Cum se prabuseste un bloc
Probabil ati vazut prin presa de acum cîteva luni imagini cu un bloc din China care s-a prabusit întreg. Ca niste amatori ce va aflati, v-ati distrat sau poate chiar v-ati întrebat daca acele imagini nu sînt trucate. O sa încerc sa va explic astazi ce s-a întamplat atunci si cum a fost posibil ca un bloc de doispe etaje sa se prabuseasca ca un copac taiat în padure.
Sa începem deci:
1. A fost odata un bloc ca toate blocurile. Fiind el construit pe un teren cam argilos si nisipos, cu risc de lichefiere, proiectantii au decis sa faca fundatii pe piloni. Decizie corecta!
2. Dupa ce blocul a fost construit, baietii s-au gândit ca n-ar fi rau sa faca si un garaj. Nu stiu daca solutia a fost gândita dinainte, dar a fost executata absolut imbecil. Constructorul, în loc sa care pamântul excavat într-un depozit la distanta, a fost comod si l-a depozitat în cealalta parte a blocului. Cu cît excavau mai mult, cu atât diferenta de presiune dintre solul din fata blocului si cel din spatele blocului era mai mare.
3. Ïntr-o zi a început sa ploua. Solul din fata cladirii a început sa se erodeze si sa alunece, deoarece constructorul uitase sa sprijine malul de pamânt. Cu cât ploua mai tare, cu atât presiunea din sol din spatele blocului crestea iar pamântul din fata o lua la vale. Cînd diferenta de presiune a atins 3 000 de tone, pilonii de beton din fundatii s-au forfecat.
4. Dupa aceea, totul a fost istorie
Cum arata blocul la fata locului? Poate va mai amintiti:
Morala povestii? Daca nu casti ochii, casti punga. Ori daca vrei sa faci economii luând-o pe scurtaturi, s-ar putea sa te coste mai mult la urma. Foarte probabil în cazul în care esti constructor chinez, vei fi chiar împuscat pe stadion.
Cînd criza devine personala
Azi mi-am pierdut jobul!
(Pauza dramatica)
Da’ nu-i cazul sa-mi plângeti de mila. Ïnca!
Ma rog, nu e atât ca l-am pierdut cît ca pozitia a fost taiata din schema departamentului împreuna cu alte treizeci. Compania de inginerie unde lucrez, una din cele mai mari din lume, a pierdut trei proiecte de infrastructura majora si cum altceva nu e de lucru, trebuie sa reduca din personal. Ca în orice companie care se respecta, nu pleaca managerii care au pierdut proiectele ci palmasii care trebuiau sa le execute. Recte, moi & comp. !
Yep! Asa e cu capitalismul asta salbatec si cu criza care a devenit dintr-o data personala! D-aia vreau eu sa ma fac manager cînd oi fi mare.
Am râs cînd m-au anuntat. Am râs pt ca am simtit ca vine beleaua dar am refuzat sa fac ceva sa o previn. Nu mi-am imaginat ca la experienta mea si nivelul la care lucrez m-ar putea atinge. Na ca m-a atins! Am fost atât de arogant în credinta mea, încît chiar saptamana trecuta am dat cu flit la o oferta care nu mi s-a parut pe masura abilitatilor mele. Nici acum nu mi se pare, dar deja sînt în alta pozitie!
Am râs si pentru ca sînt singurul din cei pusi pe liber caruia i s-a pus o oferta de transfer în fata, într-un alt departament al companiei. Cu un salariu relativ mai mare, ca sa vezi pozna! Ba chiar vor sa-mi pastreze si biroul neatins. Ca un soi de detasare pe 6 luni. Cam cum fac aia în trustul Realitatea care se muta de la ziare la TV si invers.
Numai ca jobul propus este o pozitie de coordonator de santier. Urâsc santierul! Mi-am încasat partea mea de noxe, fum, mizerie si frig. Ïn afara de cazul cînd o sa ma surprinda cu niste conditii de lucru fabuloase, gen rulota cu toate conditiile si vreo doua blonde bine dotate ca asistente personale, s-ar putea sa ma car în alta companie. Am o saptamana timp de gândire, dupa care în caz de refuz din partea mea, o sa am mult timp de blogging 
Anyway, momentul în care mi se întâmpla toate astea este cum nu se poate mai spectaculos! Doar abia ieri ce am facut plata pentru noua mea masina pentru ca azi sa cada bomba.
Vreau sa vad în cît timp reusesc sa ma descurc de un nou job într-o alta firma. Si sînt curios sa vad cîte parale face reteaua mea de contacte. Am termen o saptamâna sa o descurc! Si cronometrul a început numaratoarea inversa.
(Pauza de oftat si uitat lung pe geam)
Eu, putin trist…
Popular
Astazi sint foarte popular in departament. Pentru ca sint singurul fraier dintre ingineri care n-are suficiente ore suplimentare acumulate ca sa fi intrat deja in vacanta. Asa ca am devenit persoana resursa cam fara voia mea.
Partea buna e ca trece timpul mai repede! Partea proasta e ca sint prea nou in firma asta ca sa pot intr-adevar sa fac diferenta si sa marc niste slam-dunk-uri care sa ma ajute sa ma impun printre seniori!
Well…mergem inainte!
Sclav în multi-nationala
Am citit în ultimul timp tot soiul de ineptii despre viata si experienta într-o multinationala. Cu exemple concrete sau cu pareri pe langa subiect. O simpla cautare pe Google dupa sclav în multinationala, expresia favorita a majoritatii romanilor cand vine vorba de o companie mare, duce la zeci sau sute de rezultate.
Si cati dintre cei care scriu au trait, muncit, experimentat într-o multi-nationala? Prea putini! Aproape toti cei care se declara contra multi-nationalelor povestesc din auzite. Cazul tipei care a murit de extenuare a devenit emblematic cand vine vorba sa ne raportam la viata într-o multi-nationala.
Ca unul care are în spate zece ani de multi-nationale si care înca se afla într-una, dati-mi voie sa va spun ca totul vine din mentalitate. Aceeasi blestemata de mentalitate, pe care romanii nu vor sa si-o schimbe. O multi-nationala vine în Romania ca sa faca profit. Nu vine ca sa fie mama ranitilor pentru toti idiotii care au impresia ca sunt buni într-un domeniu. Interesul companiei este sa faca bani si îi face din piatra seaca.
În primul rand angajeaza la nivel mediu manageri romani. Pentru ca ei sunt cei care cunosc mentalitatile angajatilor si îi pot pune la treaba cat mai profitabil. Nici un strain nu va scoate maximum din angajatii romani cum o poate face un roman. Si cand asta se traduce prin bani, si maximizare de profituri, e clar ca situatia nu se va schimba.
Ce trebuie sa înteleaga plangaciosii aia mici care se dau cu curul de pamant atacand politica de resurse umane a multinationalelor: nu va tine nimeni legati de glie! Daca aveti impresia ca sunteti buni, probabil ca sunteti si atunci ar trebui sa fiti asaltati de oferte. Plecati! Plecati naibii în alta firma si nu va mai plangeti! Daca o multi-nationala are o rata de rulaj a resurselor umane foarte mare, costurile lor cu personalul se dubleaza si e clar ca vor schimba ceva undeva.
Apoi, învatati sa negociati înca de la angajare. Discutati cu oameni care lucreaza deja în firma aia – îi gasiti pe LinkedIn pe multi dintre ei – vedeti conditii, vedeti salarii, vedeti ce viata veti avea. Daca compania are o politica dezastruoasa de personal, nu o aplica numai contra voastra ci contra tuturor. Si asa ceva nu este secret. Daca aveti probleme de sanatate, spuneti-le de la început. Cereti scaune speciale, cereti conditii speciale de la început. Discutati beneficii, discutati program de lucru, plati suplimentare sau bonusuri. Nu va mai bagati cu capul înainte la joburi în care nu faceti fata. Nu e dificil sa prinzi un job bun. E dificil sa rezisti într-un job bun!
Mi s-a întamplat de minim 20 de ori numai în ultima vizita in Romania, sa aud de la amici care erau extaziati acum un an sa lucreze la Fiat, ING, Pireus Bank si mai stiu eu ce alte companii, cat de cacat sunt companiile alea. Si ce tari sunt ei de fapt în meseriile lor, si cum îi tin aia pe pozitii sub calificarea lor. I_am rugat pe toti sa-mi arate si mie ofertele pe care le au de la alte firme. A, pai înca n-am început sa caut, sa vedem. Sau caut de trei luni, n-am fost decat la doua interviuri. Daca sunt atat de tari pe felie, de ce nu sunt îngropati în oferte? Simplu! Pentru ca în realitate habar nu au cate urechi au!
Marile companii au o politica foarte simpla: îti dau de lucru cat poti duce si chiar un pic mai mult. Daca spargeti avioane la birou ca sa aratati ce buni sunteti, or sa va dea de lucru de or sa va îngroape. Si romanii nu au masura limitei, asa cum în general le lipseste simtul masurii în toate. Eu nu stiu sa-si faca treaba lor foarte bine. Ei stiu sa faca treaba în general, cat mai multa, de calitate medie. Nu stiu sa-si apere drepturile, nu se cer afara cand nu mai rezista si în general invita companiile sa-i calce în picioare.
Unii vor spune ca e usor sa vorbesti cand lucrezi în Occident. Daca aveti impresia ca aici e diferit, va inselati. Numai ca în Occident legislatia e bine pusa la punct, contractele sunt bine negociate si politica de personal este bine pusa la punct. Dar si vesticii muncesc pana cad jos, însa romanilor li se pare ca doar lor li se întampla.
Programul meu este de la 8h00 la 18h00. Si uneori ajung acasa seara la 21h00. Si va asigur ca am colegi care lucreaza pentru Dubai si care muncesc la firma si la 3h00 dimineata. Voi ati muncit vreodata optsprezece ore continuu ca sa dati asistenta cuiva sau sa terminati o lucrare? V-ati trezit la 2h00 noaptea ca sa plecati cu avionul si dupa o calatorie de 5 ore si 5,500 km sa realizati o prezentare la care trebuie sa aratati fresh sau sa stati la birou înca 10 ore? Voi credeti ca managerii aia pe care-i denigrati atat au altfel de viata?
Varul meu e director de export la o companie spaniola în Madrid si în fiecare saptamana este în alta tara de pe glob. Munceste ca un turbat, nu are viata personala si cere maximum de la angajatii lui indiferent de nationalitatea lor. Si daca ei nu fac fata, se vor gasi întotdeauna altii care vor face.
Caci totul se rezuma la bani! Totul!
Vreti o bursa universitara în Canada?
Concordia University – universitate de limba engleza în Montreal – va ofera prin intermediul Cafeina.ro posibilitatea urmarii unor cursuri de master in structuri pentru constructii. Masterul presupune pe langa cursuri, desfasurarea unor activitati de cercetare platite de catre profesorul care va accepta. Acceptarile la master se fac pe baza unui dosar si a unor recomandari foarte bune.
Pentru a va califica trebuie sa fiti absolventi de universitate, specializarea constructii, sa aveti doi ani de experienta în design de structuri, sa treceti un test TOEFL si sa aveti un dosar universitar ireprosabil. Aplicatiile – fara testul TOEFL care e necesar mai tarziu - trebuie trimise la cafeaua.montreal @ gmail. com si trebuie sa cuprinda o scrisoare de prezentare si motivatie, un CV în engleza si copia dupa foaia matricola din universitate de preferinta tradusa în engleza. Pe langa acestea mai sunt necesare numele a doi profesori din Romania care va pot recomanda, împreuna cu datele de contact ale acestora. Nu exista termen limita.
Dupa ce aplicatiile vor fi studiate de doi ingineri licentiati în structuri în Canada cele care corespund criteriilor vor fi înmanate personal profesorilor de la Universitatea Concordia, împreuna cu o recomandare din partea respectivilor ingineri canadieni. Daca profesorul accepta respectivul candidat, acesta va trebui sa aplice oficial pentru master în structuri direct catre Universitate.
Daca vi se pare dificil traseul, trebuie sa stiti ca la doctorat sau masterat nu sunt acceptati studenti decat daca au fost în prealabil verificati si acceptati de catre profesorul care îi va finanta. Si ca nici un profesor nu accepta vreo cerere din partea unor candidati daca cererea nu e însotita de o recomandare.
Interimar
Pentru ca seful meu e în concediu pentru doua saptamani, mi-a pasat mie toate sarcinile lui de la A la Z, inclusiv e-mail si telefon mobil. Asa m-am trezit sef peste noapte în departamentul de inginerie, cu vreo douazeci de oameni pe care trebuie sa-i coordonez, supervizez si mai ales sa-i tin ocupati. Dar nu ocupati cu rahaturi ci cu chestii care aduc bani.
As spune ca exercitiul asta este foarte folositor cuiva care crede ca poate face fata într-o pozitie de conducere. Sincer, nu-i usor! Am devenit dintr-o data foarte, foarte ocupat. De unde eram doar un inginer din sistem, care îsi coordoneaza si lucreaza pe propriile lui proiecte fara sa-si bata capul cu detalii gen costuri, bani, uzine, etc, m-am trezit ca sunt persoana resursa atat pentru cele cinci uzine din SUA cat si pentru toate firmele de consultanta cu care colaboram. Ce înseamna persoana resursa? Omul cu solutiile. Nimeni nu ma suna sau nu-mi trimite un mail ca sa-mi povesteasca meciul de aseara. Toti au diverse încurcaturi, funduri de sac în care au ajuns sau probleme de productie – gen suduri anapoda sau reparatii de facut.
Si ca si cum asta nu-mi era de ajuns multi din departament vin sa se consulte cu mine la fiecare cinci minute. Caci sunt decizii care trebuie luate, decizii care implica costuri. Asa ca am pus mana pe telefon si am început sa ma consult cu toti sefii de uzina, coordonatori de logistica si de transport ca sa înteleg si eu banii. Daca mai adaug si coordonarea si verificarea inginerilor juniori, o sa va explicati mai usor de ce ajung acasa în fiecare zi la ora 21h00.
Dar am descurcat-o onorabil pana acum. Cel mai greu mi-a fost cu juniorii care nu sunt formati de mine si care neavand contact profesional direct pana acum nu au nici cea mai mica încredere ca as sti pe pe lume ma aflu. Astia sunt cel mai greu de deturnat de la ideile lor, caci ei cred ca sunt in vacanta daca seful lor direct nu-i acolo. Asa ca trebuie sa ma duc peste ei la fiecare doua ore si prefacandu-ma ca nu stiu ca au lasat-o mai moale, sa-i îngrop în chestii de rezolvat. Odata ocupati la maxim, vor veni singuri la mine sau la colegii mai experimentati si-mi vor cere ajutorul. Iar ajutorul acordat, le va schimba parerea.
Sincer, nu-i usor deloc! Nu atat din cauza volumului de munca care s-a inzecit, cat datorita faptului ca nu stiu întotdeauna punctele tari sau slabe ai celor cu care lucrez, pentru ca nu a fost treaba mea pana acum. În plus chestiile administrative imi dau niste dureri de cap de toata frumusetea. Cand ma suna aprovizionarea dintr-o uzina sa-mi ceara sa estimez volumul de tone de metal pe care-l vom trimite în productie luna viitoare – ca sa stie cat sa cumpere de la turnatorii – imi vine sa ma catar pe pereti. Iar ochiul pe care-l tin pe corespondenta care iese din departamentul de inginerie, pentru a ma asigura ca nu sunt transmise tampenii catre clienti începe sa ma doara.
Noroc ca am fost în vacanta deja!
Vineri dupa-amiaza
Când îi dai unuia un deget, ai grija sa nu-ti ia toata mâna (din întelepciunea popoarelor)
De cand cu criza asta imobiliara in SUA, vanzatorii companiei mele au început sa se bage pe proiecte din ce în ce mai complexe si mai grele în speranta intrarii pe o piata care pana acum era dominata autoritar de betoane. Din ce în ce mai multe proiecte imobiliare au garaj subteran mai mare (mai extins în lateral) decat cladirea în sine, ceea ce face ca placa peste garaj sa sustina toata cladirea de deasupra. E ca un piedestal pe care sta un turn. Turnul poate fi facut din orice, de la metal la beton sau combinatii între ele. Dar dala care sustine turnul, este facuta în general din beton armat cu cabluri pretensionate.
Mai mult decat atat, în jurul cladirii sînt parcuri si spatii verzi plus parcari supraterane. Toate stau exact pe dala de beton care tine totodata si turnul de locuinte de deasupra. Va puteti imagina sper, fara mare greutate, cam ce presupune calculul unei asemenea structuri.
Boon! De-o bucata de vreme am început sa lucrez tot mai mult pe proiecte de acest gen, schimband solutia din beton armat cu cabluri d-alea cat bratul lui Swartzenegger în grinzi de metal plus dala de beton. Am început cu blocuri de 2-3 etaje, p-orma cu 5-6 si am ajuns la 10 etaje peste. Impactul financiar este mare, caci dala asta de sustinere costa ea singura cat 5 etaje de cladire la un loc. Te descurci cu ea, e ca si cum ai proiecta o cladire întreaga. Prinzi proiectul asta? E ca si cum ai semna pentru doua cladiri în loc de una.
Însa astazi, Ramon, desenatorul meu mexican, mi-a adus niste planuri în birou si mi-a pus o întrebare încuietoare. “Amigo! Putem sa facem o dala de sustinere care sa aiba pe ea blocuri de 10 etaje de o parte si de alta si pe mijloc o sosea?” Zic “adica cum naiba, vrei sa facem o dala care sa sustina un întreg cartier, cu tot cu sosele?” Am ramas tablou.
Montrealul are asa ceva. Orasul subteran din Montreal este un întreg complex comercial absolut imens cu malluri, cinematografe, hoteluri, etc care face legatura prin tunele cu statii de metrou, autorute, gara si toti zgarie-norii din centru. Practic pe sub Montreal, se mai întinde un oras. Chestie de temperaturi iarna de minus 35. Dar va asigur ca centrul Mtl nu sa deloc pe grinzi de metal si aia care l-au proiectat în mod sigur nu erau limitati în alegerea materialelor si chestii arhitecturale.
În cazul meu sînt limitat pana si de rahaturile astea de SUV-uri. De cand au aparut, codurile de constructii s-au schimbat mereu ca sa ia în considerare noile dimensiuni si greutati ale masinilor. De exemplu nu pot avea stalpi intermediari în garaj mai densi, ca trebuie sa am grija ca ala cu SUV-ul sa poata întoarce masina sau iesi din garaj.
Asa ca am facut sedinta cu colegii sa vedem pe unde scoatem camasa. Si au aparut ideile care de care mai interesante. Prima idee, care m-a facut sa rad în hohote, a fost ca putem sa facem dala pe sub cartier daca punem indicatoare pe toate strazile ca accesul vehiculelor peste o anumita greutate este interzis !!! Dupa ce m-am oprit din ras, l-am întrebat pe ala de a emis-o, cum ne descurcam daca vine unul beat si intra cu tirul acolo? Sau ce puii mei faci cu basculantele de la santier sau cu camioanele de pompieri care pot cantari dublu fata de un tir? A doua idee geniala a fost sa facem toate blocurile din lemn. Si astfel ar cantari mai putin. Bineînteles, codurile nu permit cladirilor peste 4 etaje sa fie din lemn. Da’ unii nu citesc decat reviste cu femei si mai uita cate una alta.
Pana una alta, este vineri dupa-amiaza ora 17h00 si eu înca n-am ajuns acasa.
Efectul de bumerang al unei recomandari
Acum sase luni, departamentul meu era în cautarea unui inginer junior care sa ne dea o mana de ajutor la proiectele care se adunasera vraf in birou. Dupa anunturi pe caile clasice si pe internet, seful meu nu prea avea de unde alege. Maxim douazeci de CV-uri, nici unul potrivit pentru job. Atunci, a recurs la networking. M-a intrebat daca nu stiu pe cineva care ar face faca postului. Sarcina era oarecum dificila caci nu va ascund, ingineri structuristi nu se gasesc la fiecare colt de strada in Montreal.
În acea vreme aveam un amic cu care ma mai întalnisem la diverse petreceri. Foarte de treaba, amuzant si pontagiu. Mai iesisem cu el la un fotbal, la un tenis sau un gratar la iarba verde si mi s-a parut un tip fain. Tocmai terminase niste cursuri pe care i le desemnase Ordinul Inginerilor si era cu actele depuse la OIQ. Nu era înca acceptat ca inginer junior, însa avea experienta din tara unde lucrase vreo 7 ani într-un institut de proiectari din Bucuresti. Nu stiam mai nimic despre capacitatea lui profesionala, banuiam ca nu este pus la punct cu codurile canadiene si americane, însa asta nu era o problema caci eram hotarat sa-l antrenez si sa-i explic pana îl aduc in line cu noi, astialalti din departament.
I-am cerut un CV si i l-am dat sefului meu. Care m-a întrebat ce pot sa-i spun de amicul în cauza, daca pot sa-i dau niste info despre el neoficiale. Am fost sincer si i-am spus ca mi-e amic, ca ne distram impreuna dar ca habar nu am ce stie ca inginer. Ca nu mi-am permis sa-i testez cunostintele si ca sînt sigur ca neavand experienta canadiana – era imigrat in Montreal de un an jumatate – nu stie mare lucru despre codurile si procedurile cu care lucram. Dar ca, asa cum se vede si din CV-ul lui, a lucrat in Romania in design de structuri si ca n-ar trebui sa aiba mari probleme de adaptare.
Seful meu s-a uitat pe CV, s-a gandit vreo doua zile si l-a chemat pe amicul la un interviu. Care amic s-a descurcat foarte bine, i-a spus ca înca nu este intrat in OIQ dar ca si-a depus actele si ca este la început in viata profesionala canadiana, dar ca vrea si poate sa învete. Sefului i-a placut oarecum, si a considerat ca este cea mai buna alegere dintre toti candidatii. Asa ca l-a angajat.
Am început sa-i fac training si sa-l testez sa vad ce stiu, ca sa înteleg de unde trebuie sa încep. Spre groaza mea, am realizat ca daca luam primul om de pe strada, ala ar fi stiut mai multe despre structuri. Era la ani lumina fata de unde trebuia sa fie. Am început sa o iau cu începutul, i-am dat cursurile mele de structuri, metale si betoane din facultatea din Romania si de la aia din Canada si am încercat sa-l resuscitez. M-am lovit de o mentalitate gaunoasa extrem de daunatoare. De cate ori îi explicam ceva primeam un “Ei, nu-i asa, eu nu faceam asa in Romania!“. Încercam sa-i explic ca nu ne aflam in Romania, ca trebuie sa învete cum se face in Canada ca aici e alta viata, tara, lege. Nimic! “Las’ ca stiu eu mai bine, am lucrat sapte ani in proiectare!“. Bun, fa atunci cum ai învatat in Romania! Calculele n-or fi aceleasi, dar rezultatul trebuie sa fie oarecum apropiat. Canci! Jale! Îi lua o zi sa calculeze ceva ce mie îmi lua trei minute. Bine, era vorba de exercitiu si obisnuinta, însa chiar si asa dura prea mult.
Dupa un timp, a început sa verifice desenele de santier care veneau de la desenatori. Cand l-am auzit prima data cum le vorbea, mi-a venit sa intru sub masa. Becali cred ca era mai diplomat cu angajatii lui. Desenatorii se uitau uimiti la el, la început amuzati, dupa aia contrariati si la sfarsit furiosi. Au început sa curga plangerile împotriva lui. Toti refuzau sa mai lucreze cu el. Izolarea lui era totala. Restul inginerilor din departament nici macar nu-si mai bateau capul cu el, toate usile îi erau închise – metaforic vorbind. Încercam sa-i explic ca aici desenatorii nu sînt sclavi pe plantatia inginerului, ca trebuie sa fie diplomat si etic, sa nu aia, sa nu ailalta. El o stia pe a lui. “In Romania eu eram sef peste desenatori si faceau ce le ziceam“. Bine bai, erai sef, dar asa vorbeai cu ei? Tabarnak!
Cand a început sa întarzie la job fara explicatii sau sa se duca la o tigara si sa uite sa mai vina, cand a început sa dea telefoane sa-si rezolve diverse chestii în timpul serviciului, am stiut ca se apropie sfarsitul. Am încercat sa-l trag de maneca, sa-l trezesc dar n-am avut succes. Într-o zi, seful meu a venit în biroul meu, a închis usa si pe un ton scazut mi-a spus ca s-a hotarat sa-l lase sa plece în alta parte. Si cumva, mi-a reprosat recomandarea pe care am facut-o. I-am adus aminte ca mi-am exprimat retinerile în ce priveste capacitatea lui profesionala dat fiind lipsa sa de experienta si ca pana la urma a fost decizia lui sa-l angajeze, eu neparticipand în vreun fel la procesul de selectie. Asta a fost scaparea mea. Caci reprosurile nu au fost legate de incapacitatea lui de lucru cât de incapacitatea lui de adaptare la regulile si procedurile companiei. Însa cum pana la urma a fost decizia altora sa-l angajeze, am scapat din carlig.
Concluzia e una singura: nu voi mai recomanda niciodata pe cineva, indiferent cat de bun prieten sunt cu respectivul, daca nu sunt convins 100% de capacitatea lui de a face fata jobului pentru care mi se cere recomandarea. Faptul ca e un tip de treaba si amuzant, nu-l face bun pentru un anumit post. Am vazut chestii atat de bizare cu tipul din povestea mea, încat aveam impresia ca are dedublari de personalitate. La birou era un om, în particular era altul. Foarte, foarte periculoasa combinatie!
Loading ...