În acest an pe la sfârsitul lui iunie si începutul lui iulie, chiar înainte sa merg în Europa la Londra într-un urban discovery trip, intentionez sa fac un circuit prin provinciile Atlantice ale Canadei cu niste prieteni din Romania care ne vor vizita pentru trei saptamâni. Ultima data am trecut prin zona în 2004 în drumul meu spre o conferinta la Halifax si n-am avut timp sa ma opresc prea mult.
De la Montreal la Hopewell Rocks în Bay of Fundy din New Brunwick sînt ceva mai mult de unsprezece ore de condus si în jur de 1000 de km de sosea serpuind o buna parte pe marginea fluviului St Laurent si apoi prin mijlocul unor paduri seculare sau mlastini întinse. Însa merita tot efortul, Hopewell Rocks reprezentând aceasta provincie maritima at its finest. De la Moncton, vizitatorul traverseaza Gunningsville Bridge catre Riverview, apoi face stânga pe Route 114 în directia Hopewell Cape. Parcul National din care face parte Hopewell Rocks se afla chiar acolo la intrarea în Bay of Fundy, un golf ce seamana mai mult cu un râu decât cu un brat marin.
Aceasta atractie naturala este speciala prin prisma celei mai înalte marei din lume. Cînd mareea este joasa, turistii se pot plimba pe o plaja lunga în jurul unor stânci sub forma unor vaze de flori sau pot admira diverse cavitati în stânca care la maree sînt acoperite de ape. Terenul este mâlos si sînt necesare niste cizme sau încaltari ce pot fi spalate. La momentul vizitei mele, nu aveam echipamentul necesar asa ca m-am multumit sa privesc de la distanta, de la punctul de observatie special creat. Cînd mareea este înalta, apa se ridica pâna la jumatatea stâncilor, pe o înaltime de mai multi metri iar doritorii pot merge cu caiacul în jurul stâncilor pe care cu doar câteva ore înainte le-au admirat de pe plaja aflata acum sub apa. La Hopewell Rocks o zi trece ca o clipa.
Un pic mai catre sud se afla New River Beach, tot în Bay of Fundy, loc de activitati estivale si plaja cu un nisip rosiatic. O alta plaja mult mai celebra se gaseste la 35 de minute de la Moncton catre vest. Shediac Bay cu a sa Parlee Beach, considerata una din cele mai frumoase din America. Ma rog, nu-i ca o plaja din Virginia Beach sau Florida, dar orsicât. Hai sa spunem ca e cea mai faina plaja si cu apa cea mai calda de la nord de Virginia Beach. Parlee Beach este administrata de catre Shediac, auto denumit capitala mondiala a homarului în care au loc tot soiul de activitati gurmande, ca altceva ce sa faca si ei?
De la Moncton intentionez sa o iau catre Insula Prince Edward cu al sau Pod al Confederatiilor ce face legatura între continent si insula. L-am vizitat în 2004 la întoarcerea de la Halifax dar a fost o vizita tehnica. Chesoane, toroane, pre-tensionare, chestii d-astea. La vremea respectiva am intrat în interiorul lui si am mers destul de mult catre mijloc. A fost o experienta supra-realista, cred ca mai am fotografii pe acasa, ar trebui sa le caut. De data asta intentionez sa merg ca turist si ajuns pe Insula Prince Edward sa ma îndrept catre Georgetown cu ale sale case vechi si apoi catre plajele si falezele rosiatice din Cape West. Insula e fascinanta (desi nu e mare lucru de facut pe ea) prin prisma activitatilor pescaresti si ale caselor din aceste portulete de pescari cum ar fi Covehead Wharf.
Quebec. Zapada. Munti. Fiorduri. Peisaje fabuloase. Sanii trase de câini. Ski de fond. Mers cu rachetele prin zapada. Snowboard. Snowmobil.
Stai asa, ai zis ‘’sanii trase de câini’’? Si ‘’fiorduri’’?
Da. Mai exact combinatia fantastica. Sanii trase de câni pe marginea fiordului.
Zona de-a lungul fiordului Saguenay e una din cele mai frumoase regiuni din Quebec. Ce zic eu aici? E cea mai frumoasa regiune din Quebec. Imediat înaintea regiunii Charlevoix în perioada de toamna. Cînd un turist rezerva o excursie în sania trasa de câini în zona L’Anse-Saint-Jean stie ca va avea o experienta splendida, iesita din comun.
Locul unde ne-am stabilit baza împreuna cu câtiva prieteni, Les Gîtes du Fjord se afla la câteva minute de mers pe jos de locul de unde urma sa plecam în plimbarea cu sania. Ajunsi la tarcul unde sînt închisi cei 30 de huskies siberieni, malamutii de Alaska si eskimosii de Groenlanda am fost întâmpinati de un cor de latraturi sonore. Ghidul nostru ne facu semn sa ne dam la o parte si a deschis poarta custilor una câte una. Haita excitata trece ca o ghiulea de noi. Cânii se tavaleau fericiti în zapada imaculata proaspat cazuta. Se fugareeau unii pe altii, dar curios lucru, ramân aproape de ghidul nostru. Unul câte unul veneau sa ne miroasa si sa cerseasca mângâieri. L-am admirat labele solide si ochii albastri desi coltii albi îmi dadeau ceva fiori.
Ne-am întoars catre locul unde erau parcate saniile deja pregatite si acoperite cu cuverturi, cu toata hoarda dupa noi. Nu ne-a fost usor sa ne miscam prin zapada înalta caci desi liberi, nici unul dintre câini nu încearca s-o stearga de lânga grupul nostru. Din contra, ni se încurcau printre picioare tinând neaparat sa ne miroasa sa vada cam pe unde am umblat. Ocolind coltul cabanei si dând cu ochii de sanii câinii s-au lansat fericiti într-o amestecatura de cozi, labe si urechi catre atelaje. În busculada ce-a urmat doi dintre noi au cazut în fund darâmati de dulaii excitati.
Rejean, ghidul nostru, înhama cateii la atelaje cu o dexteritate pe care numai o lunga practica o poate scoate la iveala. Aflam ca daca vrem sa învatam pachetul complet – înhamat si îngrijit câinii plus pregatit saniile – trebuie sa alegem varianta unei excursii de doua zile cu înnoptat în cort, foc de tabara si experiente arctice, aventuri pentru care eram total nepregatiti. Ca orice turisti de week-end, alesesem deja o plimbare cu sania de patru ore cu doua popasuri. Pregatirea atelajelor si a câinilor nu facea parte din prioritatile noastre.
Cu câteva minute înainte de plecare, Rejean ne-a facut instructajul. Am învatat patru comenzi, singurele de care aveam nevoie. ‘’Ha!’’ pentru stânga, ‘’Dii!’’ pentru dreapta, ‘’Allez les chiens!’’ pentru accelerare si ‘’Woooho!’’ pentru frânare. Ghidul ne explica clar ca este inutil sa urlam altceva decât aceste comenzi la câini, pentru ca nu cunosc altele. Apoi ne arata o frâna de picior în spatele saniei, pe care s-o folosim în cazul în care vrem sa frânam cânii care cu siguranta se vor lansa cu viteza maxima pe pârtie.
Moment în care m-am întrebat daca nu cumva câinii se bucura mai mult decât mine de o plimbare prin natura. N-am avut timp sa gasesc raspunsul. Dupa ce fetele s-au asezat în sanie si s-au acoperit cu paturile groase iar barbatii s-au asezat în pozitie pe talpile saniilor, ghidul a dat semnalul de plecare iar atelajele au plecat ca din tun, cu sania ghidului în fata.
Mentinerea echilibrului pe o sanie ce zboara printre brazi nu-o o sarcina usoara dar se învata repede. Însa în primii km eram atât de concentrat sa nu-mi pierd echilibrul si sa nu uit comenzile, desi era evident ca dulaii de la sania mea o urmau pe cea a ghidului indiferent ce le strigam eu si indiferent de chiotele entuziasmate ale fetelor, încat conducatorul caravanei a trebuit sa se întoarca catre noi si sa strige din toti plamânii sa nu mai privim fix peste capul câinilor ca si cum am conduce masina, ci ‘’priviti peisajul, câinii stiu ce au de facut’’
Si avea dreptate. Traversam în viteza o vale cu padure deasa la stânga si la dreapta, iar dupa câteva minute vazuram fiordul. Privelistea ne-a taiat respiratia. Saniile continua sa mearga cu viteza prin zapada în care urme de cerbi sau de alte animale ale padurii sînt vizibile. Remarc ca sania accelereaza de fiecare data cînd câinii dau cu nasul de mirosul de cerb, ca si cum ar cauta cu orice pret sa prinda prada.
Ajunsi aproape de o cabana ‘’a sucre’’, aflata în mijlocul unei plantatii de artari, ne oprim sa bem un ceai fierbinte din termosuri. Câinii nu pareau deloc obositi si ne latrau sa ne grabeasca. Totusi ne rezervam timpul pentru un ‘’tire à l’erable’’. Un ‘’tire à l’erable’’ este o acadea din sirop de artar realizata în modul urmator : se ia zapada proaspata si curata si se pune într-o cutie dreptunghiulara; se varsa sirop de erable peste zapada într-o banda lata de max 2 cm; se plaseaza o spatula din lemn cu un capat peste banda de artar; se lasa cam un minut sau pâna siropul începe sa devina consistent; siropul semi-întarit se ruleaza încet pe spatula pâna se creeaza o acadea bombata; se mai lasa putin în zapada pâna se solidifica; se linge cu o delectare orgasmica.
Ne-am continuat expeditia înca doua ore, întorcându-ne pe nesimtite catre locul de plecare. Odata ajunsi, am îmbratisat câinii si i-am umplut de mângâieri iar ei ne-au umplut de bale, dupa care am intrat în cabana ghidului nostru. Ne-am spalat si ne-am asezat în fata unei copioase mese traditionale compusa din fiertura de legume, somon, salata si prajitura cu crema de ciocolata toate udate cu bere artizanala îndulcita cu artar.
Apoi ne-am luat ramas bun de la câini si am coborât catre satul din vale.
Nota: Pozele nu-s ale mele ci provin de la Oficiul de Turism din zona respectiva.
Autocarul a iesit din parcarea aglomerata a aeroportului si s-a înscris pe autostrada 307 – singura autostrada din Riviera Maya – taiata direct prin ceea ce odata era o jungla. Palmierii din mijloc si panourile publicitare uriase cu vedete de la Hollywood (ca Leonardo di Caprio ce facea reclama la ceasuri elvetiene) de pe margine aratau clar ca ne aflam într-o zona turistica populara. Spre umirea mea, autostrada nu era cine stie ce aglomerata iar asfaltul parea chiar sa fie de calitate. Ma rog, pâna am trecut de Cancun si apoi au aparut niste cocoase de metal în sosea destinate reducerii vitezei.
Ïn timp ce ne îndreptam catre sud iar ghidul mexican din autocar se tinea de bancuri crezându-se probabil ruda cu George Lopez – ‘’daca nu va place Riviera Maya, sa le spuneti prietenilor vostri ca ati fost la Los Cabos’’ – admiram pe fereastra din dreapta cocioabele mexicane prin contrast evident cu luxoasele complexe hoteliere care se zareau prin fereastra din stânga. Autostrada seamana cumva cu soseaua care leaga Constanta de Vama Veche pe litoralul românesc. Se zarea oceanul din loc în loc, însa autostrada nu serpuia chiar pe lânga apa ci chiar pe lânga intrarile proprietatilor hoteliere care se întindeau pe zeci de hectare, întretaiate de bucati de jungla luxurianta pe deasupra carora zburau pasari tropicale.
La vreo 50 de km spre sud, înainte ca autocarul sa ajunga în Playa del Carmen, un baraj al politiei federale mexicane – celebrii Federales – era activ. Politaii mexicani, înarmati pâna-n dinti cu probabil juma’ din arsenalul unui militar american din Irak, controlau actele toturor masinilor ce treceau prin zona. De altfel, cam la fiecare 20 de km am observat pe marginea soselei limuzine negre puternice – BMW sau Dodge – marcate cu Policia Federal din care politaii mexicani supravegheau traficul. Ca urmare, nu-mi amintesc nici macar o singura masina care sa fi depasit macar cu 1 km la ora viteza legala înscrisa pe panourile rutiere.
Playa del Carmen este o zona foarte aglomerata. Din acest motiv mexicanii au construit doua pasaje gen Baneasa care sa salte autostrada pe deasupra acestei zone aglomerate. Pasajele care vor fi gata în aprilie 2011, conform ghidului mexican, au fost construite suficient de jos încat sa taie definitiv Playa del Carmen în doua, cu slabe sanse de adaptare urbanistica. Ïnsa e cert ca va ajuta traficul, noi am pierdut jumatate de ora numai în traversarea acestui oras mexican, nu mai mare decât Eforie Sud.
Dupa înca o jumatate de ora de mers, timp în care ghidul ne-a informat ca ‘’în Mexic se da bacsis. Va rog deci sa nu-l treceti cu vederea pe al dvs ghid si pe soferul autocarului’’, am ajuns la poarta de intrare în Puerto Aventuras.
Puerto Aventuras este o comunitate de lux, un mini-orasel plin de hoteluri de cinci stele, apartamente de lux si haciendas de vânzare, cu preturi între 70 mii USD si jumatate de milion. Anumite complexe imobiliare ofera spre vânzare apartamente în time-sharing (puteti sa deveniti coproprietari si sa folositi apartamentul o anumita perioada din an pt toata viata) la preturi între 35 mii si 150 mii de dolari americani. Ïntregul orasel este înconjurat cu ziduri de beton de aproape trei metri si pazit de forte de securitate. Mexicanii care nu lucreaza într-unul din hotelurile, magazinele sau complexele imobiliare din orasel, nu au voie sa intre. Toata lumea e controlata la intrare si fara card de acces sau bratara sau mai stiu eu ce document de acces, nu se intra.
Politaii privati care pazesc Puerto Aventuras sînt foarte discreti. Desi patruleaza constant pe strazi calare pe motociclete sau pe plaje, în general sînt invizibili. I-am zarit doar de câteva ori în timpul sederii mele si asta pt ca desi erau îmbracati în alb cu un ecuson Securitas pe mâna, aveau pistol la brâu, chestie care mi-a sarit în ochi.
Puerto Aventuras e foarte misto ca orasel. Extrem de linistit, viteza automobilelor e limitata la 30 km pe ora si claxonatul e interzis. Câteva complexe imobiliare de mare întindere au creat un soi de port de iahturi în fata blocurilor, astfel încât propietarii de vapoare personale îsi pot parca iahtul chiar sub fereastra apartamentului sau a vilei personale. Mi s-a parut o chestie super tare.
Dar oraselul are si un port de iahturi public în care fiecare poate ancora. Ïn acelasi port, doar un pic la o parte din calea vapoarelor dar totusi înnotând printre eventuale pete de ulei, se afla delfini dresati si lei de mare, apartinând Dolphin Discovery, un loc unde doritorii pot înnota cu delfinii. Nu printre delfini, ci cu ei (vor fi trasi de delfini, împinsi de la spate, se vor roti cu ei pe verticala, etc). Ïn Riviera Maya sînt mai multe locuri de înnot cu delfinii, cel din Puerto Aventuras fiind pe locul trei în preferintele turistilor.
Puerto Aventuras, la fel ca si Playa del Carmen sînt foste sate de pescari. Prin anii 70 sau 80, guvernul statului Quintana Roo (Mexic e federatie de state la fel ca USA) a hotârât sa o dea pe turism de masa în loc sa mai cultive nuci de cocos si sa pescuiasca. Motiv pt care foarte multi mexicani au fost mutati la vest de autostrada 307, în noi sate în timp ce vechile locatii au fost demolate si reconstruite ca hoteluri de lux. Playa are zone care au mai scapat, însa vechiul Puerto Aventuras a fost ras si reconstruit.
De la poarta oraselului pâna la hotelul nostru am facut cam zece minute. Odata ajunsi la intrarea principala din fata receptiei, am fost rugati sa asteptam în autocar pâna ni se vor coborî bagajele. La un semn, vreo trei valeti mexicani au coborât în viteza si într-un minum au aliniat toate valizele lânga autocar, asezându-le etichete pe care mai târziu au scris numerele camerelor. Pâna ne-am baut noi cocktailul de bun venit, pâna ne-am cazat si apoi am plecat la masa (ca se facuse deja ora de prânz), toate bagajele nostre au fost aduse în camera. Le-am gasit acolo când am venit de la masa. De spaguit, l-am spaguit pe valet pe drumul spre plaja.
Catalonia este un lant de hoteluri de patru si cinci stele cu imobile împrastiate în mai multe zone din Mexic. Noi am luat o camera Privileged de cinci stele (într-un hotel de patru stele) asezata într-o serie de vile.
Restul vacantei s-a încadrat la ‘’normal’’ pentru o vacanta în sud. Acces la sapte restaurante cu specific divers de la mexican la japonez, piscine infinite (din alea umplute pâna la gura si care par ca se continua în ocean), piscine normale, bar în piscina, baruri pe plaja cu chelneri la sezlong (practic ieseam din apa si-i faceam semn, venea, comandam si era cu bauturile înapoi în câteva minute), snorkeling, aventuri în parcurile tematice de la Xel-Ha si Xcaret (se pronunta icşel-ha si icşcaret, daca am auzit bine). Una din cel mai faine oportunitati în Mexic a fost ca exact la 50 de metri distanta de plaja se afla fostul recif. Fostul pt ca actuala bariera de corali se afla mult mai în larg. Dar chiar si pe lânga reciful asta scos din uz se aflau o multime de pesti exotici. Aproape toate intrarile mele în ocean s-au facut cu echipamentul de snorkeling, era mult prea misto.
Ïn fiecare hotel se afla un butic al PADMI Mexico. Tipii astia sînt specializati în scufundari de suprafata si adâncime si cunosc cele mai misti locuri de facut activitati acvatice. Biroul din hotelul nostru oferea scufundari în zone populate de broaste testoase marine, de rechini balena, snorkeling nocturn, snorkeling personalizat sau scufundari de adâncime pe lânga bariera de corali. O nebunie totala.
La distanta de câtiva km de hotel si cu transport personalizat inclus, se fla parcuri tematice. Cel mai misto este Xel-Ha – http://www.xelha.com/. Numarul doi în preferintele turistilor, Xcaret – http://www.xcaret.com/. Numarul trei este Rio Secreto – http://www.riosecretomexico.com/. Asta din urma este un râu de o claritate nimicitoare, care traverseaza niste pesteri cu stalactite uimitoare. Tot din Riviera Maya se poate merge la Chichen Itza – http://www.chichenitza.com/, un dum cu autocarul de trei ore jumate dus si tot atât la întors. Alte aventuri se pot încerca la Xplor – http://www.xplor.travel/ sau facând scufundari într-o cenota, un soi de pestera subacvatica de foarte mare adâncime – http://cenotedive.com/
Daca-i adevarat ce se spune despre aeroporturi, ca reprezinta o imagine exacta a tarii sau regiunii în care este plasat, atunci aeroportul international din Cancun reprezinta o imagine perfecta a aglomerarii turistice din sudul Mexicului.
Imaginile idilice cu plaje albe fara sfârsit care marginesc de-o parte jungla si de alta oceanul, imagini ce s-au aratat doar mie, alesului – fiind eu asezat la geam pe rândul din dreapta al avionului ce se apropia de aterizare – sînt înlocuite în câteva minute cu imaginile mai putin idilice ale cozilor nesfârsite din aeroport care probabil detin recordul mondial de lungime sau macar pe ala olimpic. Mexicanii sînt niste tipi cu simt practic deosebit de ascutit astfel ca nu si-au batut capul cu inventarea a doua coridoare – unul pentru circulatia calatorilor iesiti din avion si celalalt pt cei ce vor urma sa urce în avion – astfel încât calatorul care pune piciorul în Mexic are ocazia nesperata de a-l calca în picioare pe cel ce sta la coada pt a intra în avion. Iesirea si intrarea se face, cum altfel, pe aceeasi poarta.
O viziune care sare în ochi celui abia ajuns în Cancun o reprezinta fetele distruse de deprimare ale celor care se pregatesc sa paraseasca Mexicul. Si ceva îmi spunea ca nu e mahmureala de dupa tequila. Prin contrast cu chiotele si râsetele pline de excitare ale celor debarcati în Caraibe, mohorârea tursitilor pentru care vacanta se contabiliza deja la timpul trecut era izbitoare. Iar prezenta panotajului si a reclamelor cu plaje exotice si palmieri nu parea deloc în masura sa le aline chinul. Motiv pentru care majoritatea frazelor pe care le schimbau între ei începeau cu cuvintele ‘’data viitoare…’’ ca o minciuna nevinovata cu care încercau sa-si faca curaj singuri.
Spre deosebire de majoritatea aeroporturilor pe care le-am vizitat, mexicanii au reusit la Cancun performanta de a dirija calatorii abia sositi exact prin mijlocul zonei de duty-free din no-man’s-land. Desigur înainte de a da cu ochii de ofiterii de la imigratie. Turistul abia aterizat poate cumpara un vas de ceramica sau un sombrero fara probleme, adica produse mexicane fara taxe pe care apoi le va introduce înapoi în Mexic. Nu sînt sigur însa ca ar merge cu o Tequila sau orice alta bautura alcoolica pentru cumpararea careia trebuie aratat pasaportul si cardul de îmbarcare în avion. Daca vi se pare aiurea, trebuie sa stiti ca-i doar înca o dovada a ingeniozitatii proverbiale mexicane. Pentru a profita de aceasta situatie mai putin întalnita pe alte meleaguri, turistul trebuie sa-si faca loc cu coatele caci într-o sala de doar câtiva zeci de metri patrati se înghesuie calatorii pe picior de plecare, cei descarcati din avioane si desigur angajatii tuturor buticurilor si restaurantelor din zona plus angajatii aeroportului si al companiilor aeriene. Din acest motiv una din cele mai bune idei care i-ar putea veni cuiva aflat în tranzit în aceasta zona este sa-si tina strâns de mâna partenerul de calatorie, miscare fara de care are mari sanse sa-l piarda în multime.
Pentru ca frisca de pe tort sa fie cât mai dulce o multime de avioane au ajuns în acelasi timp cu al meu la terminalul respectiv si si-au descarcat calatorii în aceeasi sala. Iar eu a trebuit sa mearg cu pasi de melc si pauze lungi catre singura iesire care duce catre ghiseele politiei de frontiera. În plus o minte destupata si apoi umpluta cu muguri de cactus s-a gândit ca cea mai tare chestie care s-ar putea face în acest moment pentru a ajuta traficul este sa ordone niste modificari interioare ale accesului catre ghiseele imigratiei trântind închideri din rigips ici si colo, cu colturi ce creeaza un coridor plin de turnante strânse care l-ar face invidios pe orice creator de labirinte. Mi s-a parut o idee foarte originala de control al multimilor excitate de sosirea in Caraibe dar putin apreciata de turistii nerecunoscatori, asa ca mine.
Odata ajuns în sala unde se afla ghiseele politiei de frontiera (imigratie), tehui de cap dupa zbor si aiurit de aglomeratia nemaivazuta din aeroport, am putut observa fara nici o surpriza ca nu exista nici un semn care sa arate culoarele speciale. Cetatenii mexicani stau la rând de-a valma cu aia europeni iar familiile cu copii mici au trebuit sa ceara voie de la politaii care dirijau fluxul de calatori pentru a intra pe singurul culoar separat de celalalt, cel al handicapatilor. Se pare ca în conceptia mexicana, cine are copii mici e handicapat. Ceilalti calatori au avut de asteptat zeci de minute pâna sa ajunga la ghiseu, Cancun fiind dupa cum ati înteles, unul din cele mai linistite si rapide aeroporturi din Mexic în special datorita faptului ca primeste un trafic de avioane echivalent cu Bostonul, în conditiile în care infrastructura este echivalenta cu Otopeniul.
O atentie maxima a trebuit sa acord formularului pe care mi l-a înmânat ofiterul mexican si pe care un turist aventuros ca mine urma sa-l arate la predarea bagajelor -check-in – la plecarea din Mexic. Daca-l pierdeam, vacanta mea în Mexic se putea prelungi suficient de mult si în conditii suficient de nasoale ca sa nu-mi mai trebuiasca vreodata sa calc prin America Centrala. O legenda locala spune ca prin jurul cladirilor Terminalului 2 înca bântuie din când în când niste haite de turisti flamânzi care si-au pierdut formularele astea. La fel ca legendele mayasilor despre sfâristul lumii, probabil ca este si asta adevarata.
Odata trecuti de imigratie, a început distractia cu recuperarea bagajelor. Distractie pigmentata din plin atât de prezenta total insuficienta a carucioarelor pentru bagaje cât si de întrebarea ce revenea obsesiv ‘’oare ce plm au facut astia cu bagajele mele?’’, Cancun fiind acel aeroport de destinatie unde se pierd bagaje fara ca tu sa fi schimbat nici un avion pe drum. Majoritatea turistilor experimentati îsi marcasera bagajele cu banderole colorate sau cu diverse baticuri înflorate legate de mânere, aceasta gaselnita fiind cam singura care îi ajutau sa-si identifice de la distanta gentile pe banda kilometrica. Desigur însa ca eu am asteptat o ora jumatate dupa genti, timp în care n-am avut grija caruciorului pentru bagaje pentru ca nu avusesem de unde sa-l iau, care vas’zica.
Dupa ce bagajele au fost recuperate cu înjuraturile de rigoare la adresa urmasilor mayasilor care s-au gândit ca cea mai misto chestie pe care o pot face ca sa ne faca debutul de vacanta cât mai misto este sa puna gentile din cinci avioane Airbus pe acelasi carusel, a urmat trecerea prin vama. Moment în care era sa sufar o serie de atacuri de cord vazând sute(!!) de turisti la coada în fata mea de parca întregul mapamond fusese îmbratisat de Era Glaciala iar Mexicul era singurul loc care scapase. Pentru a adauga un pic de ‘’salsa’’ peste situatie, ajunsi în vama toti calatorii trebuiau sa apese un buton care actiona doua becuri : unul verde si unul rosu. Daca se aprinde becul rosu, ghinion, bagajele erau controlate de vama mexicana. Daca se aprindea becul verde, trecerea era libera catre iesire, fara control. Mi s-a parut un sistem destul de curios tinând cont ca în celelalte aeroporturi prin care am fost exista niste neni care scruteaza cu dibacie figurile calatorilor si daca li se pare ceva suspect, respectivul e trecut pe dreapta si controlat si-n c..r. În Cancun pare sa functioneze metoda flip a coin and go with it. Fiind un inginer experimentat si antrenat sa observ cele mai mici detalii, am remarcat fara mare greutate ca becul rosu se aprindea cam la 10-12 turisti odata. Asa ca mi-am legat sireturile de la adidasi în timp ce ghinionistul din spatele meu m-a depasit, a apasat pe buton si a câstigat o excursie în camera aia unde am auzit ca trebuie sa storci tubul de pasta de dinti ca sa arati ca n-ai ascuns în el droguri.
Odata iesit din vama, m-am simtit imediat ca pe Otopeni. Au aparut ca din pamânt niste taximetristi mustaciosi care aproape mi-au smuls valizele din mâna în dorinta lor de a ma avea de client (cine n-ar vrea, ma întreb cu modestia-mi caracteristica), soferi de microbuze, reprezentanti ai agentiilor de turism, vânzatori, distribuitori de brosuri, agenti ai companiilor de închirieri de masini, ce sa mai cu adevarat o întreaga fauna. Singura metoda care a parut sa functioneze în cazul meu a fost sa le vorbesc în româna destul de repede, astfel ca au ridicat din umeri si m-au lasat în pace, reusind astfel sa trag dupa mine valizele prin aglomeratie catre locul de adunare al turistilor veniti prin agentia de turism din Montreal cu care ajunsesem la Cancun. Locul de adunare era destul de vizibil, în jurul unei pancarte cu numele agentiei si în mijlocul unei gloate de canadieni care-si strigau fiecare hotelul si destinatia unde urmau sa ajunga. Seful coordonator din partea agentiei de turism, facea câte un semn unui angajat mexican si respectivul prelua bagajele fiecarui turist, plecând ca din pusca catre autocarul desemnat fiecarui hotel. Tipul care mi-a preluat bagajele reusea de minune sa se strecoare prin multime, ocolind în stânga si în dreapta mai ceva ca un tiganus care a furat rosii din piata Obor si încearca dupa aia sa se faca nevazut în multime. Ca sa nu-l pierd din ochi am aplicat imediat metoda d’Artagnan de penetrare a multimilor asa cum ne-a fost ea explicata în Cei Trei Muschetari ai lui Alexandre Dumas.
Adica mi-am luat sotia de mâna si m-am avântat ca un crucisator cu capul înainte prin multimea de turisti, fâcându-mi loc cu umerii si cu corpul. Doi au cazut în fund si alti cinci s-au dezechilibrat însa nu aveam timp sa stau sa-mi cer scuze ca eram ocupat sa-mi tin ochii pe mexicanul agil din fata mea. În spatele meu s-a creat un culoar larg ce a disparut aproape imediat sub ocupatia turistilor care continuau sa-si strige hotelul si destinatia. Navigând prin multime, simteam caldura apasatoare accentuata de umiditate si ma întrebam ce anume fusese în capul meu când ma îmbracasem cu blugi de iarna si tricou cu mâneci lungi. În afara de frigul de minus saispe grade pe care-l lasasem la plecarea din Canada.
Ajunsi la autocar, i-am dat doi dolari bacsis mexicanului agil care între timp plasase valizele în cala si am urcat la bordul vehiculului, bucurându-ma de briza racoroasa ce izvora din fantele de aer conditionat si de o bere Corona Extra rece oferita de sofer în schimbul unui zâmbet larg si a unui ‘’Gracias’’ de complezenta. M-am prabusit pe o bancheta si dupa înca jumatate de ora de asteptare, timp în care autocarul se umplea de turisti cu aceeasi destinatie ca mine iar soferul ma batea la cap sa-i platesc berea care costa trei dolari americani, am plecat catre Puerto Aventuras.
Sînt trist. Azi e ultima zi de vacanta. Dupa sase saptamâni de vacanta, am descoperit noul scop al vietii mele. Sa stau cu burta la soare pe o plaja în Caraibe cu o Tequila Sunrise alaturi.
Pâna atunci însa de mâine ma întorc la jobul meu de zi cu zi într-un birou din mijlocul unui oras îngropat sub zapada si batut de geruri napraznice.
Sînt trist, v-am zis?
Dupa multe cautari si nedumeriri în sânul familiei (sa mergem în Cuba? sa mergem în Costa Rica sau Venezuela? sa mergem în Mexic?) ne-am hotarât la urmatorul loc la soare pe coastele însorite din Caraibe.
Catalonia Yucatan Beach Resort and Spa. Un hotel de patru stele all inclusive în mijlocul statiunii Riviera Maya, chiar în fata insulei Cozumel, unde-mi voi încarca bateriile între 14 si 22 ianuarie 2011. Recomandat de prieteni de încredere.
Printre activitatile incluse se numara tenis, caiac, plimbari cu catamaranul, schi nautic, înot cu delfinii, bicicleta, gimnastica, etc. Nu cred ca o sa am timp si chef sa le fac pe toate, mai ales ca vreau sa ma odihnesc si sa ma feresc de cohortele de turisti care se vor trezi la 6h00 dimineata sa-si faca rezervari peste tot. Internetul e la liber peste tot si bate pâna la piscine si plaja, ceea ce în general e neobisnuit pentru hotelurile din Mexic. Cu toate astea, ultima grija pe care o voi avea va fi sa ma dau pe net. Sper sa avem vreme buna, desi în perioada asta rar sînt 25 de grade ziua.
O superba prezentare a hotelului sub forma unei brosuri electronice poate fi vazuta aici:
Each time I go on vacation outside Canada, I try to mingle in the local culture. To feel the beat. To eat their traditional food. To listen to their music or to browse some local markets. And each time I return to Montreal, I am looking to extend my beautiful foreign experiences by searching the same feeling around me. For example, by going to a Caribbean festival or a Portuguese restaurant where each time I am in search of that old sensation that I returned in a place I loved.
Let’s take bouillabaisse. Where you can eat a traditionally, carefully prepared …
Restul l-am scris pe lightplay.ca
Saptamâna trecuta, pe cînd ma ascundeam la umbra unui palmier de soarele arzând încercînd sa ma racoresc cu o Tia Maria al carei scop precis era sa înlocuiasca cafeaua zilnica, am cunoscut o familie din Vancouver. Danny si Marisa Kennedy. Aveau amândoi în jur de 30 de ani si erau veniti în Mexic cu fetita lor de 5 ani. Ne-am conversat numai în engleza si am bagat de seama ca au un accent specific pe care cu toate eforturile lor, nu reuseau sa-l ascunda suficient de bine. Sînt un tip suficient de obisnuit cu accentele diverselor natii care au învatat engleza si de obicei reusesc sa identific fara mari probleme regiunea din care provine un anumit vorbitor. Fac ceva confuzii între accentul scotian si welsh, dar în general trag direct la tinta.
Desi identificasem deja accentul tinerilor din fata mea, rezultatul obtinut era atât de bizar încât mi se parea de-a dreptul incredibil. Mai precis, accentul celor doi batea înspre româna! Mai putin al fetitei lor care vorbea o engleza tipica pt British Columbia. Se stie ca engleza vorbita în BC bate spre accentul britanic în timp ce engleza vorbita în Ontario, de exemplu, este aproape americana.
Auzind engleza familiei Kennedy, am ciulit urechile. Si cu toate ca analiza mea ducea spre concluzia neobisnuita ca de fapt sînt români, faptul ca se numeau Kennedy ma cam deruta. La un moment dat dupa vreo doua scalde în ocean, am mers cu Mr. Kennedy la barul de pe plaja sa ne dregem cu ceva combinatii knock-out de alcool. Scopul meu nemarturisit era sa-l fac sa-si dezlege limba, ca-mi parea cam retinut.
Si stând noi la bar si facându-ne de treaba p-acolo cu umbrelute, pahare înalte si continut anesteziant de alcool, mi-am spus ca cel mai sigur este sa-l atac frontal. Caci eram prea curios ca sa am rabdare s-o iau pe ocolite. Asa ca am asteptat momentul potrivit si i-am pus întrebarea în româna:
Cînd ati emigrat din Romania?
M-a privit un pic aiurit si m-a întrebat cum m-am prins? Accentul, na, ce mare scofala! A râs si a continuat în engleza conversatia, spunându-mi ca au emigrat în 2005 si odata ajunsi la Vancouver au vrut atât de mult sa se integreze si sa rupa legaturile cu Romania, încât si-au schimbat numele de familie din Teodorescu în Kennedy si si-au englezit inclusiv prenumele. Pe el chemându-l în realitate Dan si pe nevasta-sa Maria. Dar ca prietenii îi spun Danny si sotiei lui, Marisa. Si ca din momentul în care au pus piciorul în Canada, n-au mai vorbit decît în engleza atât în casa, între ei, cît si în societate. Ca ei sînt canadieni si nu români, ca si-au depus prin posta pasapoartele românesti la Ambasada din Ottawa, renuntând la cetatenia româna si ca fetita lor care nu vorbeste o boaba de româna nu e botezata în religia ortodoxa. Ca ei considera nasterea lor în Romania si viata lor acolo ca pe un accident si ca prefera sa se gândeasca la ei ca la niste canadieni nascuti în afara Canadei. Ca nu au mai fost în Romania de cînd au plecat si nu se vor mai duce vreodata, ca n-au nici un fel de legaturi cu tara si altele pe aceeasi tema. Ca sa accentueze aceasta rupere de Romania, îmi spunea ca nu stie nici macar cine-i presedinte, ca nu citeste ziare românesti si ca sportul lui favorit este baseball-ul.
În timp ce el vorbea, ma gândeam ca am în fata mea un caz tipic de lunatec grandoman. Baseball, sportul favorit? C’mon! Îmi analizam sentimentele si realizam ca povestea asta ma irita desi nu simteam la adresa lui dispret, ci mai curând un soi de mila profunda pentru zbaterile lui launtrice. Indiferent de întrebarile mele legate de Romania, avea un singur raspuns : Romania nu ma intereseaza. Eu sînt canadian! Ma gândeam ca fiecare om are dreptul sa-si aleaga viata pe care o doreste, dar în mod cert îl priveam pe tipul din fata mea ca pe un fenomen. L-am întrebat daca are prieteni români în Vancouver si mi-a spus ca nu. Cunoaste cîtiva, dar nu se socializeaza neaparat cu ei. Ma gândeam în sinea mea ca era mult mai probabil sa nu vrea aia sa se socializeze cu el cînd i-ar fi auzit numele de familie si s-ar fi prins ca-i de fapt român. Mi-a spus ca are prieteni buni canadieni, dar cumva am niste îndoieli legate de aceasta declaratie a lui.
Timp de o jumatate de ora am încercat sa-mi dau seama ce e în capul lui. Printre sorbituri de rom, i-am spus ca nu poate deveni canadian pur sânge cînd vrea el, fara cultura si traditiile poporului alaturi de care a ales sa traiasca, ca este si va fi mereu un outsider atât pt societatea româneasca cît si pt cea canadiana, ca pasaportul canadian nu sterge automat trecutul legat de Romania si l-am întrebat ce l-a împiedicat sa emigreze pâna la 30 de ani daca uraste Romania atât de tare încît e gata sa-si faca o lobotomie numai sa uite de unde provine?
A parut oarecum deranjat, numai ca mie nu-mi prea pasa. Mi-a raspuns ca asa simt ei, ca e decizia lor, ca abia în 2005 au putut sa plece si ca asta e. Ne-am despartit, fiecare cu o senzatie stranie. Eu cu un gust amar ca exista personaje ca el, dar întelegând ca o parte din deciziile lui se leaga poate de politica meseriasa dusa de cei care au condus Romania dupa 1989. El cu ideea clara ca nu sînt omul alaturi de care sa-si petreaca vacanta, rezon pt care în zilele urmatoare m-a evitat cu mare grija. Chestie care a avut darul sa ma relaxeze teribil.
Nu de alta, dar nu-mi place s-o fac pe psihologul în vacanta.
