Acum sase luni, departamentul meu era în cautarea unui inginer junior care sa ne dea o mana de ajutor la proiectele care se adunasera vraf in birou. Dupa anunturi pe caile clasice si pe internet, seful meu nu prea avea de unde alege. Maxim douazeci de CV-uri, nici unul potrivit pentru job. Atunci, a recurs la networking. M-a intrebat daca nu stiu pe cineva care ar face faca postului. Sarcina era oarecum dificila caci nu va ascund, ingineri structuristi nu se gasesc la fiecare colt de strada in Montreal.
În acea vreme aveam un amic cu care ma mai întalnisem la diverse petreceri. Foarte de treaba, amuzant si pontagiu. Mai iesisem cu el la un fotbal, la un tenis sau un gratar la iarba verde si mi s-a parut un tip fain. Tocmai terminase niste cursuri pe care i le desemnase Ordinul Inginerilor si era cu actele depuse la OIQ. Nu era înca acceptat ca inginer junior, însa avea experienta din tara unde lucrase vreo 7 ani într-un institut de proiectari din Bucuresti. Nu stiam mai nimic despre capacitatea lui profesionala, banuiam ca nu este pus la punct cu codurile canadiene si americane, însa asta nu era o problema caci eram hotarat sa-l antrenez si sa-i explic pana îl aduc in line cu noi, astialalti din departament.
I-am cerut un CV si i l-am dat sefului meu. Care m-a întrebat ce pot sa-i spun de amicul în cauza, daca pot sa-i dau niste info despre el neoficiale. Am fost sincer si i-am spus ca mi-e amic, ca ne distram impreuna dar ca habar nu am ce stie ca inginer. Ca nu mi-am permis sa-i testez cunostintele si ca sînt sigur ca neavand experienta canadiana – era imigrat in Montreal de un an jumatate – nu stie mare lucru despre codurile si procedurile cu care lucram. Dar ca, asa cum se vede si din CV-ul lui, a lucrat in Romania in design de structuri si ca n-ar trebui sa aiba mari probleme de adaptare.
Seful meu s-a uitat pe CV, s-a gandit vreo doua zile si l-a chemat pe amicul la un interviu. Care amic s-a descurcat foarte bine, i-a spus ca înca nu este intrat in OIQ dar ca si-a depus actele si ca este la început in viata profesionala canadiana, dar ca vrea si poate sa învete. Sefului i-a placut oarecum, si a considerat ca este cea mai buna alegere dintre toti candidatii. Asa ca l-a angajat.
Am început sa-i fac training si sa-l testez sa vad ce stiu, ca sa înteleg de unde trebuie sa încep. Spre groaza mea, am realizat ca daca luam primul om de pe strada, ala ar fi stiut mai multe despre structuri. Era la ani lumina fata de unde trebuia sa fie. Am început sa o iau cu începutul, i-am dat cursurile mele de structuri, metale si betoane din facultatea din Romania si de la aia din Canada si am încercat sa-l resuscitez. M-am lovit de o mentalitate gaunoasa extrem de daunatoare. De cate ori îi explicam ceva primeam un “Ei, nu-i asa, eu nu faceam asa in Romania!“. Încercam sa-i explic ca nu ne aflam in Romania, ca trebuie sa învete cum se face in Canada ca aici e alta viata, tara, lege. Nimic! “Las’ ca stiu eu mai bine, am lucrat sapte ani in proiectare!“. Bun, fa atunci cum ai învatat in Romania! Calculele n-or fi aceleasi, dar rezultatul trebuie sa fie oarecum apropiat. Canci! Jale! Îi lua o zi sa calculeze ceva ce mie îmi lua trei minute. Bine, era vorba de exercitiu si obisnuinta, însa chiar si asa dura prea mult.
Dupa un timp, a început sa verifice desenele de santier care veneau de la desenatori. Cand l-am auzit prima data cum le vorbea, mi-a venit sa intru sub masa. Becali cred ca era mai diplomat cu angajatii lui. Desenatorii se uitau uimiti la el, la început amuzati, dupa aia contrariati si la sfarsit furiosi. Au început sa curga plangerile împotriva lui. Toti refuzau sa mai lucreze cu el. Izolarea lui era totala. Restul inginerilor din departament nici macar nu-si mai bateau capul cu el, toate usile îi erau închise – metaforic vorbind. Încercam sa-i explic ca aici desenatorii nu sînt sclavi pe plantatia inginerului, ca trebuie sa fie diplomat si etic, sa nu aia, sa nu ailalta. El o stia pe a lui. “In Romania eu eram sef peste desenatori si faceau ce le ziceam“. Bine bai, erai sef, dar asa vorbeai cu ei? Tabarnak!
Cand a început sa întarzie la job fara explicatii sau sa se duca la o tigara si sa uite sa mai vina, cand a început sa dea telefoane sa-si rezolve diverse chestii în timpul serviciului, am stiut ca se apropie sfarsitul. Am încercat sa-l trag de maneca, sa-l trezesc dar n-am avut succes. Într-o zi, seful meu a venit în biroul meu, a închis usa si pe un ton scazut mi-a spus ca s-a hotarat sa-l lase sa plece în alta parte. Si cumva, mi-a reprosat recomandarea pe care am facut-o. I-am adus aminte ca mi-am exprimat retinerile în ce priveste capacitatea lui profesionala dat fiind lipsa sa de experienta si ca pana la urma a fost decizia lui sa-l angajeze, eu neparticipand în vreun fel la procesul de selectie. Asta a fost scaparea mea. Caci reprosurile nu au fost legate de incapacitatea lui de lucru cât de incapacitatea lui de adaptare la regulile si procedurile companiei. Însa cum pana la urma a fost decizia altora sa-l angajeze, am scapat din carlig.
Concluzia e una singura: nu voi mai recomanda niciodata pe cineva, indiferent cat de bun prieten sunt cu respectivul, daca nu sunt convins 100% de capacitatea lui de a face fata jobului pentru care mi se cere recomandarea. Faptul ca e un tip de treaba si amuzant, nu-l face bun pentru un anumit post. Am vazut chestii atat de bizare cu tipul din povestea mea, încat aveam impresia ca are dedublari de personalitate. La birou era un om, în particular era altul. Foarte, foarte periculoasa combinatie!
