Efectul de bumerang al unei recomandari
Acum sase luni, departamentul meu era în cautarea unui inginer junior care sa ne dea o mana de ajutor la proiectele care se adunasera vraf in birou. Dupa anunturi pe caile clasice si pe internet, seful meu nu prea avea de unde alege. Maxim douazeci de CV-uri, nici unul potrivit pentru job. Atunci, a recurs la networking. M-a intrebat daca nu stiu pe cineva care ar face faca postului. Sarcina era oarecum dificila caci nu va ascund, ingineri structuristi nu se gasesc la fiecare colt de strada in Montreal.
În acea vreme aveam un amic cu care ma mai întalnisem la diverse petreceri. Foarte de treaba, amuzant si pontagiu. Mai iesisem cu el la un fotbal, la un tenis sau un gratar la iarba verde si mi s-a parut un tip fain. Tocmai terminase niste cursuri pe care i le desemnase Ordinul Inginerilor si era cu actele depuse la OIQ. Nu era înca acceptat ca inginer junior, însa avea experienta din tara unde lucrase vreo 7 ani într-un institut de proiectari din Bucuresti. Nu stiam mai nimic despre capacitatea lui profesionala, banuiam ca nu este pus la punct cu codurile canadiene si americane, însa asta nu era o problema caci eram hotarat sa-l antrenez si sa-i explic pana îl aduc in line cu noi, astialalti din departament.
I-am cerut un CV si i l-am dat sefului meu. Care m-a întrebat ce pot sa-i spun de amicul în cauza, daca pot sa-i dau niste info despre el neoficiale. Am fost sincer si i-am spus ca mi-e amic, ca ne distram impreuna dar ca habar nu am ce stie ca inginer. Ca nu mi-am permis sa-i testez cunostintele si ca sînt sigur ca neavand experienta canadiana – era imigrat in Montreal de un an jumatate – nu stie mare lucru despre codurile si procedurile cu care lucram. Dar ca, asa cum se vede si din CV-ul lui, a lucrat in Romania in design de structuri si ca n-ar trebui sa aiba mari probleme de adaptare.
Seful meu s-a uitat pe CV, s-a gandit vreo doua zile si l-a chemat pe amicul la un interviu. Care amic s-a descurcat foarte bine, i-a spus ca înca nu este intrat in OIQ dar ca si-a depus actele si ca este la început in viata profesionala canadiana, dar ca vrea si poate sa învete. Sefului i-a placut oarecum, si a considerat ca este cea mai buna alegere dintre toti candidatii. Asa ca l-a angajat.
Am început sa-i fac training si sa-l testez sa vad ce stiu, ca sa înteleg de unde trebuie sa încep. Spre groaza mea, am realizat ca daca luam primul om de pe strada, ala ar fi stiut mai multe despre structuri. Era la ani lumina fata de unde trebuia sa fie. Am început sa o iau cu începutul, i-am dat cursurile mele de structuri, metale si betoane din facultatea din Romania si de la aia din Canada si am încercat sa-l resuscitez. M-am lovit de o mentalitate gaunoasa extrem de daunatoare. De cate ori îi explicam ceva primeam un “Ei, nu-i asa, eu nu faceam asa in Romania!“. Încercam sa-i explic ca nu ne aflam in Romania, ca trebuie sa învete cum se face in Canada ca aici e alta viata, tara, lege. Nimic! “Las’ ca stiu eu mai bine, am lucrat sapte ani in proiectare!“. Bun, fa atunci cum ai învatat in Romania! Calculele n-or fi aceleasi, dar rezultatul trebuie sa fie oarecum apropiat. Canci! Jale! Îi lua o zi sa calculeze ceva ce mie îmi lua trei minute. Bine, era vorba de exercitiu si obisnuinta, însa chiar si asa dura prea mult.
Dupa un timp, a început sa verifice desenele de santier care veneau de la desenatori. Cand l-am auzit prima data cum le vorbea, mi-a venit sa intru sub masa. Becali cred ca era mai diplomat cu angajatii lui. Desenatorii se uitau uimiti la el, la început amuzati, dupa aia contrariati si la sfarsit furiosi. Au început sa curga plangerile împotriva lui. Toti refuzau sa mai lucreze cu el. Izolarea lui era totala. Restul inginerilor din departament nici macar nu-si mai bateau capul cu el, toate usile îi erau închise – metaforic vorbind. Încercam sa-i explic ca aici desenatorii nu sînt sclavi pe plantatia inginerului, ca trebuie sa fie diplomat si etic, sa nu aia, sa nu ailalta. El o stia pe a lui. “In Romania eu eram sef peste desenatori si faceau ce le ziceam“. Bine bai, erai sef, dar asa vorbeai cu ei? Tabarnak!
Cand a început sa întarzie la job fara explicatii sau sa se duca la o tigara si sa uite sa mai vina, cand a început sa dea telefoane sa-si rezolve diverse chestii în timpul serviciului, am stiut ca se apropie sfarsitul. Am încercat sa-l trag de maneca, sa-l trezesc dar n-am avut succes. Într-o zi, seful meu a venit în biroul meu, a închis usa si pe un ton scazut mi-a spus ca s-a hotarat sa-l lase sa plece în alta parte. Si cumva, mi-a reprosat recomandarea pe care am facut-o. I-am adus aminte ca mi-am exprimat retinerile în ce priveste capacitatea lui profesionala dat fiind lipsa sa de experienta si ca pana la urma a fost decizia lui sa-l angajeze, eu neparticipand în vreun fel la procesul de selectie. Asta a fost scaparea mea. Caci reprosurile nu au fost legate de incapacitatea lui de lucru cât de incapacitatea lui de adaptare la regulile si procedurile companiei. Însa cum pana la urma a fost decizia altora sa-l angajeze, am scapat din carlig.
Concluzia e una singura: nu voi mai recomanda niciodata pe cineva, indiferent cat de bun prieten sunt cu respectivul, daca nu sunt convins 100% de capacitatea lui de a face fata jobului pentru care mi se cere recomandarea. Faptul ca e un tip de treaba si amuzant, nu-l face bun pentru un anumit post. Am vazut chestii atat de bizare cu tipul din povestea mea, încat aveam impresia ca are dedublari de personalitate. La birou era un om, în particular era altul. Foarte, foarte periculoasa combinatie!
E-mailul intre personal si profesional
E-mailul a devenit in zilele nostre un mijloc de informare fara de care nu ne putem inchipui comunicarea. Majoritatea dintre noi avem minum doua-trei casute de e-mail, cel mai adesea de la marile servicii Yahoo, Google, AOL ori MSN. Pe langa asta mai avem e-mail de la compania la care lucram, si eventual de la propriul nostru domeniu de internet in cazul in care avem unul. Mai mult, furnizorii de servicii de internet ne ofera automat o casuta de e-mail apartinand domeniului lor: UPC, RDS, Videotron sau Rogers (ultimii in Canada).
Insa cata lume stie sa managerieze toate aceste casute de e-mail? Majoritatea cunoscutilor mei folosesc o singura adresa de e-mail, fie ca este vorba despre mailuri profesionale sau personale. Ceea ce eu consider a fi o greseala. Voi incerca sa expun mai jos motivele.
1. Accessul. Companiile care se respecta ofera angajatilor adrese de e-mail. Insa aceleasi companii, limiteaza accesul la aceste adrese de e-mail care nu pot fi accesate decat de pe serverele proprii. Cu alte cuvinte, daca sinteti in vacanta sau acasa si vreti sa va accesati adresa de e-mail, nu veti putea s-o faceti. Daca folositi adresa respectiva pentru e-mailuri proprii, nu veti avea acces la ele.
Nehotarâtii care-mi scot peri albi
Una din cele mai mari provocari pe care am avut-o de-a lungul timpului au fost colaboratorii indecisi. Colaboratorii care-si schimba ideile dupa cum bate vantul, sau mai rau, cei care nu-s in stare sa ia o decizie si sa se tina de ea. In inginerie, asta este unul din cele mai grele defecte pe care le poti intalni intr-un om.
Cum trebuie actionat cand ai de-a face cu o persoana indecisa sau cu una care nu e in stare sa ia o decizie? Superior, angajat sau coleg. Cum ati preveni problemele si pierderile pe care le-ar produce atitudinea lor in sînul unei echipe? Si mai ales, cum ati aborda problema intr-o discutie fata in fata cu persoana respectiva?
Abilitatea de a lua decizii sau de a le pastra, este un indicator al pasiunii si increderii unui om in decizia respectiva. Nehotaratul are tendinta sa sufere mai mult din pricina faptului ca se trece peste parerea lui, desi poate ca in sinea lui isi doreste sa nu fie nevoit sa decida.
De cate ori ma izbesc de problema asta, imi vine sa ma catar pe pereti. Am ingineri sau arhitecti cu care colaborez, care dau o solutie si peste noapte schimba tot. De ce? Pentru ca asa a vrut clientul. Deci clar ca toata munca mea se duce pe apa sîmbetei si ma intreb atunci de ce respectivul nu a incercat sa-l convinga pe client ca schimbarile facute peste noate afecteaza munca tuturor celor implicati de-a lungul unui proiect.
M-am umplut de bani
Parca as fi castigat la loto, pe cuvant. In primul rand, pe la ora 10h00 am fost lovit cu un bonus exact unde ma durea mai tare. In buzunarul gol. Cica pentru “arta si precizia descurcarii itelor incurcate” dintr-un job. Asta am inteles eu cel putin din scrisoarea lor. Habar n-am cat e ca pana la ora asta n-am avut curaj sa deschid plicul.
Prefer sa-mi imaginez ca-i mai mare decat poate ca e, in realitate, si mangaîindu-l sa visez la cum sa-i sparg mai repede. Clar ca n-o sa-mi platesc datorii cu ele, ci îi voi baga in malaxorul ala care se cheama nevoi de confort uman. Fiecare sa inteleaga ce-o vrea!
P-orma, statul canadez si cu guvernul chebecos mi-au facut un retur de impozit. Este evident ca le-am dat mai mult decat meritau si pentru asta e suficient sa scot capul pe geamul masinii si sa admir gropile din sosea care au emigrat si ele din Bucuresti odata cu mine. Nu-i mare, dar ma simt fericit! Contabilul îmi spusese ca sînt mari sanse sa decartez eu la stat, dar uite ca a fost altfel. M-am scos. Cu cat am luat pot sa-mi fac doua-trei vacante la Punta Cana. Nu ca m-ar tenta, e sezonul uraganelor!
Experienta si lidership in management
Motto: O persoana care a invatat sa faca un lucru prost, cu timpul si cu experienta va ajunge sa faca lucrul acela extraordinar de prost!
Am avut o recent un argument cu un amic pe o tema de discutie dificila: “Se devine un manager bun odata cu experienta iar experienta se invata din management prost“. Adica din greseli. A fost o discutie plina de argumente pro si contra.
Se presupune ca experienta ar trebui sa ne ajute sa atingem perfectiunea in viata profesionala. Experienta ne poate invata o gramada de lucruri in viata in afara de cum sa devii din ce in ce mai bun cu anumite softuri sau procese de lucru. Ar trebui sa ne largeasca orizonturile, sa ne faca mai curajosi in fata asumarii unor riscuri si sa ne imbunatateasca reactiile in fata unor situatii neprevazute.
Dar in mod cert experienta nu tine loc de calitati innascute. De abilitatile unei persoane. Pentru a fi un bun lider sau manager, cineva trebuie sa fie bun din instinct in primul rand. Aceasta abilitate se va reflecta automat in toate deciziile si va trimite semnalele potrivite pe linie in jos catre colaboratori si angajati, ridicand moralul si marind încrederea în capacitatile liderului. Iar in ultima faza, va mari productivitatea. Cand oamenii sînt increzatori in seful lor, treaba merge struna.
Un lider are in gene ceva mostenit de la parinti, ceva ce-l face mereu sa-si impuna ideile asupra celorlalti. La inceput inconstient si apoi constient. Manipuleaza, e persuasiv, stie sa ridice moralul, lauda, taie in carne vie, ia decizii in fractiuni de secunda, decizii bazate pe feeling. Toate aceste lucruri, facute in mod corect sfarsesc prin a impune, fara forta, o idee. Un drum de urmat.
Intelepciunea popoarelor
In sala unde se tin sedintele de productie, undeva pe peretele din dreapta se afla o tabla alba. Din aia pe care se poate scrie cu markerul si sterge cu buretele. Pe ea, niste ganditori au scris vreo doua dictoane. Zicale, deh!
Primul spune asa :”Cine striveste musca, se alege cu rahatul!“. E o zicala chebecoasa, echivalenta cu “Cine seamana vant, culege furtuna!“. La asta n-am avut nimic de comentat, desi zicalele romanesti din popor, pe care nu odata le-am tradus in franceza sau engleza pentru a sublinia ceva in timpul unei coversatii, sînt de zece ori mai graitoare.
Al doilea dicton scris pe tabla spune asa: “Micile detalii ne impiedica sa vedem lucrurile marete!“. Pe asta am echivalat-o cu neaosul “Nu vede padurea din cauza copacilor!“. Spuneti si voi daca zicerile noastre nu sînt mai pitoresti, ca un tablou al lui Grigorescu pe langa unul al lui Picasso. Poate ca Picasso e mai valoros financiar, dar Grigorescu e valoros pictural. Imagistic. La Picasso deduci ce-a gandit artistul. La Grigorescu pur si simplu admiri.
In mijlocul sedintei, ochii imi fugeau continuu la tabla aia. La un moment dat, m-am ridicat cu markerul in mana si am scris si eu una “Micile detalii fac lucrurile marete!“. Si in avantu-mi scriitoricesc, era sa scriu si “Pestele de la cap se-mpute!“, insa am realizat ca ar putea fi interpretata gresit, asa ca m-am oprit si m-am asezat la loc. In timpul asta hohotele de ras nu mai conteneau.
Angajatorul de antreprenori
Un articol dragutel aici. Bineinteles ca poate fi discutat cu argumente cazul. Pentru ca angajatorii care gandesc ca in articol sînt, fara suparare, idioti. In online, daca e sa discutam de asa ceva, e celebru cazul lui Google care a luat un antreprenor Vincent Dureau – care facea 100 milioane pe an si avea 400 de angajati – si l-a angajat pur si simplu. Si atentie, nu i-a cumparat si compania. Insa omul a numit un administrator si nu s-a mai implicat in bussiensul lui. Si poate si cazul Bobby Voicu ar trebui mentionat aici, desi am indoieli ca Bobby va lasa afacerile lui in online pe mana altora.
Dar nu toti oamenii capabili si profesionisti isi fac firma. In Romania poate este altfel, caci e vorba de mentalitatea de grota a angajatorului versus banii pe care-i poate face profesionistul cand are firma proprie. Insa sa n-o uitam pe sefa de la Vodafone Romania, Liliana Solomon. Uite un exemplu de senior care nu si-a facut firma. Si mai sînt foarte multi altii.
Sa radem cu American Build
M-am plimbat deunazi pe unul din cele mai haioase siteuri legate de hale metalice, pe care mi-a fost dat vreodata sa ajung. Adica nu stiu daca voua o sa vi se para la fel de haios, ca e cam specializat. Am nimerit pe el prin ricoseu, vazusem o reclama pe dece blog si am dat click, de curiozitate sa vad ce companie de constructii isi face reclama pe un blog generalist. Si am vazut. Nici macar nu stiu de unde sa incep cu analiza.
Pe site sunt tot soiul de informatii bizare. Se spune acolo ca halele metalice usoare livrate de respectivii rezista la cutremure de 9 grade pe scara Richter. Adica halele lor rezista la un cutremur care de obicei produce modificari de relief, daca ma intelegeti dvs. Super! Alta goanga, ca nu pot sa-i spun altfel, este garantia oferita de pana la 50 de ani. Garantia!
Mereu am avut impresia ca romanii confunda garantia cu durata de viata. Mai stiu eu o firma mare care cand a intrat in Romania cu acoperisuri metalice declara peste tot ca garantia este de 50 de ani. Dupa cativa ani, s-a ajuns sa se emita documente cu adevarata garantie, care era de 15 ani. Pt informarea neinitiatilor voi preciza doar ca nici macar podurile de metal nu sunt garantate 50 de ani. Durata de viata insa este altceva!
