimii si sanatatii, am traversat pe partea cealalta unde, în fata sediului The Gazette, am vazut-o. Finuta, cam în vârsta, dar înca se tinea bine.

Probabil e cel mai batrân automobil pe care l-am vazut vreodata în real life. Pe McGill sînt niste panouri de afisaj ale Muzeului McCord si am vazut exact masini din astea în niste fotografii din 1915. Habar nu am ce marca e, daca e Ford sau Dodge sau Oldsmobile. Si culmea, nu mi s-a parut ca face reclama la ceva din simplul motiv ca era parcata în fata la The Gazette si nu-i nici o taverna prin jur.

Dupa ce m-am despartit de bunicuta asta, am dat nas în nas cu apartheidul israelian.

Va spun sincer ca pâna sa dau cu ochii de afisul ala, am crezut ca apartheidul e caracteristica exclusiva a Africii de Sud. Apartheid înseamna în afrikaan ‘’apartness’’. Segregare. Specie aparte. Dar na ca acum si israelienii sînt acuzati de catre arabi de apartheid. Manifestatia din imagine are loc în fiecare zi în fata intrarii librariei Chapters detinuta de Indigo Books and Music din motive care-mi scapa. Ajuns în birou, m-am uitat pe Wikipedia sa pricep ce are Chapters, companie exclusiv canadiana, cu Israelul. Si am aflat ca proprietara Chapters este Heather Reisman care-i casatorita cu Gerry Schwartz, unul din fondatorii CanWest Global Media, cel mai important concern de presa din Canada, fost director la Banca Scotia (na, ca iara am ajuns la ei) si cu o avere evaluata la 1.5 miliarde de dolari. Reisman si Schwartz sînt finantatorii unei fundatii care ofera burse de studii tinerilor israelieni nascuti în afara Israelului si care se ofera voluntari pentru Israeli Defence Forces (IDF), armata israeliana.

Say what?

Repetam : proprietarii canadieni ai Chapters si Indigo sînt finantatori pe fata ai tinerilor evrei care nu s-au nascut în Irsael dar care se ofera voluntari pentru serviciul militar în IDF, unde printre altele trag cu pusca dupa palestinieni. Iar emigrantii palestinieni în Montreal, picheteaza toate intrarile librariilor Chapters din centru.

No, ar putea spune cineva ca pauzele mele de prânz nu sînt interesante?

* Poze facute cu un jaf de telefon Motorola cu care onor firma la care lucrez m-a dotat

Vecinul meu la cinci case distanta e plecat în Romania în vacanta. Ïnainte sa plece, s-a prezentat la mine la usa si mi-a lasat cheia de la casa cu instructiuni precise sa-i ud florile, sa-i tund peluza si sa-i iau toate pliantele pe care le baga astia de la agentiile imobiliare sub pres, si sa le arunc la gunoi. Am considerat ca tot eu am iesit în câstig ca nu m-a pus sa-i sterg praful prin casa si sa-i car gunoiul la poarta în ziua cînd vin gunoierii.

Acum doua zile m-am întors acasa pe la sase seara si înainte s-o întind la tenis, am aruncat o privire înspre casa lui. Masina din alee îi disparuse. M-am foarte mirat si am cotit-o catre el sa verific daca se întorsese din vacanta. Nu se. M-am întors din drum si am pus mâna pe telefon, dându-i desteptarea în Romania la 1h00 noaptea.

- Ce faci bai? Dormi?

- Hmm. Ce, cine-i acolo?

- Eu, ma. Stash!

- S-a întamplat ceva? m-a întrebat el cu o voce super somnoroasa.

- Nu, mai, stai linistit, nu ti-a luat foc casa. Dar ti-au furat hotii masina din fata casei. Da’ na, daca dormi, somn usor!

- Ce? m-a întrebat el bumiac. Ce hoti? Ce masina?

- Toyota! Nu ti-ai lasat-o în driveway cînd ai plecat în vacanta? Nu mai e acolo, ti-au luat-o niste baieti destepti. Salutari sotiei si hai sa ne vedem sanatosi! zic eu si dau sa închid

- Stai ma putin! se trezi el de-a binelea. Ce zi e azi?

- La mine sau la tine?

- La noi în Canada.

- Miercuri. De ce?

- Azi trebuiau sa vina aia de la dealerul auto sa ia masina cu platforma si s-o duca sa-i schimbe discurile si placutele de frâna. Am programat-o înainte sa plec.

- Aulio! Pai sa sun la politie sa le spun sa n-o mai caute?

- Ce ma, esti nebun? De ce ai anuntat politia? Tu stii cît o sa ma coste alarma asta falsa? se îngrijora el.

- Ce sa-ti fac fratele meu, daca n-ai zis nimic cînd ai plecat? Mi-ai lasat cheile sa am grija de casa si ce era sa fac cînd am vazut ca ti-a disparut masina dupa o saptamâna de vacanta?

- Suna repede la politie si spune-le ca a fost o neîntelegere.

- Ma, nu pot, ca nu sînt eu proprietarul masinii. Eu am anuntat ca a disparut, acuma aia o cauta în cartier cu cinci echipaje. Nu pot eu sa-i opresc din actiune, numai tu poti!

- Valeu! Care-i numarul la politie? OK, mersi, hai ca-i sun!

Ïnchid telefonul si-mi arunc pe dupa umar cureaua de la sacul de tenis. Sar în masina si o tai catre sala de sport. Dupa zece minute suna telefonul:

- Bai Stash! Sa-mi bag %?@( în ea de treaba.

- Ai sunat la politie, ma? Ce-au zis? ma arat eu interesat.

- Ca n-au primit nici o reclamatie ca s-ar fi furat vreo masina la adresa mea. Dar li s-a parut suspect ca-i suna cineva din senin sa le ceara sa anuleze actiune care nu exista, asa ca acum trebuie sa trimita o masina acasa la mine si dupa aia la dealerul auto sa vada despre ce e vorba. Cica e procedura standard. Si ca la întoarcerea de vacanta trebuie sa platesc 150 de dolari pentru serviciile prestate, daca i-am pus pe drumuri degeaba, mi-a spus el amarât.

- Vezi mai? l-am încurajat eu. Nu era mai bine sa-mi fi spus dinainte de întelegerea ta cu dealerul auto?

- Da, ok, am gresit. Acuma lasa dracu’ tenisul si fugi acasa la mine ca trebuie sa dai cu subsemnatul la politai.

- De ce?

- Le-am spus ca ti-am lasat casa în grija si acum trebuie sa semnezi formularele ca sa închida cazul. Fac cinste cu o palinca de Bihor!

Asa ca acum astept provincia. Oare o merge palinca pe caldurile astea?

Azi dimineata pe la ora opt, cu cîtiva metri înainte sa ajung la Starbucksul de lânga biroul meu, am observat un Audi negru tragând lânga bordura. Din el a coborât o euro-asiatica cu un corp traznet. Înalta, cu o fusta albastra mulata pe fund si o bluza neagra cu mineci trei sferturi, purta niste pantofi cu tocuri înalte de minim zece centimetri. S-a îndreptat catre cafenea în timp ce toti barbatii de pe o raza de 25 de metri în jurul ei o sorbeau din ochi. Si spre lejera mea surpriza, jumatate dintre femeile care au trecut pe lânga ea, au privit-o peste umar. Asta ca sa întelegeti cam la ce mod iesea în evidenta, într-o zona în care femeile frumoase si îngrijite nu sînt chiar rare nici macar la opt dimineata.

În cafenea s-a nimerit sa stau la rând exact în spatele ei. Efluviile unui parfum fin îmi gâdila narile si faceam oarece eforturi sa nu-mi cobor privirea prea evident catre fesele ei. Cu toate astea, ceilalti barbati din cafenea nu pareau prea deranjati si-i aruncau din când în când priviri lungi care nu urcau niciodata mai sus de umeri. M-am considerat un norocos tinând cont ca stationam chiar în siajul ei si daca as fi întins gâtul, as fi putut sa-i miros parul sa încerc sa ghicesc cam ce sampon foloseste.

Si-a luat cafeaua, la fel cum am facut si eu si a luat-o cu un pas oarecum grabit catre una din cladirile de birouri din preajma. Întamplarea face ca am mers în spatele ei vreo câteva minute bune, la o distanta rezonabila, admirandu-i zveltetea mijlocului. În timp ce-i mângâiam cu privirea picioarele lungi si fundul presat de fusta, am coborât ochii catre gleznele fine si pantofii cu tocurile alea de zece centimetri. Dar în loc sa mi-o imaginez goala, întinsa în niste asternuturi albe de satin într-o camera inundata de soare de pe-o insula exotica – asa cum ar face orice barbat normal, s-a trezit inginerul din mine si a început sa-mi dea ghionturi.

Am început sa ma întreb cum face de nu cade de pe tocurile alea? Cum reuseste sa-si mentina echilibrul cu o suprafata de sprijin de numai câtiva centimetri patrati? Cît exercitiu îi trebuie încat sa reuseasca sa mearga aproape la fel de repede ca mine, fara sa îndoaie genunchii sau sa mearga cocosata? Cîta forta are înglobata în glezne si pulpa picioarelor încât sa reuseasca sa mearga pe tocurile alea mentinand în acelasi timp controlul asupra lor? Cît de puternica este ca sa poata sa ignore suferinta pe care cred ca o induce un mers pe tocuri inalte?

La câtiva metri în fata ochilor mei, soldurile ei se unduiau atragator. Barbatii continuau sa treaca pe lânga ea întorcând capul cu o constanta deloc surprinzatoare. Inginerul din mine înca nu terminase analiza.

Probabil ca posteriorul ei este cea mai privita parte de pe strada asta, ma gândeam. Cred ca în acest moment se uita mai multe perechi de ochi la acest deriere extraordinar proportionat decât la panoul mare de câteva zeci de metri care troneaza pe magazinul de alaturi. Daca vreo companie ar vrea sa încerce o reclama non-conventionala, argumentam continuându-mi drumul, cel mai bun loc de panotaj de pe bulevardul asta este chiar pe fundul din fata mea. Probabil ca audienta target ar fi atinsa în proportie de 100%, ceea ce ar fi un record.

Dupa înca câtiva metri, ne-am apropiat de intersectie. Era rosu, asa ca ne-am oprit amândoi. Eram acum alaturi unul de altul, asa ca privirea mi-a fugit catre mâna cu degete lungi, încolacite în jurul paharului de carton reciclabil de la Starbucks. Unghiile lungi, date cu grija cu o oja sidefie, mi-au spus multe despre ea. Asa cum mi-a spus netezimea pielii de pe brat, adâncitura dintre sâni sau degetele de la picioare itite prin deschizatura pantofului. S-a facut verde si am traversat strada împreuna, ca într-un soi de complicitate tacuta, potrivindu-ne pasii. Pe trotuarul celalalt a facut la stânga în timp ce eu am luat-o la dreapta. A fost o despartire simpla. O ultima privire aruncata peste umar, ca un soi de ramas bun, doar ca sa observ ca si ea întorsese capul si ma privea. A întors apoi privirea spre destinatia ei, dintr-o miscare zvâcnita, pletele negre plutindu-i scurt prin aer.

Abia atunci am realizat ca a stiut tot timpul ca am fost în spatele ei. Si mi-am continuat drumul razând si multumindu-i în gând pentru o dimineata excelenta.

Mergeam azi pe St-Catherine între Quartier des Spectacles si La Baie, cînd deodata o voce miloaga ma trezeste din visare :
- Scuzemoa, musiu, parle vu franse?
Mno, aflându-ma în centrul Montrealului, care prin definitie este mai mult anglofon decît francofon, nu m-am mirat foarte tare si m-am oprit scurt :
- Oui.
Femeia din fata mea, abia îmi venea pâna la umar. Împingea un carucior în care se afla un puradel în picioarele goale si era îmbracata într-o fusta care-i ajungea pâna la calcâie.
- Musiu, sil vu ple, n-am mâncat nimic de ieri; am trei copii acasa si barbatul mi-e bolnav, am nevoie de niste dolari. Puteti sa-mi dati dolari? Cît puteti!
Accentul ei dâmbovitean mi-a sarit în ochi imediat asa ca i-am raspuns în româna cu o voce calda si blânda, care m-a mirat si pe mine :
- Haulio, pirando, luminate-ar lumânarili si stuchite-ar mâtzele, si p-aici ati ajuns cu cersitul? S-a rasturnat containeru’ în port si ati dat navala pe bulihar la întins mâna, poliglota lu’ Napoleon?
La care ea mi-a raspuns simplu:
- De ce te tiganesti?

Lectia asta de viata m-a costat o bancnota de douazeci de dolari. Pentru ca invatatul, costa!