Operatiunea Kürtőskalác se întoarce

Weekend-ul trecut am reusit sa avansez Operatiunea Kürtőskalác, trecând la faza pe cartier. Dupa ce am primit din Romania toate sculele necesare si am reusit sa ademenesc cu promisiunea unui cozonac sasesc de la mama lui, nitica tuica si ceva mai mult vin, jumatatile masculine ale celor zece familii de români de pe strada mea, am purces la treaba.

Faza preliminara – pregatirea focului

Am umplut gratarul de fonta cu carbuni de lemn de artar si i-am dat foc. Ideea era sa avem un foc mocnit dar puternic. Sub gratar am asezat doua placi de gresie pentru a proteza iarba, ceea ce s-a dovedit a fi o proasta idee, pt ca gresia transmite caldura si deci mi-a pârlit iarba oricum. Observati va rog cât de strategic a fost construita aceasta masinarie de facut colacii. Cîte calcule si planuri de inginerie cuprinde ea.

Faza  1 – Aluatul

A fost pregatit aluatul. Am avut un specialist, un prieten din Târgu-Mures, care a pregatit compozitia. A framantat aluatul cam 50 de minute, atat de vajnic încât sotia si soacra-mea abia reuseau sa tina impreuna ligheanul de framantat. Dupa ce aluatul a fost gata, coca a fost întinsa pentru primul Kurtos, rulata pe fusul metalic si pusa pe foc. Restul compozitiei a intrat la congelator pentru a împiedica cresterea aluatului.

Ruloul metalic, de forma tronconica, se poate aseza în divesre pozitii în functie de intensitatea focului. Poate fi mutat mai sus sau mai jos dupa necesitati. Mânerul este suficient de departe pentru ca alt prieten, din Botosani, sa poata învarti fara sa se arda la mâna. Securitatea muncii înainte de toate!

Faza 2 – coacerea

Ruloul trebuie întors permanent pentru ca Kurtosul sa se coaca pe toate partile cât mai uniform. Aluatul fusese deja tavalit prin zahar, singurul ingredient care a fost presarat peste Kurtosul în stare cruda, înainte sa fie pus pe foc.

Din cauza caldurii, aluatul a început sa creasca usor si sa se stranga pe rulou. Nu ne-am panicat, Operatiunea a continuat!

Faza 3 – finalizarea

Scos de pe foc, Kurtosul a fost preluat de prietenul meu din Constanta si tavalit prin mac. Apoi a fost asezat cu grija pe o farfurie, sa se raceasca.

Apoi au fost reluata operatiunea cu alt colac. La urma, au iesit 7 Kurtosi  tavaliti prin nuca macinata, prin mac si prin zahar, care au fost preparati în 4 ore jumatate!! Atât a durat Operatiunea, de la A la Z.

Finalul

A fost apoteotic! Au venit si nevestele prietenilor mei, anuntate prin telefon si pâna la urma s-a lasat cu chef ad-hoc. Chef cu Kurtos!

Asta este tot ce a mai ramas din prima transa!Urmatoarea faza a Operatiunii se reporteaza la vara.

Operatiunea Kürtőskalác

Vorbeam zilele trecute cu vecinul meu ungur, la un pahar de palinca tare de-ti sarea cusma din cap, despre dorurile culinare ale emigratilor în Canada. Unuia îi lipsesc gutuile de acasa. Altuia urda. Un amic nu gaseste Fanta de portocale iar o prietena îmi spunea ca are probleme cu gasitul vopselei de oua pentru Paste. Recunosc ca fac parte dintre fericitii care nu suferea de probleme din astea. Pâna de curând! Caci am identificat Kürtőskalác sau mai pe româneste Kürtos Colac – cozonac secuiesc, ca fiind dorul meu culinar.

Cînd am pus piciorul în Canada prima data, acum multi ani, am ajuns într-o zona în care foarte greu puteam gasi produse traditionale românesti. Gogonele, mici, castraveti la saramura, telemea, bors acru, slanina afumata, ciorba de burta, branza de vaci, leustean, flori de tei, branza de burduf si cîte si mai cîte, erau de negasit. Pe unele am încercat sa le prepar eu, dar lipsa conditiilor si restrictiile (pe aici este interzisa vânzarea de grasime sau seu de animale, ca sa dau doar un exemplu) m-au facut sa ma las pagubas. Altele, cum ar fi leusteanul si flori de tei, le-am cules pur si simplu ori de pe o alee din gradina botanica – leusteanul e planta decorativa la astia – ori de prin copacii din jurul facultatii. Ba mi-aduc aminte ca un nene a vrut sa ne dea 10 dolari de pomana cînd ne-a vazut cu pungile cum culegeam tei, a zis ca poate n-avem ce mânca.

Dupa ce m-am mutat la Montreal, am crezut ca mi-a pus D-zeu mâna în cap. Se gaseau produsele de mai sus din plin. Iar unele preparate ca la mama acasa. Magazinele etnice, în care un chebec se fereste sa intre pentru ca el e crescut de mic numai cu hamburgheri si poutine, ofera o gama larga de produse. De la apa minerala Borsec si mustar Bunica pâna la gutui si toba. Iar pe lânga cele zece magazine românesti, alte zeci poloneze, ungare, slovace sau libaneze completeaza gama de produse traditionale. În afara de unul singur!

Kürtőskalác!

La început am zis ca e imposibil sa nu vânda vreunul. Am verificat, vindeau, dar eram foarte nashpa! Nu cumpara nimeni asa ca n-au mai facut. Dupa aia au mai încercat niste baieti din Ardeal, care au deschis un magazin numit Balkani, în piata centrala din Montreal. Dar si aia s-au remarcat prin calitatea carnii de mici mai curînd decît prin cozonacii secuiesti. Asa ca am demarat un studiu de piata. Am întrebat 12 prieteni, ce mancare le lipseste în Canada. Toti au zis, NICIUNA. I-am mai întrebat odata : Mai, sînteti siguri? Da! ziceau ei ferm. OK, zic, sa va spun un cuvant magic? Va tineti bine de scaune?

Kürtőskalác!

La auzul acestui cuvânt, ochii li se faceau mari, mâinile si vocea începeau sa le tremure si ma întrebau toti surescitati : Kurtos? Unde? Unde? Cine face? si invariabil începeau amintirile cu IOLA (copyright Vlad Petreanu). Cînd am fost io la…., mama ce Kurtosi mâncam! De unde întelegeam ca totusi le lipseste ceva.

Asa ca am intitiat Operatiunea Kürtőskalác. L-am pus pe ungurul meu de vecin sa-l sune pe ta-su în Romania si sa-i comande un sucitor/rotisor cu mâner, traditional pentru cozonacul asta secuiesc. Un cilindru de tabla de inox, subtire, pe care sa-l punem în doua tepuse deasupra unui gratar de carbuni încinsi. Gratarul l-am luat de la Rona, tepusele le-am proiectat deja pe o foaie, cu dimensiuni cu tot si saptamana asta ma duc la un atelier sa mi le faca. Sînt detasabile, no! Reteta de Kurtos o am de la mama lu’ vecinul meu si nu mai ramâne decît sa primesc rotisorul. Dupa care ne apucam de experimentat.

O sa încercam sa vedem cum ies. O sa îmbunatatesc reteta si o sa-l fac cu mac sau cu nuca. Dupa care, daca ies buni, o sa fac Sindrofie Kürtőskalác în care o sa chem amici români si o sa-i taxez pentru cozonaci fierbinti care ti se topesc în gura. O sa udam totul cu palinca si o sa vorbim ungureste, cu accent. Si poate o sa închriez aparatul de facut cozonaci cu ora. Pentru ca o sa fiu singurul furnizor de cozonac secuiesc pe-o raza de 50 de km!

Dar pâna atunci am nevoie de idei, de sfaturi din partea celor mai experiementati: cum sa fac sa-mi iasa Kurtos Colacii cît mai buni? Ce retete magice stiti?

Sursa foto: limbacailor.wordpress.com

Purificarea

Partea mai putin placuta a unor sarbatori este data, în cazul meu, de umplerea matzului pana la refuz vs. prea putina miscare. De unde rezulta o stare de lasa-ma sa te las, de dorinta de zacut pe canapea mai curand decat iesit în natura. Si nici nu se poate altfel cînd efortul de a recrea sarbatori românesti este destul de marisor.

De unde ajung mereu la aceeasi întrebare care ma framanta la fiecare început de ianuarie: de ce sînt puse posturile înainte de sarbatori, cînd ar fi mult mai logic si sanatos sa fie dupa sarbatori?

Hai sa ne gîndim putin la problematica existentiala a sarbatorilor: toata lumea care merge la biserica – eu nu fac parte dintre ei din pacate sau din fericire, habar n-am – respecta postul Craciunului impus de biserica. Dupa cum este lesne de observat, postul Craciunului este înainte de a manca ca spartul carne de porc, cozonaci, sarmale, piftie si ce se mai gaseste la casa omului. De obicei, tinutul unui post curata organismul. Care este obligat sa-si culeaga cele trebuincioase – fier, vitamine, etc – din laptuci si morcovi. Nu-i întotdeauna foarte evident!

Dupa ce organismul e curatat, vin sarbatorile cînd este intoxicat cu toate cele. Al meu mai putin, ca ma intoxic zilnic. Vorbesc de cei care chiar tin postul ala. Si carora de regula li se face rau si ajung prin spitale cu diverse intoxicatii alimentare.

Nu ar fi mai logic ca postul Craciunului sa fie mutat dupa Craciun? Sa fie toti credinciosii obligati sa se dezintoxice de toxinele îngurgitate la masa cu prietenii? Si în felul asta ar intra în perioada Craciunului pregatiti de halit cu nemiluita, nu slabiti de post?

Si daca tot vorbim de curatarea organismului, iaca cu ce ma purific eu în fiecare dimineata. Exact ca si Abaddon de altfel!

Manual de Tehnologia Sarmalei – Vol. I

Hai noroc si sa va priasca sarmalele, cel putin asa cum ne-au priit si noua! Va spuneam ca le fac in oala de lut de la Corund, unde lutul vorbeste ungureste, ceea ce face ca sarmalele sa fie usor iuti. Dar, hai sa va explic cum procedez si poate mai schimbam o idee, ceva. Deci, s-o luam inapoi pe firul evenimentelor. Dupa cum puteti vedea in imaginea alaturata, sarmalele tind sa se imputineze cu o viteza direct proportionala cu calitatea lor si invers proportionala cu marimea per unitate. Sarmaua, ca si arta razboiului, a fost perfectionata prin incercari succesive gen trial-and-error, eroarile fiind platite cam cu acelasi numar de victime. Ca orice expatriat roman, am simtit lipsa verzei murate de acasa, si toate subterfugiile s-au dovedit nesatisfacatoare in cele din urma.

Ca sa ajung la rezultatul din imaginea a doua, au trecut ani multi, cu Craciunuri in care sarmaua era invelita fie in varza dulce oparita cu zeama de lamaie si fiarta cu varza murata tocata (singura disponibila pe aici), fie in varza murata de calitate buna dar nu grozava cumparata de la magazinele romanesti din Germania pe un pret echivalent cu greutatea ei in aur si dupa calatorii lungi si istovitoare gen Marco Polo. Pana cand, intr-o zi, intorcandu-ma dintr-o calatorie in Romania, am adus vreo 20 de chile de sare grunjoasa (vamesii unguri au crezut ca e heroina nerafinata;) si m-am pus pe treaba. (Acum, trebuie sa va spun ca am pus si alte muraturi, cum ar fi castraveti si gogonele romanesti, cu varza rosie si conopida alba, plus vreo trei chile de ardei iuti din Dobrogea, iar rezultatul a intrat in folclorul oral al unor cititori ocazionali ai acestui blog, in sensul ca, dupa o muscatura din gogonelele zemoase, au baut trei sticle de bere rece una dupa alta ca sa stinga iuteala. Dar, asta e o alta poveste, poate o sa v-o spun alta data, acum sa revenim la varza.)

Ziua aia a fost acum vreo cinci ani si, daca va uitati bine pe butoiul de plastic, o sa vedeti, ca in stratele geologice, urme ale inscriptionarii datelor la care au fost educate promotiile de-antzartz. Daca prima sarja a fost foarte buna, in fiecare an am mai invatat cate ceva, ca acum sa ajung anul asta la cea mai buna varza din istorie. Reteta am luat-o dintr-o superba carte de bucate din anii 30, cand in limba romana existau inca notiuni gen “potarnichi umplute” si alte retete de delicatese eliminate apoi de “alimentatia rationala” a bolsevicilor bazata pe rabdari prajite, suspine inabusite si castane in freza. Cum prima oara nu am reusit sa inteleg ambiguitatea din text, am umplut scobiturile lasate de cocean cu sare in plus fata de cele 500g cerute la 10 litri de apa, si varza a iesit putin mai sarata. Deh, greselile tineretii… Apoi tehnica pritocitului, saua pitrocitului, mi-a dat cel mai mult de furca, pentru ca, asa cum se vede din imagine, nu am (inca) un butoi de stejar, cu cep jos, cum scrie la carte. Ca sa oxigenezi zeama, pe masura ce sulful din varza se elibereaza si sa impiedici “imputirea” ei in primele saptamani, trebuie fie sa sufli cu furtunul, fie sa scurgi zeama intr-o oala si sa o torni la loc. Am incercat ambele metode, si m-am oprit in cele din urma la varianta cu oala. Am un furtun cu un diametru de doi centimetri, asa ca pot scurge zeama intr-o oala metalica de 15 litri care se umple in jumatate de minut. Apoi, iau oala si torn zeama la loc in butoi de la o inaltime cat mai mare, ca zeama sa se oxigeneze si sa produca efectul de cascada. (Am incercat chiar si de pe balcon, dar tinta era prea tulbure de la distanta aia…) Chiar arata a cascada, pentru ca pun deasupra verzelor un bolovan de vreo cinci kg ca sa tina varza la fund. Primavara, bolovanul se intoarce la locului lui printre tufele de levantica si celelalte pietroaie din gradina de stanci din spatele casei.

Cam in trei sarje per sesiune de pritoceala, am oxigenat toti cei 40 de litri de saramura care intra peste varza. Cimbrul si mararul uscat le aduc din Romania cateodata, ca si sarea. Alteori le iau de la mine din gradina. (La gogonele si castraveti pun si bete de leustean tot din gradina proprie si boabe de mustar plus hrean sa le mentina tari.) Din pacate, gutui nu am gasit niciodata in Romania in ultimii ani sa pun la varza, iar pe aici, prin Europa Centrala, gutuia e o amintire uitata.

Intre doua pritociri, fac o pauza si ma reped la balonul cu palinca de Calnic, pe care au tinut-o parintii ei vreme de doi ani in butoi de dud in ilegalitate, ferita de ochii pofticiosilor undeva intr-un sopron (sop, cum ii spunem noi in Ardeal) de pe o ulita desfundata din sat, unde mi-am balonat o anvelopa anul trecut. Dar, arta cere sacrificii, si palinca de pruna de la Calnic e arta in forma pura, distilata, la 53 de grade. Ca tot veni vorba de grade, trebuie sa fac o precizare: cand am spus ca zeama de varza are taria sampaniei, am folosit o figura de stil, nu ma luati in serios literalmente. Are gust si parfum de Dom Perignon, asta da, e adevarat. Dar Dom Abaddon, cum bine zis-a Tudor, nu are continut alcoolic si soferii o pot bea fara griji, mai ales a doua zi dupa chef, sa se dreaga…

Booon, mergem mai departe! Pritocesc la greu varza vreme de o luna din trei in trei zile, timp in care vecinii mei, oameni asezati si linistiti, stau cu masca de gaze la indemana ca sa supravietuiasca atacurilor chimice neasteptate venite peste gard mai ceva ca la Ypres. In tot timpul asta, mai aduc in bucatarie cate o cana de zeama pe fundul oalei, si avem cu nevasta aceeasi conversatie: mmm, parca anul asta a iesit si mai buna… nu-i un pic prea sarata (reminiscenta din primul an cand a fost sarata cu adevarat…)? Dupa o luna, nu ma pot abtine si fur o varza din butoi, asa facuta pe jumatate, si o calim cu un ciolan afumat cam cat un dovleac. Evenimentului ii spunem pre-Craciun, pe modelul pre-revelionului…

Acum, in timp ce admir bradul de anul asta, trebuie sa va mai spun ca intotdeauna la noi in familie au existat doua scoli de gandire, doua curente filosofice asemanatoare dilemei ou-gaina, sau dihoniei religioase dintre ortodocsi si catolici ori mai rau, dintre suniti si siiti: una spune ca varza in sine e produsul mai valoros al bidono-genezei, pe cand cealalata tinde sa ridice zeama la cote sacre. Acum, ramane sa va hotarati voi care e mai aproape de adevar. Varza murata, pe langa utilizarea ei in epifania sarmalei, e de neinlocuit cand o calesti cu o afumatura, cand o pui intr-o placinta asa ca in Moldova, sau cand o toci fidelutza, o presari cu boia de ardei, piper si ulei asa ca in secuime, ca sa obtii cel mai eficient antidot impotriva perfidei grasimi de porc din fripturi sau carnati. Bine-bine, dar zeama? Pai, zeama, pe care in Germania o platesti cu sase euroi litra in magazinele romanesti si nu e nici in vis atat de buna ca aia facuta de mine, face minuni, evident, a doua zi dupa betie, cand o scoti rece din frigider si dai de dusca un litru pe nerasuflate! Asta era evident, stia si Burebista, care a interzis vita de vie dar a inventat cuvantul varza, alaturi de barza, batlan, viezure, miez… Dar, zeama de varza mai are statut de aghiazma liturgica atinsa de harul Domnului, o pui in sticle cu dop in frigider si tine luni de zile, numai te uiti la ea si te simti mai fresh! Apoi, o ciorba fara zeama de varza, macar iarna, nu are niciun haz. Borsul o fi el bun in restul anului, dar o ciorba ardeleneasca de zeama de varza cu jumari si crutoane de paine prajita, bate supa de ceapa frantuzeaca. Sa nu mai spun de ciorba de perisoare si de tot felul de alte mancaruri la care zeama adaugata le da savoare si un continut bogat in vitamina C. Bei zeama de varza iarna, e clar ca ai mai putine sanse sa iei gripa sau alte raceli, mai ales daca o bei dupa palinca.

Ei bine, si in timp ce va las sa va hotarati ce e mai important pentru viitorul omenirii, varza murata sau zeama ei, va invit la o felie virtuala de desert pe care l-am adaugat ca de obicei, cozonacilor si prajiturelelor de sezon. Va las pe voi sa ghiciti ce e si daca va place

Hop si-asa, tocmai am realizat ca nu am vorbit nimic despre sarmaua propriu-zisa! Ei, ramane pentru volumul II… Pana atunci, sarbatori fericite tuturor, si la treaba, ca vine revelionul!

Covorul

Apropierea sarbatorilor îmi da fiori de fiecare data! Dar nu din aia pe care-i am atunci cînd miroase în casa a brad si a cozonac. Ci din aia pe care-i aveam cand eram elev si profesorul – oricare din ei, nu conta – pronunta cuvintele magice pe care orice elev îsi doreste sa le auda:

Scoateti o foaie de hartie!

Niciodata cuvintele astea nu erau urmate de si acum scrieti ce va dictez! Nu! Erau urmate de astazi aveti lucrare de control! Dupa doispe’ ani în care le-am auzit de zeci daca nu de sute de ori, am dezvoltat un reflex. Si astazi daca discut cu cineva si-mi spune scoate o foaie de hartie!, indiferent de motiv, pulsul mi se accelereaza, ochii mi se injecteaza, mâinile mi se crispeaza si mintea mi se blocheaza (ia te uita ce versuri în proza am scos). Nici astazi n-am scapat de fiorii de gheata pe care mi-i da gandul unei lucrari de control si asta în conditiile în care am sustinut mii de examinari în viata mea.

Totusi de ce ar trebui sa încerc aceleasi senzatii stranii când vin sarbatorile? Doar vin cu miros de brad amestecat cu cozonaci, cu focul din semineu care arde vesel si catelul care doarme lanaga el, cu peisajul hibernal de afara si decoratiile de Craciun care atarna peste tot, cu cafeaua fierbinte langa ziarul înca nedeschis, cu pluovarul cu motive traditionale pe care mi l-a împletit mama, vine cu cadourile de sub brad si cu linistea perfecta a diminetilor când toata casa înca doarme, cu soarele care intra prin ferestrele mari si lumineaza tot, vin cu familia si prietenii stransi laolalta, vin cu deconectarea totala de problemele cotidiene, cu zile de schi, vizite la muzeele pe care n-am apucat sa le mai vad de mult, vin cu câte un spectacol pe ici pe colo, plimbari de aseara prin cartierul decorat ca în filme, ciocolata fierbinte bauta la minus douazeci de grade, vizite la vecinii de cartier, tunele sapate prin zapada si batai cu bulgari, relaxarea si placerea vizionarii unor filme clasice cu Stan si Bran sau Charlie Chaplin din colectia personala si mai ales multa odihna. Da! Asta înseamna Sarbatorile! Dar pana acolo? Aici e problema. Caci înca de mic copil am observat ca totul are un pret. Si eu îl platesc de fiecare data. Sarbatorile trebuie pregatite! Cum? Pai cu scuturat de covoare ca sa dam numai un exemplu!

Tin minte ca atunci cand eram puber, ai mei îsi cumparasera un covor persan pentru sufragerie. Doamne cât de greu era! Cred ca avea pe putin cincizeci de kg. Cand maica-mea ma uschea la scuturat covoare, ma lua batzul cand ma gandeam la persanul din sufragerie. Pe care ma chinuiam de ma treceau toate apele sa-l scot din camera, caci stateau pe el toate mobilele care erau din alea grele cum se faceau altadata.

Covorul ala nu putea fi strans decat rulat. Odata rulat, devenea ca un soi de tub, de coloana. Olelei, ce miscari faceam ca sa-l scot din sufragerie împreuna cu taica-miu! Parca mutam mobila, pe cuvant. Si pe scara blocului care era cam stramta, ce chinul dracului era! Caci unul trebuia sa-l ridice deasupra capului în timp ce celalalt trebuia sa lase capatul din partea lui cat mai jos, ca sa putem lua curba. Si era imposibil sa nu zgariem vreun perete, caci partea de dedesubt a covorului era zgrunturoasa rau. Va spun eu ca nu se mai fac covoare din alea. Alea se lasa mostenire de la o generatie la alta, pe cuvant de onoare! Familiile care aveau fete cumparau cate un covor din asta si îl tineau si zece ani rulat si asezat sus pe sifonier pana se facea fata mare si o dadea la casa ei cu tot cu covor. Mama n-a avut fete, asa ca a folosit covorul chiar ea.

Si sa vezi belea cînd ajungeam cu covorul ala la bara de scuturat covoare care era undeva între blocuri. Ce ne mai chinuiam sa-l saltam peste bara avand totodata grija sa nu-l scapam naibii în balta care se forma mereu sub cadrul de metal. Si cand sa-l batem, sa te tii bubuituri ce ieseau din miscarea cu babatorul de covoare. Aia de la blocurile din jur aveau mereu impresia ca se fac exercitii de tragere în poligonul de la marginea orasului. Aveam un batator din ala misto de tot din plastic dur, nu rahaturi din alea de sarma împletita. Acolo mi-am format bratul pentru jucat tenis mai tarziu, ehe, ce stiti voi! Si dupa ce-l scuturam de-i mergeau fulgii, ma punea mama sa-l perii cu apa cu oleaca de otet, ca pe vremea aia nu existau parfumuri din astea smechere cu care dai contra moliilor. Si eu periam, n-as mai fi periat, pana faceam bataturi la mana si îmi juleam pielea pe deste.

Si dupa aia alt chin, sa-l strangem de pe bara de scuturat. Si nu era lucru de shaga din moment ce trebuia sa-l strangem cumva la semi-înaltime, pentru ca odata luat de pe bara, bucata aia care ramanea nestransa sa nu cada în balta de care v-am spus. Muschi tataie, nu gluma! Si iar carat pe scari, iar zgariat pereti si odata ajuns în sufragerie îi dadeam drumul rupti de oboseala si el parca cadea din pod, asa se zguduia podeaua. Stiau toti vecinii ca am iesit cu covorul, asta-i clar!

Da’ va închipuiti voi ca astea era cea mai grea încercare? No way! Cea mai grea încercare cu covorul asta era spalatul la râu! Caci ca orice covor, avea dreptul odata în an sa iasa la o plimbare pe malul stioalnei la curatat! Ca asa se facea treaba pe vremea comunistilor, bai capitalistilor care v-ati nascut cu curatatoriile la nas! Era langa oras, nu la foarte mare distanta de unde locuiam eu, o hidrocentrala. Si hidocentrala asta avea malurile betonate în aval, ca orice hidrocentrala, de! Ei, tot orasul iesea vara la spalat covoare la hidrocentrala. Si ce expozitie de covoare se potrivea în fiecare sambata, ce nu s-a pomenit! Apa era la doi pasi, malul destul de abrupt si alunecos dar foarte pretabil la întins covorul la uscat. Si noi îl întindeam acolo si eu caram apa cu caldarea si mama îl freca cu apa si detergent. Si-l mi ti-l scotea de zici ca ieri iesise din fabrica. Dupa aia îl lasam pe loc sa se usuce ca dracu’ putea sa-l mute din loc cât era ud!

Si asa, cu scuturat si spalat a tinut covorul ala pana în ziua de azi. La ultima mea vizita, m-am întalnit cu el. Era tot în sufrageria mamei, un pic mai ciufulit si tocit pe alocuri dar se tinea înca foarte bine. Ne-am salutat si ne-am asezat la un pahar de vorba. Eu bând si el încasand ce-mi cadea din pahar. Da’ nu s-a suparat, ca-i un covor de treaba!

Scump nene, scump!

Azi am facut un calcul simplu si mi-a dat cu virgula. Mi-a dat 9,50 dolari pe zi. Cam atata m-ar costa, în conceptia calculatorului meu de buzunar, dusul si întorsul de la birou. Asta înseamna ca o luna de mers la job îmi scoate din buzunar vreo 200 de coco. Scump nene!

Din pacate în zona în care stau eu, transportul în comun e o perla rara. Exista, dar nu e deloc bine pus la punct. Si pentru ca nu e bine pus la punct, ca sa ajung din punctul A în punctul B cu autobuzul, fac cam o ora jumatate si cu masina 10 minute. De ce? Pt ca autobuzul ocoleste tot cartierul, se opreste la toate colturile de strada sa ia toti mosalaii, se învarte de doua ori prin zona industriala si abia apoi ajunge la punctul B. Care la mine e metroul.

Asa ca în fiecare dimineata, merg cu masina cam zece-cinspe minute, dupa care o parchez frumos la metrou unde ma costa 110 pe luna (acces în parcare cu bariere si tot tacamul) si iau metroul pana în centru, unde lucrez. Înca 70 de dolari pe luna. Plus benzina dus-întors pana la metrou egal fix 200. Nu-i chiar cel mai bun biznis!

Sînt în cautare de metode alternative de transport. Degeaba vor ecologistii sa salvez planeta, daca salvarea planetei ma costa 200 în plus pe luna. Adica sînt eu întelegator si nu mai fac cumparaturi în saci de plastic, reciclez gunoiul si mai si dau ceva bani la asociatiile de salvare a pinguinilor si ursilor polari, dar la naiba, cand tre’ sa scot cash o caruta de bani numai pentru transport, aproape ca sînt înclinat sa zic ca Louis al XIV al Frantei: “Dupa mine potopul!“

La mere

Vin dintr-o zona a Romaniei plina de livezi. Obisnuit de mic cu fructele pe care le aveam pe mai nimic, mi se parea normal ca toamna ca merg cu ai mei la livada, cu vreo doi, trei saci de rachie si sa le umplu cu ionatane culese direct din copaci. Mersul la mere facea parte din traditiile pregatirii pentru iarna alaturi de mersul la niste ferme din afara orasului pentru a lua trei saci de cartofi sau mersul la piata cu mama pentru gogonele de pus la murat. Dar copilaria mea se întampla pe vremea comunistilor si cel mai adesea motivele acestor traditii tineau de foamea colectiva si accesul la resurse în timpul iernii.

Dupa lovitura de stat din decembrie 1989 livezile au fost cedate unor oameni de bine si accesul în ele închis publicului larg. Doar daca te cunosteai cu patronul sau cu paznicul mai faceai rost de ceva. Primul îti dadea din avutia lui, al doilea din avutia altuia dar rezultatul era mereu acelasi. Ionatane si golden aurii care tineau toata iarna, învelite în hartie de ziar pe rafturile din boxa parintilor.

Prin 2000 livezile au început sa fie obiect de litigiu cu alte retrocedari. Cele care nu erau în litigiu, au fost împartite în parcele de 200 mp pana la 1000 mp si vandute ca teren de constructii dupa ce niste baieti destepti au rezolvat cu trecerea lor în intravilanul orasului. Ce mere mai puteau sa aduca atata profit cat pretul pe teren de cosntruit? Asa a aparut un cartier de vile acolo unde îmi petrecusem copilaria la mere.

Ajuns în Quebec am redescoperit mersul la mere. Sînt zone intregi acoperite de livezi particulare întinse cat vezi cu ochii. Rogemont, la 30 km est de Montreal este una din ele. Rougemont e un sat care traieste numai din mere. Toate fermele din zona produc dulceturi, cidru, alcool, tarte si prajituri sau mere pur si simplu, alaturi de struguri, pere si alte chestii naturale. Obisnuiesc în fiecare toamna sa merg la mere nu pentru proviziile de iarna cat pentru placerea pe care mi le ofera culesul lor din copac.

Si chiar daca copacii sînt altoiti de arata ca niste tufe si culesul se poate face adesea fara scara, asta nu reduce din placere. Majoritatea fermelor ofera facilitati pentru cei mici, ferme cu animale, locuri de joaca, plimbari cu tractorul prin livada calare pe balotul de fan sau labirinturi prin lanul de porumb. Si în functie de necesitati, mere pentru copt sau prajituri ori doar pentru mancat crude, se pot alege între 10 tipuri.

Lipseste doar sacul de rachita si vocea dojenitoare a tatei “ai grija cum le culegi sa nu dai pe jos ca-i pacat de ele. Ajung direct la cazanul de tuica!“

« Previous Page