Discutie cu un greco-catolic

El : Bai, deci te astept la slujba sau nu?
Eu : Ce slujba?
El : La slujba de înviere, na!
Eu : Ce slujba de înviere, bre? Pai nu esti greco-catolic?
El : Ba da.
Eu : Eu sînt Ortodox. Cum sa vin la slujba la greco-catolici?
El : Da’ ce, greco-catolicii musca?
Eu : Pai nu stiu, n-am fost niciodata sa vad cum sînt.

Pauza

Eu : Auzi? De ce esti tu greco-catolic, daca în Grecia nu-s catolici? Ha?
El : Nu-s, dar Greco-Catolic înseamna de fapt Ortodox-Catolic.
Eu (pufnind în râs) : Ortodox-Catolic? Nu-i o contradictie în termeni?
El : Nu. Ortodox înseamna ‘’Calea cea dreapta’’.
Eu (aiurit) : What?
El : Habar n-ai. Greco-Catolicii sînt de fapt Catolicii dupa Biserica de la Constantinopole. Bizant adica!
Eu (si mai aiurit) : Despre ce vorbesti? Cum o sa fie catolicii dupa Bizant? Catolicii nu-s dupa Roma? Nu-i papa de la Roma seful vostru?
El : Nu, ba!
Eu (total debusolat) : Da’ cine?
El : N-avem sef.
Eu : Cum puii mei sa n-aveti sef?
El : Cine-i seful la Ortodocsi?
Eu: Nu stiu. Bartholomeu acela!
El : Bartolomeu a murit. Dar ala nu era seful Ortodoxiei.
Eu : Da cine e?
El : Nu-i nimeni. Toti patriarhii ortodocsi sînt sefi.
Eu : Toti sînt sefi? Ca sa vezi, uite d-aia nu merge treaba.

Oftam împreuna

Eu : Si pâna la urma cine-i sef la Greco-Catolici?
El : Teoretic sîntem uniti cu Roma, deci ar trebui sa fie Papa. Dar nu-i el.
Eu : De ce?
El : Pentru ca Romano-Catolicii predica în latina. La noi predica e în Româna dupa ritul bizantin
Eu (lamurit bustean) : Aha!
El : Habar n-ai ce schisma e în lumea asta. Biserica de Est vs Roma vs. Biserica Ortodoxa. Am fost prigoniti pe timpul comunistilor, trecuti în ilegalitate. Habar n-ai…
Eu : N-am habar, dar întrebarea e - oare ma intereseaza?
El : Nu pare sa te intereseze.

Pauza de scobit în nas

El : Si zii, vii la slujba?
Eu : Care slujba?
El : …

Pepene murat

Singurul produs românesc pe care nu avusesem înca ocazia sa-l degust în Canada era pepene murat. Ultima data am mâncat în februarie 2005. Acum un cincinal.

Zilele trecute am reusit sa conving un amic sa ma lase sa dau cu jula prin butoiul lui de muraturi. De unde am extras urmatoarea capodopera:

Vreau sa va povestesc ca în ciuda culorii cam palide (nu era exact un pepene rosu, dar avea gust de pepene rosu) a fost unul din cei mai buni pepenbi murati pe care i-am mâncat vreodata. Ïn cinstea lui am trântit o fasole cu ciolan afumat, special pentru vargatul asta.

Iar moarea era acidulata cam ca sampania si un pic iute. Si atât de clara, încât o puteam turna linistit într-un pahar cu picior si utiliza pe post de drege mahmureala.

Cu siguranta în toamna viitoare o sa-mi pun si eu pepene la murat. Stiu o ferma la 20 km de casa si am vazut la ei si cîmpuri de pepeni din astia mici, numai buni de murat. O sa-i dau o lada de bere amicului care si-a facut mila de mine si o sa-l rog sa-mi scrie reteta de muraturi pe o bucata de hârtie, ca sa o pot urma la litera.

PS Ma bate gândul foarte serios sa ma las de blogging asa ca saptamâna asta s-ar putea sa fie ultima a Cafeina.ro. Eu zic sa profitati

Sarbatori fericite!

Iaca veni vacanta si la mine. Cu zapada, cu cadouri, cu mese intinse si prieteni in vizita.

Va urez La multi ani! si Sarbatori Fericite alaturi de cei dragi. Ne vedem dupa vacanta.

Sa fiti cuminti!

Egalitatea între sexe

Ce s-a întamplat cu societatea în care traim? Feministele au distrus lumea. Au adus egalitatea între sexe la un asemenea nivel, încît a deschide usa unei doamne sau a-i întinde mâna sa coboare din masina a devenit un act evident de sexism. Stupid!

Aseara ma întorceam acasa cu trenul si eram asezat confortabil pe scaun. În picioare lânga mine, o femeie la vreo 40 de ani aranjata, eleganta si chiar atragatoare. M-am ridicat de pe scaun si i-am oferit locul. în primul moment a fost socata si a avut tendinta unui gest de refuz. Am insistat si i-am zâmbit încurajator. Mi-a zâmbit la rândul ei extra larg si m-a masurat din cap pâna în picioare. Apoi s-a asezat pe scaun, continuând sa se uite la mine. Ca sa n-o pun într-o situatie inconfortabila, am coborât privirea spre telefonul mobil, jucându-ma cu el. Cu coltul ochiului vedeam ca înca ma priveste, asa ca am întrebat-o cu o voce cît mai linistitoare daca totul e OK. A dat din cap ca da si s-a uitat apoi pe geam.

A coborât cu o statie înainte de a mea. S-a ridicat, mi-a zâmbit iarasi si mi-a multumit pentru gest. A coborât si mi s-a parut ca s-a mai uitat odata înapoi, peste umar. Eram cu sentimentele bulibashite total. Ce fel de societate e aia în care un gest normal de curtoazie fata de o femeie este privit ca unul exceptional?

Chiar ieri o vazusem pe amanta vecinului cum iese din casa dupa ceea ce presupun ca a fost o partida de amor si se apuca singura sa-si dezgroape masina din zapada în timp ce ala statea în usa casei si se scarpina în fund. Mi s-a parut absolut revoltator, însa nu parea sa li se para si lor la fel. Probabil ca de vina este educatia mea sexista. Aia pe care mi-a inoculat-o tata cînd eram mic si care spunea ca nu trebuie sa le trag pe fetite de par sau sa le ridic fusta în mijlocul clasei, pentru ca ele sînt fiinte fragile care trebuie protejate. Bine, tot tata îmi spunea si ca femeile nu sînt atât de inteligente ca barbatii si ca pentru cea mai desteapta femeie de pe planeta se vor gasi oricând minim 5 barbati mai destepti ca ea. Asta era prin anii ‘80, ani în care Elisabeta Polihroniade stergea pe jos cu mari maestri rusi ai sahului. Dar pentru tata era doar o exceptie de la regula. El era sigur ca Liutkov sau Karpov ar fi batut-o oricînd iar Shamkovich doar a prins o zi proasta.

Educatia asta primita de mic si care spune ca femeile sînt mai firave, ca locul lor nu e în hockey sau la ridicari haltere, a trebuit s-o maschez în viata de adult cu declaratii egalitariste. Una din femeile din viata mea avea convingeri atât de feministe încât orice aluzie la capacitatea ei de atinge un scop rezervat îndeobste barbatilor (cum ar fi CEO al unei companii de inginerie) îi scotea la iveala gherutele. Alea reale si alea imaginare. Ambitia si încapatânarea în atingerea scopurilor depaseau cu mult abilitati similare care ar putea fi gasite într-un barbat. Iar chestia asta în loc sa ma atraga, ma cam punea pe gânduri. Pentru ca barbatii români vor sa se simta puternici si protectori în preajma femeilor lor, nu inutili ca un cîrlig de rufe. Spre deosebire de barbatii chebecosi care n-au strabateri de genul acesta, ei fiind crescuti de mici cu impresia ca e normal ca femeile sa faca box.

Nu mi-e clar daca impresiile astea pe care le am ma plaseaza sau nu în categoria sexistilor. Dar e cert ca si femeile românce sînt educate în acelasi spirit al dominatiei barbatului. Pentru ca în Romania conceptul ca nu esti barbat daca nu-i tragi un dos de laba peste ochi femeii este foarte raspândit.

Motiv pentru care prefer sa traiesc în Canada, acolo unde gestul de a ceda locul în tren unei femei o socheaza. Pentru ea, sînt exotic. Sînt interesant. E bine!

Operatiunea Kürtőskalác se întoarce

Weekend-ul trecut am reusit sa avansez Operatiunea Kürtőskalác, trecând la faza pe cartier. Dupa ce am primit din Romania toate sculele necesare si am reusit sa ademenesc cu promisiunea unui cozonac sasesc de la mama lui, nitica tuica si ceva mai mult vin, jumatatile masculine ale celor zece familii de români de pe strada mea, am purces la treaba.

Faza preliminara – pregatirea focului

Am umplut gratarul de fonta cu carbuni de lemn de artar si i-am dat foc. Ideea era sa avem un foc mocnit dar puternic. Sub gratar am asezat doua placi de gresie pentru a proteza iarba, ceea ce s-a dovedit a fi o proasta idee, pt ca gresia transmite caldura si deci mi-a pârlit iarba oricum. Observati va rog cât de strategic a fost construita aceasta masinarie de facut colacii. Cîte calcule si planuri de inginerie cuprinde ea.

Faza  1 - Aluatul

A fost pregatit aluatul. Am avut un specialist, un prieten din Târgu-Mures, care a pregatit compozitia. A framantat aluatul cam 50 de minute, atat de vajnic încât sotia si soacra-mea abia reuseau sa tina impreuna ligheanul de framantat. Dupa ce aluatul a fost gata, coca a fost întinsa pentru primul Kurtos, rulata pe fusul metalic si pusa pe foc. Restul compozitiei a intrat la congelator pentru a împiedica cresterea aluatului.

Ruloul metalic, de forma tronconica, se poate aseza în divesre pozitii în functie de intensitatea focului. Poate fi mutat mai sus sau mai jos dupa necesitati. Mânerul este suficient de departe pentru ca alt prieten, din Botosani, sa poata învarti fara sa se arda la mâna. Securitatea muncii înainte de toate!

Faza 2 - coacerea

Ruloul trebuie întors permanent pentru ca Kurtosul sa se coaca pe toate partile cât mai uniform. Aluatul fusese deja tavalit prin zahar, singurul ingredient care a fost presarat peste Kurtosul în stare cruda, înainte sa fie pus pe foc.

Din cauza caldurii, aluatul a început sa creasca usor si sa se stranga pe rulou. Nu ne-am panicat, Operatiunea a continuat!

Faza 3 - finalizarea

Scos de pe foc, Kurtosul a fost preluat de prietenul meu din Constanta si tavalit prin mac. Apoi a fost asezat cu grija pe o farfurie, sa se raceasca.

Apoi au fost reluata operatiunea cu alt colac. La urma, au iesit 7 Kurtosi  tavaliti prin nuca macinata, prin mac si prin zahar, care au fost preparati în 4 ore jumatate!! Atât a durat Operatiunea, de la A la Z.

Finalul

A fost apoteotic! Au venit si nevestele prietenilor mei, anuntate prin telefon si pâna la urma s-a lasat cu chef ad-hoc. Chef cu Kurtos!

Asta este tot ce a mai ramas din prima transa!Urmatoarea faza a Operatiunii se reporteaza la vara.

Operatiunea Kürtőskalác

Vorbeam zilele trecute cu vecinul meu ungur, la un pahar de palinca tare de-ti sarea cusma din cap, despre dorurile culinare ale emigratilor în Canada. Unuia îi lipsesc gutuile de acasa. Altuia urda. Un amic nu gaseste Fanta de portocale iar o prietena îmi spunea ca are probleme cu gasitul vopselei de oua pentru Paste. Recunosc ca fac parte dintre fericitii care nu suferea de probleme din astea. Pâna de curând! Caci am identificat Kürtőskalác sau mai pe româneste Kürtos Colac - cozonac secuiesc, ca fiind dorul meu culinar.

Cînd am pus piciorul în Canada prima data, acum multi ani, am ajuns într-o zona în care foarte greu puteam gasi produse traditionale românesti. Gogonele, mici, castraveti la saramura, telemea, bors acru, slanina afumata, ciorba de burta, branza de vaci, leustean, flori de tei, branza de burduf si cîte si mai cîte, erau de negasit. Pe unele am încercat sa le prepar eu, dar lipsa conditiilor si restrictiile (pe aici este interzisa vânzarea de grasime sau seu de animale, ca sa dau doar un exemplu) m-au facut sa ma las pagubas. Altele, cum ar fi leusteanul si flori de tei, le-am cules pur si simplu ori de pe o alee din gradina botanica - leusteanul e planta decorativa la astia - ori de prin copacii din jurul facultatii. Ba mi-aduc aminte ca un nene a vrut sa ne dea 10 dolari de pomana cînd ne-a vazut cu pungile cum culegeam tei, a zis ca poate n-avem ce mânca.

Dupa ce m-am mutat la Montreal, am crezut ca mi-a pus D-zeu mâna în cap. Se gaseau produsele de mai sus din plin. Iar unele preparate ca la mama acasa. Magazinele etnice, în care un chebec se fereste sa intre pentru ca el e crescut de mic numai cu hamburgheri si poutine, ofera o gama larga de produse. De la apa minerala Borsec si mustar Bunica pâna la gutui si toba. Iar pe lânga cele zece magazine românesti, alte zeci poloneze, ungare, slovace sau libaneze completeaza gama de produse traditionale. În afara de unul singur!

Kürtőskalác!

La început am zis ca e imposibil sa nu vânda vreunul. Am verificat, vindeau, dar eram foarte nashpa! Nu cumpara nimeni asa ca n-au mai facut. Dupa aia au mai încercat niste baieti din Ardeal, care au deschis un magazin numit Balkani, în piata centrala din Montreal. Dar si aia s-au remarcat prin calitatea carnii de mici mai curînd decît prin cozonacii secuiesti. Asa ca am demarat un studiu de piata. Am întrebat 12 prieteni, ce mancare le lipseste în Canada. Toti au zis, NICIUNA. I-am mai întrebat odata : Mai, sînteti siguri? Da! ziceau ei ferm. OK, zic, sa va spun un cuvant magic? Va tineti bine de scaune?

Kürtőskalác!

La auzul acestui cuvânt, ochii li se faceau mari, mâinile si vocea începeau sa le tremure si ma întrebau toti surescitati : Kurtos? Unde? Unde? Cine face? si invariabil începeau amintirile cu IOLA (copyright Vlad Petreanu). Cînd am fost io la…., mama ce Kurtosi mâncam! De unde întelegeam ca totusi le lipseste ceva.

Asa ca am intitiat Operatiunea Kürtőskalác. L-am pus pe ungurul meu de vecin sa-l sune pe ta-su în Romania si sa-i comande un sucitor/rotisor cu mâner, traditional pentru cozonacul asta secuiesc. Un cilindru de tabla de inox, subtire, pe care sa-l punem în doua tepuse deasupra unui gratar de carbuni încinsi. Gratarul l-am luat de la Rona, tepusele le-am proiectat deja pe o foaie, cu dimensiuni cu tot si saptamana asta ma duc la un atelier sa mi le faca. Sînt detasabile, no! Reteta de Kurtos o am de la mama lu’ vecinul meu si nu mai ramâne decît sa primesc rotisorul. Dupa care ne apucam de experimentat.

O sa încercam sa vedem cum ies. O sa îmbunatatesc reteta si o sa-l fac cu mac sau cu nuca. Dupa care, daca ies buni, o sa fac Sindrofie Kürtőskalác în care o sa chem amici români si o sa-i taxez pentru cozonaci fierbinti care ti se topesc în gura. O sa udam totul cu palinca si o sa vorbim ungureste, cu accent. Si poate o sa închriez aparatul de facut cozonaci cu ora. Pentru ca o sa fiu singurul furnizor de cozonac secuiesc pe-o raza de 50 de km!

Dar pâna atunci am nevoie de idei, de sfaturi din partea celor mai experiementati: cum sa fac sa-mi iasa Kurtos Colacii cît mai buni? Ce retete magice stiti?

Sursa foto: limbacailor.wordpress.com

Purificarea

Partea mai putin placuta a unor sarbatori este data, în cazul meu, de umplerea matzului pana la refuz vs. prea putina miscare. De unde rezulta o stare de lasa-ma sa te las, de dorinta de zacut pe canapea mai curand decat iesit în natura. Si nici nu se poate altfel cînd efortul de a recrea sarbatori românesti este destul de marisor.

De unde ajung mereu la aceeasi întrebare care ma framanta la fiecare început de ianuarie: de ce sînt puse posturile înainte de sarbatori, cînd ar fi mult mai logic si sanatos sa fie dupa sarbatori?

Hai sa ne gîndim putin la problematica existentiala a sarbatorilor: toata lumea care merge la biserica – eu nu fac parte dintre ei din pacate sau din fericire, habar n-am – respecta postul Craciunului impus de biserica. Dupa cum este lesne de observat, postul Craciunului este înainte de a manca ca spartul carne de porc, cozonaci, sarmale, piftie si ce se mai gaseste la casa omului. De obicei, tinutul unui post curata organismul. Care este obligat sa-si culeaga cele trebuincioase – fier, vitamine, etc – din laptuci si morcovi. Nu-i întotdeauna foarte evident!

Dupa ce organismul e curatat, vin sarbatorile cînd este intoxicat cu toate cele. Al meu mai putin, ca ma intoxic zilnic. Vorbesc de cei care chiar tin postul ala. Si carora de regula li se face rau si ajung prin spitale cu diverse intoxicatii alimentare.

Nu ar fi mai logic ca postul Craciunului sa fie mutat dupa Craciun? Sa fie toti credinciosii obligati sa se dezintoxice de toxinele îngurgitate la masa cu prietenii? Si în felul asta ar intra în perioada Craciunului pregatiti de halit cu nemiluita, nu slabiti de post?

Si daca tot vorbim de curatarea organismului, iaca cu ce ma purific eu în fiecare dimineata. Exact ca si Abaddon de altfel!

Manual de Tehnologia Sarmalei - Vol. I

Hai noroc si sa va priasca sarmalele, cel putin asa cum ne-au priit si noua! Va spuneam ca le fac in oala de lut de la Corund, unde lutul vorbeste ungureste, ceea ce face ca sarmalele sa fie usor iuti. Dar, hai sa va explic cum procedez si poate mai schimbam o idee, ceva. Deci, s-o luam inapoi pe firul evenimentelor. Dupa cum puteti vedea in imaginea alaturata, sarmalele tind sa se imputineze cu o viteza direct proportionala cu calitatea lor si invers proportionala cu marimea per unitate. Sarmaua, ca si arta razboiului, a fost perfectionata prin incercari succesive gen trial-and-error, eroarile fiind platite cam cu acelasi numar de victime. Ca orice expatriat roman, am simtit lipsa verzei murate de acasa, si toate subterfugiile s-au dovedit nesatisfacatoare in cele din urma.

Ca sa ajung la rezultatul din imaginea a doua, au trecut ani multi, cu Craciunuri in care sarmaua era invelita fie in varza dulce oparita cu zeama de lamaie si fiarta cu varza murata tocata (singura disponibila pe aici), fie in varza murata de calitate buna dar nu grozava cumparata de la magazinele romanesti din Germania pe un pret echivalent cu greutatea ei in aur si dupa calatorii lungi si istovitoare gen Marco Polo. Pana cand, intr-o zi, intorcandu-ma dintr-o calatorie in Romania, am adus vreo 20 de chile de sare grunjoasa (vamesii unguri au crezut ca e heroina nerafinata;) si m-am pus pe treaba. (Acum, trebuie sa va spun ca am pus si alte muraturi, cum ar fi castraveti si gogonele romanesti, cu varza rosie si conopida alba, plus vreo trei chile de ardei iuti din Dobrogea, iar rezultatul a intrat in folclorul oral al unor cititori ocazionali ai acestui blog, in sensul ca, dupa o muscatura din gogonelele zemoase, au baut trei sticle de bere rece una dupa alta ca sa stinga iuteala. Dar, asta e o alta poveste, poate o sa v-o spun alta data, acum sa revenim la varza.)

Ziua aia a fost acum vreo cinci ani si, daca va uitati bine pe butoiul de plastic, o sa vedeti, ca in stratele geologice, urme ale inscriptionarii datelor la care au fost educate promotiile de-antzartz. Daca prima sarja a fost foarte buna, in fiecare an am mai invatat cate ceva, ca acum sa ajung anul asta la cea mai buna varza din istorie. Reteta am luat-o dintr-o superba carte de bucate din anii 30, cand in limba romana existau inca notiuni gen “potarnichi umplute” si alte retete de delicatese eliminate apoi de “alimentatia rationala” a bolsevicilor bazata pe rabdari prajite, suspine inabusite si castane in freza. Cum prima oara nu am reusit sa inteleg ambiguitatea din text, am umplut scobiturile lasate de cocean cu sare in plus fata de cele 500g cerute la 10 litri de apa, si varza a iesit putin mai sarata. Deh, greselile tineretii… Apoi tehnica pritocitului, saua pitrocitului, mi-a dat cel mai mult de furca, pentru ca, asa cum se vede din imagine, nu am (inca) un butoi de stejar, cu cep jos, cum scrie la carte. Ca sa oxigenezi zeama, pe masura ce sulful din varza se elibereaza si sa impiedici “imputirea” ei in primele saptamani, trebuie fie sa sufli cu furtunul, fie sa scurgi zeama intr-o oala si sa o torni la loc. Am incercat ambele metode, si m-am oprit in cele din urma la varianta cu oala. Am un furtun cu un diametru de doi centimetri, asa ca pot scurge zeama intr-o oala metalica de 15 litri care se umple in jumatate de minut. Apoi, iau oala si torn zeama la loc in butoi de la o inaltime cat mai mare, ca zeama sa se oxigeneze si sa produca efectul de cascada. (Am incercat chiar si de pe balcon, dar tinta era prea tulbure de la distanta aia…) Chiar arata a cascada, pentru ca pun deasupra verzelor un bolovan de vreo cinci kg ca sa tina varza la fund. Primavara, bolovanul se intoarce la locului lui printre tufele de levantica si celelalte pietroaie din gradina de stanci din spatele casei.

Cam in trei sarje per sesiune de pritoceala, am oxigenat toti cei 40 de litri de saramura care intra peste varza. Cimbrul si mararul uscat le aduc din Romania cateodata, ca si sarea. Alteori le iau de la mine din gradina. (La gogonele si castraveti pun si bete de leustean tot din gradina proprie si boabe de mustar plus hrean sa le mentina tari.) Din pacate, gutui nu am gasit niciodata in Romania in ultimii ani sa pun la varza, iar pe aici, prin Europa Centrala, gutuia e o amintire uitata.

Intre doua pritociri, fac o pauza si ma reped la balonul cu palinca de Calnic, pe care au tinut-o parintii ei vreme de doi ani in butoi de dud in ilegalitate, ferita de ochii pofticiosilor undeva intr-un sopron (sop, cum ii spunem noi in Ardeal) de pe o ulita desfundata din sat, unde mi-am balonat o anvelopa anul trecut. Dar, arta cere sacrificii, si palinca de pruna de la Calnic e arta in forma pura, distilata, la 53 de grade. Ca tot veni vorba de grade, trebuie sa fac o precizare: cand am spus ca zeama de varza are taria sampaniei, am folosit o figura de stil, nu ma luati in serios literalmente. Are gust si parfum de Dom Perignon, asta da, e adevarat. Dar Dom Abaddon, cum bine zis-a Tudor, nu are continut alcoolic si soferii o pot bea fara griji, mai ales a doua zi dupa chef, sa se dreaga…

Booon, mergem mai departe! Pritocesc la greu varza vreme de o luna din trei in trei zile, timp in care vecinii mei, oameni asezati si linistiti, stau cu masca de gaze la indemana ca sa supravietuiasca atacurilor chimice neasteptate venite peste gard mai ceva ca la Ypres. In tot timpul asta, mai aduc in bucatarie cate o cana de zeama pe fundul oalei, si avem cu nevasta aceeasi conversatie: mmm, parca anul asta a iesit si mai buna… nu-i un pic prea sarata (reminiscenta din primul an cand a fost sarata cu adevarat…)? Dupa o luna, nu ma pot abtine si fur o varza din butoi, asa facuta pe jumatate, si o calim cu un ciolan afumat cam cat un dovleac. Evenimentului ii spunem pre-Craciun, pe modelul pre-revelionului…

Acum, in timp ce admir bradul de anul asta, trebuie sa va mai spun ca intotdeauna la noi in familie au existat doua scoli de gandire, doua curente filosofice asemanatoare dilemei ou-gaina, sau dihoniei religioase dintre ortodocsi si catolici ori mai rau, dintre suniti si siiti: una spune ca varza in sine e produsul mai valoros al bidono-genezei, pe cand cealalata tinde sa ridice zeama la cote sacre. Acum, ramane sa va hotarati voi care e mai aproape de adevar. Varza murata, pe langa utilizarea ei in epifania sarmalei, e de neinlocuit cand o calesti cu o afumatura, cand o pui intr-o placinta asa ca in Moldova, sau cand o toci fidelutza, o presari cu boia de ardei, piper si ulei asa ca in secuime, ca sa obtii cel mai eficient antidot impotriva perfidei grasimi de porc din fripturi sau carnati. Bine-bine, dar zeama? Pai, zeama, pe care in Germania o platesti cu sase euroi litra in magazinele romanesti si nu e nici in vis atat de buna ca aia facuta de mine, face minuni, evident, a doua zi dupa betie, cand o scoti rece din frigider si dai de dusca un litru pe nerasuflate! Asta era evident, stia si Burebista, care a interzis vita de vie dar a inventat cuvantul varza, alaturi de barza, batlan, viezure, miez… Dar, zeama de varza mai are statut de aghiazma liturgica atinsa de harul Domnului, o pui in sticle cu dop in frigider si tine luni de zile, numai te uiti la ea si te simti mai fresh! Apoi, o ciorba fara zeama de varza, macar iarna, nu are niciun haz. Borsul o fi el bun in restul anului, dar o ciorba ardeleneasca de zeama de varza cu jumari si crutoane de paine prajita, bate supa de ceapa frantuzeaca. Sa nu mai spun de ciorba de perisoare si de tot felul de alte mancaruri la care zeama adaugata le da savoare si un continut bogat in vitamina C. Bei zeama de varza iarna, e clar ca ai mai putine sanse sa iei gripa sau alte raceli, mai ales daca o bei dupa palinca.

Ei bine, si in timp ce va las sa va hotarati ce e mai important pentru viitorul omenirii, varza murata sau zeama ei, va invit la o felie virtuala de desert pe care l-am adaugat ca de obicei, cozonacilor si prajiturelelor de sezon. Va las pe voi sa ghiciti ce e si daca va place

Hop si-asa, tocmai am realizat ca nu am vorbit nimic despre sarmaua propriu-zisa! Ei, ramane pentru volumul II… Pana atunci, sarbatori fericite tuturor, si la treaba, ca vine revelionul!

Next Page »