Apropierea sarbatorilor îmi da fiori de fiecare data! Dar nu din aia pe care-i am atunci cînd miroase în casa a brad si a cozonac. Ci din aia pe care-i aveam cand eram elev si profesorul – oricare din ei, nu conta – pronunta cuvintele magice pe care orice elev îsi doreste sa le auda:
Scoateti o foaie de hartie!
Niciodata cuvintele astea nu erau urmate de si acum scrieti ce va dictez! Nu! Erau urmate de astazi aveti lucrare de control! Dupa doispe’ ani în care le-am auzit de zeci daca nu de sute de ori, am dezvoltat un reflex. Si astazi daca discut cu cineva si-mi spune scoate o foaie de hartie!, indiferent de motiv, pulsul mi se accelereaza, ochii mi se injecteaza, mâinile mi se crispeaza si mintea mi se blocheaza (ia te uita ce versuri în proza am scos). Nici astazi n-am scapat de fiorii de gheata pe care mi-i da gandul unei lucrari de control si asta în conditiile în care am sustinut mii de examinari în viata mea.
Totusi de ce ar trebui sa încerc aceleasi senzatii stranii când vin sarbatorile? Doar vin cu miros de brad amestecat cu cozonaci, cu focul din semineu care arde vesel si catelul care doarme lanaga el, cu peisajul hibernal de afara si decoratiile de Craciun care atarna peste tot, cu cafeaua fierbinte langa ziarul înca nedeschis, cu pluovarul cu motive traditionale pe care mi l-a împletit mama, vine cu cadourile de sub brad si cu linistea perfecta a diminetilor când toata casa înca doarme, cu soarele care intra prin ferestrele mari si lumineaza tot, vin cu familia si prietenii stransi laolalta, vin cu deconectarea totala de problemele cotidiene, cu zile de schi, vizite la muzeele pe care n-am apucat sa le mai vad de mult, vin cu câte un spectacol pe ici pe colo, plimbari de aseara prin cartierul decorat ca în filme, ciocolata fierbinte bauta la minus douazeci de grade, vizite la vecinii de cartier, tunele sapate prin zapada si batai cu bulgari, relaxarea si placerea vizionarii unor filme clasice cu Stan si Bran sau Charlie Chaplin din colectia personala si mai ales multa odihna. Da! Asta înseamna Sarbatorile! Dar pana acolo? Aici e problema. Caci înca de mic copil am observat ca totul are un pret. Si eu îl platesc de fiecare data. Sarbatorile trebuie pregatite! Cum? Pai cu scuturat de covoare ca sa dam numai un exemplu!
Tin minte ca atunci cand eram puber, ai mei îsi cumparasera un covor persan pentru sufragerie. Doamne cât de greu era! Cred ca avea pe putin cincizeci de kg. Cand maica-mea ma uschea la scuturat covoare, ma lua batzul cand ma gandeam la persanul din sufragerie. Pe care ma chinuiam de ma treceau toate apele sa-l scot din camera, caci stateau pe el toate mobilele care erau din alea grele cum se faceau altadata.
Covorul ala nu putea fi strans decat rulat. Odata rulat, devenea ca un soi de tub, de coloana. Olelei, ce miscari faceam ca sa-l scot din sufragerie împreuna cu taica-miu! Parca mutam mobila, pe cuvant. Si pe scara blocului care era cam stramta, ce chinul dracului era! Caci unul trebuia sa-l ridice deasupra capului în timp ce celalalt trebuia sa lase capatul din partea lui cat mai jos, ca sa putem lua curba. Si era imposibil sa nu zgariem vreun perete, caci partea de dedesubt a covorului era zgrunturoasa rau. Va spun eu ca nu se mai fac covoare din alea. Alea se lasa mostenire de la o generatie la alta, pe cuvant de onoare! Familiile care aveau fete cumparau cate un covor din asta si îl tineau si zece ani rulat si asezat sus pe sifonier pana se facea fata mare si o dadea la casa ei cu tot cu covor. Mama n-a avut fete, asa ca a folosit covorul chiar ea.
Si sa vezi belea cînd ajungeam cu covorul ala la bara de scuturat covoare care era undeva între blocuri. Ce ne mai chinuiam sa-l saltam peste bara avand totodata grija sa nu-l scapam naibii în balta care se forma mereu sub cadrul de metal. Si cand sa-l batem, sa te tii bubuituri ce ieseau din miscarea cu babatorul de covoare. Aia de la blocurile din jur aveau mereu impresia ca se fac exercitii de tragere în poligonul de la marginea orasului. Aveam un batator din ala misto de tot din plastic dur, nu rahaturi din alea de sarma împletita. Acolo mi-am format bratul pentru jucat tenis mai tarziu, ehe, ce stiti voi! Si dupa ce-l scuturam de-i mergeau fulgii, ma punea mama sa-l perii cu apa cu oleaca de otet, ca pe vremea aia nu existau parfumuri din astea smechere cu care dai contra moliilor. Si eu periam, n-as mai fi periat, pana faceam bataturi la mana si îmi juleam pielea pe deste.
Si dupa aia alt chin, sa-l strangem de pe bara de scuturat. Si nu era lucru de shaga din moment ce trebuia sa-l strangem cumva la semi-înaltime, pentru ca odata luat de pe bara, bucata aia care ramanea nestransa sa nu cada în balta de care v-am spus. Muschi tataie, nu gluma! Si iar carat pe scari, iar zgariat pereti si odata ajuns în sufragerie îi dadeam drumul rupti de oboseala si el parca cadea din pod, asa se zguduia podeaua. Stiau toti vecinii ca am iesit cu covorul, asta-i clar!
Da’ va închipuiti voi ca astea era cea mai grea încercare? No way! Cea mai grea încercare cu covorul asta era spalatul la râu! Caci ca orice covor, avea dreptul odata în an sa iasa la o plimbare pe malul stioalnei la curatat! Ca asa se facea treaba pe vremea comunistilor, bai capitalistilor care v-ati nascut cu curatatoriile la nas! Era langa oras, nu la foarte mare distanta de unde locuiam eu, o hidrocentrala. Si hidocentrala asta avea malurile betonate în aval, ca orice hidrocentrala, de! Ei, tot orasul iesea vara la spalat covoare la hidrocentrala. Si ce expozitie de covoare se potrivea în fiecare sambata, ce nu s-a pomenit! Apa era la doi pasi, malul destul de abrupt si alunecos dar foarte pretabil la întins covorul la uscat. Si noi îl întindeam acolo si eu caram apa cu caldarea si mama îl freca cu apa si detergent. Si-l mi ti-l scotea de zici ca ieri iesise din fabrica. Dupa aia îl lasam pe loc sa se usuce ca dracu’ putea sa-l mute din loc cât era ud!
Si asa, cu scuturat si spalat a tinut covorul ala pana în ziua de azi. La ultima mea vizita, m-am întalnit cu el. Era tot în sufrageria mamei, un pic mai ciufulit si tocit pe alocuri dar se tinea înca foarte bine. Ne-am salutat si ne-am asezat la un pahar de vorba. Eu bând si el încasand ce-mi cadea din pahar. Da’ nu s-a suparat, ca-i un covor de treaba!
Prin 2002, m-a pus naiba sa ma duc la un Metro exact pe 23 sau 24 decembrie, nu mai tin minte exact. Am stat la o coada infernala doar ca sa pot intra în magazin. Lumea se înghesuia atat de tare încat managerul magazinului chemase niste bodyguarzi sa stavileasca puhoiul de lume care era prea presata sa puna mana pe niste articole de rahat la jumatate de pret. Cam cum s-a întamplat recent în SUA la un Toys R Us din California unde doi cumparatori s-au împuscat între ei – si cu ocazia asta si niste angajati daca tot au început – pentru ca nu s-au înteles asupra unui bebe jucarie. Eu l-am vazut primul! Eu l-am vazut înaintea ta! Pac! Pac! Dupa aia nimeni n-a mai vazut nimic. Sa speram ca si în cer sînt bebei de jucarie.
Asa si eu la Metro Romania numai ca n-aveam pistol si chiar de as fi avut eram atat de înghesuit ca nu puteam sa-mi duc nici macar mana la piept. Stateam ca o stridie în conserva prins între doua madame masura extra-large fara nici o posibilitate de avansare. Am stat o ora într-un picior caci în pozitia aia ma prinsese multimea.
Bon! În Romania perioada de Sarbatori si reduceri n-a facut înca nici un mort, dar asta nu înseamna ca lipsesc fetele de înmormantare. Daca intri la Plaza Romania din Militari ai impresia ca toata lumea joaca într-un film de Tarantino. Nervosi, agresivi si la doi pasi sa se încaiere. Se împing pe scarile mobile, se înghesuie la rafturi si mai sa si-o traga unul altuia. E un razboi pentru teritoriu. Pentru teritoriul de cumparaturi. Mamele se servesc chiar de carucioarele pentru copii ca sa-si faca loc. Nici o educatie civica. Oamenii se înghesuie sa intre în lifturi înainte chiar ca aia dinauntru sa iasa. La coada lumea se baga în fata de parca s-ar prabusi magazinul peste ei daca nu ies mai repede. Si fiecare gandeste « E prea aglomerat, urasc asta, nu mai pot! ». Dar fiecare vrea ca celalalt sa fie civic si educat, sa stea la coada si sa fie rabdator. Nu el. El n-are timp, e prea aglomerat!
Cu toate astea ideea primordiala a perioadei de Sarbatori ar trebui sa fie generozitatea. Facem cumparaturi pentru a putea oferi cadouri celor dragi. Cumparaturile ar trebui sa fie o placere, nu o tortura. Nu? Ei bine, NU!
Adevarata motivatie pentru care mergem la cumparaturi este ca nu avem de ales. Stim ca vom primi la randul nostru si nu vrem sa ne facem de cacao. Asa ca nu avem de ales si cumparam si noi. Altfel am pica de fraieri, daca doar am primi si n-am avea ceva sa daruim! Si cei care ne fac cadouri, si ei merg la cumnparaturi din aceleasi motive. Si ei vor sa evite sa cada de fraieri! E un cerc vicios. Un sacrificiu. Nimeni nu merge la cumparaturi de placere în perioada asta. Merge pentru ca un nene foarte destept a inventat Craciunul comercial si apoi i-a aplicat un marketing ca la carte, iar acum toata lumea e obligata sa se supuna regulilor jocului.
Scrasnind din dinti. Cu priviri ucigase. Vom cumpara ceva ce ne place, dar nu-i pentru noi. E pentru altii. Saracim si nici macar nu-i pentru noi. Iar vanzatorii care ne iau banii cu doua mâini si care sînt platiti la comision, nu au aerul ca s-ar bucura mai mult de aceasta perioada. Par mai frustrati decat toti clientii la un loc. Caci banii nu merg la ei ci la patronul magazinului. Iar pe ei îi doare-n cur de patronul magazinului, asa ca sa nu le cerem politete, rabdare si curtoazie însotite de un zambet. E prea mult! îi deranjam! Ei se simt cel mai bine vara, cand magazinul e gol si se pot retrage în spate sa urmaresca ultimul episod de la Inima de tiganca. Cabral e mai interesant decat toti clientii (bine, aici nu pot sa le-o iau în nume de rau, Cabral chiar este mai interesant – n.r.). Pe când în decembrie toata lumea se tine dupa ei, toata lumea întreaba ceva, toata lumea vrea sa cumpere ceva. Este chiar enervant, dam’mit!
Concluzia : mii de oameni stransi într-un loc în care fac activitati pe care le destesta. Clienti frustrati ca trebuie sa cumpere. Vanzatori frustrati ca trebuie sa vanda. Si colac peste pupaza, toata lumea cumpara ceea ce ar vrea ei sa primesca. Ceea ce le place lor. Nu ceea ce ar vrea destinatarul cadoului sa primeasca.
Ca sa citez un clasic în viata, 364 de zile pe an ne gandim la noi. facem totul ca sa-i depasim pe ceilalti. Dar a 365 zi, de Craciun, ar trebui sa ne gandim la ceilalti. O zi. O singura data pe an! Si atunci, pregatirea acestei zile ar trebui sa fie agreabila. sa nu mai fim încrancenati si sa nu mai privim totul ca pe un razboi de uzura.
Este posibil?
Se apropie luna cadourilor si odata cu ea acea perioada din an cand portofelul meu sufera niste sangerari masive din cauza nevestii care tine mortis sa faca cadouri la toata lumea. Prieteni, vecini, colegi toti de-a valma. Plus ca ei îi cam place sa fie gazda, de aici si lantul de petreceri. Motiv pentru noi sa primim înapoi o parte din investitiile facute în cadouri. Degeaba i-am spus ca n-are rost sa facem cadouri si la oameni cu care ne vedem odata în an sau la oameni care nu-s obisnuiti cu traditia asta a datului. Ca oamenii se vor simti obligati sa ne dea si ei ceva si poate ca n-au chef sau nu-si permit. Pe ea n-o intereseaza decat chestia asta cu datul. Eu mai mult sînt fan primit!
Cum din sportul asta m-am ales cu o gramada de rahaturi cu care nu am ce face, m-am gandit ca anul asta sa aplic o reciclare a cadourilor. O sa le însir pe toate pe jos si o sa stabilesc care si cui îl dau. Toata smecheria e sa ma tina memoria si nu cumva sa-i dau cuiva aceeasi chestie pe care mi-a dat-o el. Am facut calculele si am ajuns la concluzia ca as economisi în jur de 300 de dolari cu schema asta. Si as da la spate 90% din cei pe care nevasta-mea ar vrea sa-i fericeasca.
Cred ca voi intitula metoda asta « circuitul cadoului de Craciun » sau « despacheteaza, împacheteaza si da mai departe ».
