Pensiunea rurala
Soarele se strecura prin crapatura dintre cele doua obloane de lemn si-mi cadea exact în ochi, astfel ca a trebuit sa ma rostogolesc în pat pentru ca frigea. Si dintr-o miscare am aterizat pe podea. Pasamite patul era ceva mai mic decît cel pe care-l aveam acasa, iar eu nu prea adaptat la noile dimensiuni. M-am ridicat alene sperând ca nu trezisem toata casa si am coborât pâs-pâs la parter strangând din dinti la fiecare scârtiala a scarilor de lemn. Linistea domina în casa. Am iesit afara si am admirat soarele care se ridicase de câtiva coti pe cer. Pentru ca sosisem noaptea, nu avusesem timp sa ma uit în jur, plus ca era o bezna de s-o tai cu cutitul si numai prezenta stelelor ne facusera sa nimerim casa.
Cîmpul dimineata
Asa ca am început sa arunc cu privirea, roata, cît mai departe cu putinta. Imaginati-va niste câmpuri cultivate cu diverse, de la rosii la ceapa si capsuni. În mijlocul câmpurilor astora eram noi. Undeva între doua straturi statea întepenit un tractor. În departare se auzeau aspersoarele care irigau o portiune de câmp. Mirosea a pamant reavan si a fân. Prin jur nici tipenie de om desi era ora 8h30. Nu stiu daca lucratorii erau mai lenesi sau pur si simplu lucrau o alta parte de câmp, dar n-am vazut pe nimeni. Am tras aer adanc în piept si m-am bucurat de soare si vacanta.
Între timp se trezise toata lumea, asa ca dupa un mic dejun si o cafea facuta la ibric ca pe vremea cînd eram eu mai tânar si nu se inventasera cafetierele, ne-am suit cu totii în masina si am luat-o catre Aix-en-Provence, oras aflat la vreo 30 de km de noi.
Aix-en-Provence (pronuntat ex-an-provanse pentru chiulangii la orele de franceza) supranumit si orasul celor o mie de fântani, se mândreste a fi orasul lui Cezanne. Cînd am trecut eu pe acolo era o expozitie Picasso-Cezanne pe care am reusit s-o evit cu gratie. Îmi propusesem înca de la plecarea din Canada sa nu ma afund prea mult prin muzee, încercând din contra sa profit de siteurile exterioare, arhitectura, soare si viata în Provence. Ne-am îndreptat cu chiu cu vai spre orasul vechi, trecând prin niste ambuteiaje în care un bucurestean din sectorul cinci s-ar fi simtit ca acasa. Simtind ca pierdem foarte mult timp, R. s-a sacrificat pe altarul luptei pentru un loc de parcare si ne-a desertat pe toti lânga fantana din centrul orasului, plecând singur cu masina s-o propteasca undeva. Aveam sa-l revad abia peste doua ore!
Un oras linistit
Însotit de partea feminina a grupului, am luat-o pe stradutele animate din orasul vechi unde majoritatea caselor dateaza de prin secolul 17-18 amestecate cu constructii datând de prin secolul 14-15. O gramada de hoteluri cochete, buticuri si piatete erau asaltate de turisti si asta desi eram în afara sezonului. Nu vreau sa ma gandesc cam cum arata Provence în varf de sezon. Probabil ca armata a 2-a franceza trebuie sa fie dislocata în zona ca sa asigure fluenta traficului. Ne-am plimbat prin Bourg Saint Saveur care a fost construit pe ruinele vechiului oras roman, am admirat Tour de l’Horologe si ne-am dat coate cu vizitatori veniti din cele patru colturi ale lumii. În timp ce fetele admirau buticurile, eu admiram arhitectura mediteraneeana. În timp ce fetele cascau gura la spectacole stradale si cantareti la acordeon, eu cascam gura la frantuzoaicele bronzate fiind atent totusi sa dau impresia ca ma uit si eu la spectacole.
La Grande Fontaine
La un moment dat mi s-a facut sete, probabil de la prea mult mers pe jos si cascat gura. Caci se stie, cînd tii gura deschisa prea mult ti se usuca. Si am întrebat-o pe C. cum facem cu apa, ca nu se zarea nici tipenie de izvor sau de tzasnitoare, cum eram eu obisnuit din Mtl. Mi-a raspuns foarte natural ca daca vreau apa trebuie sa-mi cumpar, ca asa e în Franta. Totul costa, nimic nu-i pe gratis. Si am ramas eu scarpinandu-ma în varful capului fara sa pricep! Adica cum sa cumpar apa? Da’ ce, sînt în desertul Mojabe sau în Europa? Si da-i si cauta solutii. M-am uitat în stanga, numai magazine. M-am uitat în dreapta, numai hoteluri si buticuri. M-am gandit ca ar fi culmea sa ma sfarsesc de sete fara sa apuc sa vad Franta. Dar tot nu vroiam sa dau bani pe apa. Mama lor de frantuji, cum sa ceara bani pe ceva ce se gaseste pe toate drumurile?
Piateta
Si nu gaseam neam de pompa stradala sau tzasnitoare. La toate fantanile de care-i plin Aix-ul era o nota pentru turisti ca mine care zicea ca apa nu e potabila. Probabil si altii îsi mai frispesera gâtlejurile. La un moment dat, am facut ceea ce face orice barbat puternic si hotarat, ajuns în pragul disperarii. Am trimis-o pe nevasta-mea cu un bidon de plastic la o gelaterie (adica înghetatarie) sa-i faca ochi dulci lu’ frantuzul ala de vanzator si sa-mi vina cu licoarea vietii. Si a venit ca na, se stie ca frantujii nu rezista unei femei. Asa ca m-am salvat de la pieire si am ajuns sa va povestesc si voua despre apa din Franta.
Între timp soarele începuse sa arda binisor. Ne-am oprit la umbra catedralei sa ne manjim cu crema protectoare ca sa nu ni se basice pielea. În calitate de montrealezi, nu prea eram obisnuiti cu soarele, asa ca umblam dupa noi cu ecrane solare sa nu ne topeasca cumva. Între timp ne-a ajuns din urma si R. care reusise sa parcheze si ne-am mai învartit pe stradutele din Cité Comtale încercând sa ne ferim de trenuletul ala turistic care-i cara pe lenesi sa vada Aix-ul stand pe cur. Si am facut poze. Multe poze, caci locurile sînt foarte frumoase.
Dupa câteva ore în care am admirat cladiri vechi, oameni si flori, fantani si stradute am luat-o catre Marsilia care se afla la 60 km.
- Va urma -
Photo: Cafeina.ro
Episoade:
Episodul 2 – De trei ori la dreapta
Datorita feedback-ului foarte slab, consiliul director al Cafeina.ro a hotarat scoaterea din grila a Aventurilor lui Stash in Galia. Ca urmare, episodul de maine va fi si ultimul!
Ne intoarcem la chestii cotidiene! Politica and shit! 
Stramte rau!
Ce m-a izbit imediat a fost ca Franta duce lipsa de spatiu. Crunta lipsa duce! Cred ca cea mai tare afacere posibila pentru cineva în Franta ar fi sa importe spatiu. Spatiu de parcare de exemplu sau spatiu pe strazi. Îngustimea stradutelor din orasul vechi ar fi creat cu siguranta probleme de încadrare Nissanului meu de acasa. Iar parcarea etajata în care am lasat masina în centrul Avignonului mi s-a parut cea mai stramta parcare în care mi-a fost dat vreodata sa intru. Cînd m-am dat jos din masina, mi se zbatea pleoapa stanga, semn sigur de claustrofobie. Spre fericirea mea nu urma sa conduc eu prin Galia, ci R., prietenul meu care era mult mai obisnuit cu caile întortocheate ale Republicii Sarkoziene. Probabil ca eu as fi atins masina de minim trei ori pe zi. La un moment dat am trecut printre doi pereti atat de apropiati, încat am simtit nevoia sa ies din masina sa cioplesc nitel cu dalta în colturile caselor ca sa putem trece. Si mi-a sarit în ochi înca ceva. Urmaream un nene care s-a dat jos dintr-un Citroen C5 si cînd nenea si-a încuiat masina de la distanta cu telecomanda, oglinzile retrovizoare de la masina s-au pliat langa geamuri. Am ramas tablou, va spun drept. N-o sa vedeti asa ceva de partea asta a Atlanticului unde traiesc eu. Am realizat nevoia de pliere a oglinzilor retrovizoare abia cînd R. a parcat masina si a trebuit sa plieze oglinzile ca sa ne putem strecura printre masina noastra si cele din lateral.
Ne-am urcat toti patru într-un lift pe care scria ca e chiar pentru patru persoane si eram atat de intimi încît începusem sa ma simt jenat. Am vreo doi amici în Canada care cu siguranta ar fi ocupat ei singuri un lift din ala de patru persoane. Ca sa va faceti o idee mai clara, liftul ala era cam jumate dintr-un lift dintr-un bloc cu 8 etaje din Drumul Taberei. Care nici ala nu s-ar califica la cel mai spatios si confortabil mijloc de calatorie pe verticala. În sfarsit am ajuns la parter si ne-am revarsat afara odata cu deschiderea usilor. Dupa care am luat-o la pas spre palatul papilor.
Poate cunoasteti Avignionul si Palatul Papilor, asa ca nu ma întind. Care nu cunoaste, îl are alaturi de el sprijin la bine si la rau pe nenea Goagîl cum l-a botezat primarele care este. Cert este ca era seara si palatul era închis vizitatorilor, asa ca ne-am multumit sa ne învartim prin orasul vechi. Care este superb! Dupa vreo ora jumate de plimbare, stomacurile noastre începusera sa-si ceara drepturile asa ca ne-am oprit la o terasa care s-a nimerit sa fie exact în fata primariei din Avignion. Ne-am asezat acolo pentru ca-mi facuse cu ochiul o paella cu fructe de mare.
Paella autentica
A venit nenea ospatarul si fara nici un zambet sau vreo grimasa de vreun fel, ne-a adus meniurile. Am avut lejera impresie ca l-am deranjat din scobitul între dinti cu un picior de umbreluta din aia de se foloseste la cocktailuri, dar e posibil sa mi se fi parut. Cum am mai spus, eram destul de obosit. Am fi baut ceva asa ca l-am întrebat ce vin ne recomanda la paella. Ma gandeam la un vin alb mai sec, dar ma rog, nu-s chiar expert în vinuri albe ci mai mult le nimeresc pe alea rosii. Ospatarul ne-a raspuns exact ca vanzatoarea de la alimentara din colt pe care o întrebi daca pâinea e prosapata: E bun orice vin! Rosu, alb, nu conteaza.
Recunosc smerit ca am fost frapat instant de amabilitatea si expertiza vinicola a ospatarului. Esti în mijlocul unei regiuni viticole de renume – eram pe malurile Rhonului pentru aia tari la geografie – si nu poti sa-mi recomanzi un vin? Adica sînt prea misto si prea multe asa ca toate-s otova? Noroc cu R. ca i-a zis lu’ nenea sa ne aduca un pichet de Cinsault rosé. Am stat putin în dubiu, pentru ca pe mine rosé-ul ma ia de cap, însa R. m-a linistit spunandu-mi ca în Franta viticultorii au obtinut de la CE ca adevaratul vin rosé sa nu se mai faca din amestecuri de vinuri rosii si albe ori din struguri albi si rosii ci folosind o tehnica speciala de control al calitatii culorii si gradelor de alcool. N-am prea înteles eu totul, dar daca mi-a spus ca nu ma ia de cap, am zis ca hai sa bem!
Pichet de vin
Si vine chelnerul cu pichet-ul de vin. Acum, vreau sa va povestesc ca la Mtl cînd ies cu prietenii la o terasa si bem o bere, de obicei comandam fiecare pichet de biere au fut. Adica bere la halba, ca pt mine pichet-ul e halba. Asa ca atunci cînd ospatarul ne-a adus un pichet de vin rosé, l-am luat de gât, am zis hai noroc si bine v-am regasit si l-am dat pe gat. Pichet-ul bre, nu pe chelner! Asa! Moment în care R. se uita la mine peste masa razand si ma întreaba : Pai ce faci, mai? Asta era pichet-ul pentru toti patru! Am ramas cu mana în aer si m-am uitat mai atent la recipient. Era un clondir de sticla de 250 de mililitri! Adica un sfert de litru de vin. Cînd zic clondir, exact asta era. Ca un pahar Berzelius de la ora de chimie, numai ca Berzelius le facuse mai mari de 250 ml. Ma uit pe meniu si vad ca un pichet de 250 ml era 5 euro. Hmm! N-ar fi asa de scump 20 de euro litrul de vin la restaurant, cam p-acolo sau mai sus bate si la Montreal. Da’ zau ca am ramas derutat la cantitate. Cum naiba sa bea patru oameni 250 ml? Pai ce, bem cu pipeta?
Asa am avut primul contact cu realitatea gastronomica si alcoolica din Franta. Nu mananci mult! Mananci putin si special. Nu bei mult! Bei putin si special. Daca vrei sa mananci mult si sa bei, scoti banul. Si te costa, bai nene! De unde rezulta de ce sînt atatia grasi în America si atatia slabi în Franta. Ca în fotografia aia care a circulat viral o perioada, în care se compara curu’ cît o batoza al unei americance ce halea la McDonalds cu fundul apetisant al unei frantuzoaice care avea o sticla de vin si o franzela într-un cosulet.
Da’ daca tot dadusem eu pichet-ul peste cap, ca-mi era si sete, am mai comandat unul si l-am împartit frumos la trei, pe mine excluzandu-ma gratios de la împarteala. Dupa care a sosit paella au fruits de mer. O, desfatare a papilelor gustative! O, sarbatoare a cerului gurii. O, feerie a limbii!
Si ma opresc aici, ca vad deja cîtiva cititori carora le lasa gura apa. Pe scurt, am mancat, am baut, ne-am simtit excelent. Era cald, mirosea bine, era vacanta. Combinatia perfecta. Dupa ce am terminat si am achitat nota, am luat-o catinel catre masina. În sinea mea faceam deja pariuri ca n-o mai gasim pt ca nu-mi luasem nici un punct de reper, însa n-a fost cazul. Am iesit din Avignion – si spre regretul meu teribil aceasta a fost singura data cînd am calcat prin orasul vechi, deci nu, n-am reusit sa vad pana la urma Palatul Papilor – si prin noaptea adanca am luat-o catre locul de cazare care se afla la vreo 80 de km departare, la Villelaure, pe undeva catre Pertuis, aproape de Aix-en-Provence. Pe drum am trecut de mai multe ori pe langa cetati si sate luminate feeric, dar fiind rupt de oboseala, dupa o bucata de drum am adormit si nu m-am mai trezit decît cînd am parcat la pensiunea La Grande Bastide, care face parte dintr-o ferma veche de prin secolul 18, tinuta de niste oameni de treaba cu care eu personal, n-am reusit sa ma întalnesc deloc.
Pensiunea si ferma faceau parte din reteaua Bio nu-mai-stiu-cum si World Life Foundation, aia care are sigla un urs panda. Totul era ecolo, de la mobila si acareturi pana la sapunuri iar productia de legume a fermei era în întregime ecologica si bio. Si nu, nu mirosea a balegar, multumesc de întrebare, deci habar nu am cum anume îngrasau pamantul respectivii fermieri. M-am multumit doar sa constat ca mirosea puternic a fîn, se auzeau greierii si se vedeau licuricii si era o liniste de-ti auzeai cele mai ascunse ganduri din cap. Ca la tara la bunica! Am reusit sa ne taram pana la camera noastra si dupa un dus rapid, am cazut într-un somn profund, fara vise.
- Va urma -
Photo: Cafeina.ro, Schuhmacherei-bircher.ch
Episoade:
Un vagon de TGV
Ajunsi în zona Galbena a garii, de unde pleca trenul nostru, am observat ca TGV-ul trasese la linie si ca îmbarcarea începuse, asa ca ne-am grabit sa ne urcam în el. Rucsacii ma cocosasera, asa ca m-am bucurat ca aveam locuri în ultimul vagon – adica cel mai apropiat de gara – la etaj. Ne-am asezat în fotolii admirand curatenia din jur. Era prima mea calatorie cu TGV-ul asa ca am fost oarecum impresionat. Mi s-a parut cel mai misto mijloc de transport inventat vreodata, dupa nava lui Obi-Wan Kenobi din Star Wars, pe care eu înca astept s-o fabrice aia de la Airbus. însa am impresia ca în perioada asta sînt ocupati cu altceva.
Si cum stateam noi relaxati si ne uitam pe geam în capul calatorilor care treceau prin fata noastra, observ ca majoritatea se opreau la o chestie galbena si dupa aia îsi continuau drumul spre vagoane. Se opreste unul, se opresc doi, se opresc zece. Mai sa fie, ma gandesc, poate am uitat ceva. Si încep sa studiez biletele pe care le cumparasem prin internet de pe Voyages-SNCF.com si care-mi fusesera livrate acasa în Canada via adresa prietenului meu din Franta.
Pentru ca la Mtl fusesem foarte ocupat înaintea plecarii, nu apucasem sa studiez biletele. Adica le-am verificat la vreo trei saptamani dupa ce le-am primit, erau patru bucati în plic, era în regula. Dar nu le citisem. Stiam locurile si vagonul de cînd le cumparasem pe net. Dar abia asezat în tren am început sa ma uit pe ele mai atent. Locuri, vagon, ora plecare, destinatie, numar tren, totul era OK. Cînd îl întorc pe verso, sa-mi pice fata. Scria acolo ca biletele trebuie compostate la urcarea în tren, mai exact la accesul pe peron, altfel desi le aveam, se considera ca merg fara bilet si eram pasibil de o amenda care putea ajunge la de doua ori costul biletelor daca mai tin minte bine. Si ca amenda era mai mica numai daca ma duceam si ma predam la conductor înainte sa ma prinda el, drept un calator fraudulos care desi a dat o gramada de bani pe bilet, este considerat borfas pentru ca a uitat sa le composteze. Sau ceva de genul! Cum tocmai observasem desantul batalionului de controlori în trenul local care ma adusese de la aeroport, mi-am spus ca nu-i cazul sa risc, asa ca m-am uitat la ceas sa vad daca am timp sa cobor sa le compostez.
Mai era un minut pana la plecarea trenului. Am tasnit de pe scaun cu biletele într-o mana si cu cealalta facandu-mi loc printre ceilalti calatori care-si aranjau bagajele, rasturnand o baba si calcand alti doi calatori pe picioare, si dintr-un salt am coborat scarile de la etaj la parterul vagonului, am iesit în fuga din vagon si am franat dupa cîteva secunde în fata aparatului de compostat. Nu m-am mai uitat ca trebuia sa le bag într-un anume fel, le-am bagat cum am apucat. Dupa ce mi s-a incriptionat data si ora, am luat-o la fuga înapoi catre vagon sarind înauntru tocmai la timp înainte sa se închida usile. Initial m-am gandit ca ma lua naiba daca mi se închideau în nas, as fi ramas fara nevasta, bagaje, pasapoarte si portofel în mijlocul Parisului, al nimanui. Un soi de Cuore modern. M-au trecut transpiratiile la gandul asta spăimos, însa apoi mi-am amintit ca vazusem un soi de angajat al garii pe peron care se uitase în stanga si în dreapta pe lungimea trenului si-i daduse semnalul conductorului de tren sa închida usile. Am sperat, spre binele altor aiuriti ca mine, ca usile alea care s-au închis imediat dupa ce am fost înapoi în vagon, au facut-o dupa ce angajatul ala a vazut ca m-am urcat în tren. Daca ma însel, atunci treaba e cam oablă!
Am ajuns la locul meu si sotia vazandu-ma gâfaind m-a întrebat grijulie ce s-a întamplat. Nu i-am spus ca iesisem din vagon si ca era sa plece fara mine ca sa nu se sperie, asa ca i-am spus ca am fost la toaleta de la parter si am dat vina pe afurisitele de scari din vagon. S-a mirat sincer ca ce rezistenta fizica scazuta am daca cinci trepte m-au facut sa transpir atata si asta a fost tot. Trenul a plecat finut, abia simtit si aproape fara zgomot si dupa cîtiva km a prins aripi si probabil ca s-a fixat la viteza de croaziera care-i în jur de 300 km pe ora, cum am citit eu în pliantul pe care l-am gasit în buzunarul scaunului din fata mea. Afara ploua torential iar picaturile curgeau pe geam orizontal din cauza vitezei, chestie de fizica si mecanica cu care nu vreau sa va împui capul la ora asta.
As fi vrut sa vad Franta din TGV, asta fiind motivul pt care alesesem locurile în tren la etajul superior, dar cu ploaia de afara nu se vedea mare lucru si as fi putut la fel de bine sa-mi închipui ca ne aflam pe Emeraude, unul din submarinele atomice al Frantei care a reusit pana azi performanta sa nu se ciocneasca cu alt submarin, cum am auzit eu ca au obiceiul sa mai faca vasele astea. Am scos iPod-ul cu gand sa scriu ceva pt blog, dar m-am razgandit repede dupa ce am citit cîteva din stirile si articolele din RSS-urile pe care mi le încarcasem în gara. N-as fi putut egala niciodata în har pe Mordechai care tocmai o bascalea pe EBA. Am început sa citesc National Geographic în timp ce trenul mergea lin, clatinandu-se usor cînd întalnea din sens opus un alt tren. Era o liniste neobisnuita pentru un tren, nici un telefon mobil nu suna, calatorii vorbeau între ei cu voce scazuta care ajungeau la mine ca un zumzet, lumina era usor difuza, afara ploua, trenul se legana, se legana….si am adormit, rupt fiind de oboseala.
M-am trezit dupa ce trecusem bine de Lyon. Trenul era unul cu destinatie directa Avignon, fara oprire. M-am uitat în jur, apoi pe geam. Nu mai ploua însa vremea era mohorata. Am început sa casc gura pe geam avand mare grija sa nu mi se vada plombele si observand la un moment dat o biserica interesanta, i-am aratat-o si sotiei. I-a luat o medie de cam 3 secunde sa întoarca capul, timp în care eram deja la 2.5 km distanta de obiectivul pe care i-l aratasem eu. Iar ea ma întreba inocenta Unde? Pai unde, ia acolo cu doi km juma’ mai în spate, am raspuns eu oarecum îmbufnat. Cînd mergi cu TGV-ul, obiectivele aflate la distante medii ti se arata pt max o secunda, doua. Alea apropiate, pt o fractiune de secunda. Tot ce poti admira la viteza aia sînt muntii din departare, orasele sau cîmpurile.
Gara TGV din Avignon
Dupa doua ore si jumatate de drum, am ajuns la Avignon în Provence, unde tocmai am citit ca a fost si Simona Tache de la Catavencu ca sa se uite la televizor si sa aiba subiecte pentru blog, lucru care m-a impresionat foarte tare. Pentru ca si eu tot de aia m-am dus. Avignion se afla cam la 700 km de Paris. Informatia asta e pentru aia dintre voi care nu stiu sa joace la afla distantele pe Google Maps. Dupa ce am ajuns, am coborat – ca doara nu era sa raman în vagon si sa ma duc la Marsilia – si am iesit în fata terminalului garii TGV care arata ca un soi de navodrom spatial unde parcheaza klingonienii cînd le vine chef sa bea o cafea si sa faca pipi. La Avignon era soare total, desi era 19h30. Noi eram bien sur îmbracati cu gecile impermeabile pe care le purtasem în Paris, motiv pentru care m-am încins instant. În departare se vedeau crestele Alpilor pe fundalul altor creste ale Alpilor. Ca muntii astia formati prin încretirea scoartei terestre au prostul obicei sa aiba mai multe randuri de creste. Ne-am întalnit cu prietenii nostri din Franta cu care urma sa ne petrecem vacanta si am luat-o cu masina catre centrul orasului sa ne plimbam putin ca sa ne dezmortim dupa atatia amar de kilometri.
Iar în Avignon ai tot timpul ce vedea.
- Va urma –
Photo: Cafeina.ro
Episoade:
Aglomeratia în Gare de Lyon
Cum mergeam noi asa linistiti admirand în trecere ghetourile din jurul Stade de France, gunoaiele din Paris Nord si halele parasite din diverse zone foste industrializate ale suburbiilor Parisului simtindu-ne ca la Montreal pe linia de tren de Deux Montagnes, odata se deschid usile de trecere între vagoane si navalesc înauntru sase controlori de bilete, fiecare înarmat cu carnetel de amenzi, pix si cititoare de carduri si abonamente. Sase! Ati citit bine!
Bai, m-am panicat nitel. Adica nenii aia în uniforma erau destul de multi. Si s-au împrasitat ca potranichile în vagon, cerand la control biletele. Eu le pastrasem, ca am eu damblaua mea care zice ca trebuie sa pastrez toate tichetele, chitantele si hartiile dintr-o calatorie si sa le arunc abia cînd ajung acasa. Asa m-am întors din Grecia în 2003 cu juma’ de kil de maculatura în buzunare.
Baietii aia rai, controlorii, au gasit în tîspe secunde sase calatori care nu aveau bilete sau care aveau titluri de transport valabile pe alte zone din Paris. Toti straini, bien sur, cum altfel? Toti abia debarcati din avioane, ce mama dreaq. Si cum controlorii aveau la ei cititoare de carduri, încasau amenzile pe loc, scriau foarte rapid chitantele si treceau la urmatorul fraier. Pâna la Gare de Nord au taiat nu mai putin de 25 de amenzi într-un vagon cu vreo 65 de calatori. Dupa care au trecut la urmatorul vagon.
Frisca de pe tort a fost cînd am ajuns la destinatie, la Gare de Lyon si am observat ca trebuie sa folosesc biletul de tren ca sa pot sa ies de pe peron. Cînd m-am gandit la aia cu amenzile mi s-a parut cea mai tare tzeapa ever. Pentru ca habar nu am cum naiba ar fi reusit ei sa iasa, din moment ce nu aveau bilet ci doar o chitanta de amenda. Cred ca trebuiau sa iasa pe vreo iesire speciala, habar nu am.
TGV gata de plecare la platforma galbena
La Paris ploua iar în Gare de Lyon am ajuns la ora 14h20. În ciuda calculelor mele facute la Montreal, cum ca as putea sa las bagajele la sala Mediteraneeana unde trebuia sa închiriez un seif ca sa nu ma car cu ele prin Paris, era o problema tehnica si nu acceptau depuneri de bagaje ci doar retrageri. M-am simtit ca acum zece ani cînd am vrut sa intru la Buckingham Palace în Londra si exact în ziua aia erau nu stiu ce lucrari de amenajare, drept pentru care accesul publicului era interzis. A fost permis a doua zi, numai ca eu nu mai eram în Londra. Asa si cu al meu Notre Dame de Paris. Nu l-am mai vazut! Uite asa am mai primit înca un genunchi în plexul meu de project manager de vacanta care prevede riscurile în avans.
Daca am vazut ca n-avem unde lasa bagajele, am zis sa dam o tura prin gara sa mancam ceva. Mi-au sarit imediat în ochi patrule militare înarmate pâna în dinti care se zareau în toate directiile. Ai fi zis ca Gare de Lyon se afla sub asediu. Sincer, m-am simtit mai mult intimidat decît linistit si cumva am avut impresia ca asta era si ideea. Însa afisele care anuntau recrutari pentru Legiunea Straina lipite pe panourile de afisaj aruncau oarecum în ridicol prezenta militarilor. Parea ca ideea generala este nu de protectie a publicului ci de reclama la Legiune. Totusi pistoalele mitraliera cu care umblau respectivii militari, numai la reclama nu duceau cu gandul.
Gare de Lyon vazuta dinspre Brasserie Europe
Acum, daca ati vazut filmul Mr. Bean’s Holiday care a constituit de altfel partea principala a documentarii vacantei mele în Sudul Frantei, stiti cam cum arata Gare de Lyon. Arata la toata lumea, cum ziceau Divertis. Lînga restaurantul ala misto din film, de-i zice si Le Cordon Bleu am reusit sa ma agat de un fir de wifi lasat la liber pentru cîrpanosi ca mine si am reusit sa-mi încarc cititorul de RSS si mailurile. Dupa care împreuna cu sotia am iesit din gara cu rucsacii în spate, pe o ploaie din aia cum am prins eu cînd am urcat Ciucasul numai în chiloti pentru ca ma ploua prea tare si nu aveam decît o geaca impermeabila, si am traversat parcarea aia care-i mereu plina de scutere si motociclete si am aterizat la beraria de peste drum, am uitat cum îi zice. Parca ceva gen Brasserie Europe, ca doara nu era sa-i zica America de Sud. Am luat doua sandwich-uri si eu o bere în plus, ne-am pus burtile la cale si apoi am cautat în jur un magazin Orange ca sa ne luam noi o cartela SIM sa ne-o punem în telefonul cu care venisem din Canada.
Ca un adevarat român ce ma aflu, eu nu cunosc alt operator de telefonie mobila în Europa în afara de Orange si Vodafone. Cum ultimul este englez, nu m-am mirat cînd, întreband de Orange – pronuntat ca în engleza, ca ce pana mea, doar eram la Paris – chelnerul ne-a îndrumat catre le boutique Oranj care se afla ia aici, mi-a aratat el cu mâna. Faci la dreapta, dupa aia iar la dreapta si în sfarsit din nou la dreapta si ai ajuns, zice el amabil. Eu eram înca dupa ora Montrealului si nedormit de vreo 30 de ore, plus o bere la bord, asa ca nu am realizat ca de trei ori la dreapta înseamna de fapt o singura data la stanga. Am platit, m-am ridicat si am înconjurat grupul de cladiri ca sa realizez, odata ajuns în pragul buticului ca, bien sur monsieur, acesta se afla la stanga berariei de la care era suficient sa fac coltul în directia opusa.
Am intrat si l-am întrebat pe nenea vanzatorul cu un puternic accent chebecos daca au cartele reîncarcabile SIM si cît costa. El mi-a zis ca cea mai ieftina este 5 euro, plus 15 euro activarea dar ca nu ma sfatuieste sa iau. Da’ de ce? întreb eu mirat. Pentru ca vad ca veniti din afara Frantei si banuiesc ca vreti sa sunati în tara din care veniti. Pai da, în Canada zic eu. De pe cartela va costa 2 euro minutul, zice vanzatorul cu o urma de mila în glas. Si trebuie sa anunt la Orange ca vreti sa sunati în afara, altfel nu aveti acces la convorbiri internationale.
Deci am ramas perplex. Si m-am felicitat în sinea mea ca înainte sa plec din Mtl îmi activasem un serviciu Skype care îmi permitea sa sun nelimitat în Canada si SUA indiferent unde ma aflam. Cum iPod-ul meu avea casti cu microfon, singura problema era sa gasesc o retea wifi de internet. Citisem eu ca în Franta internetul gratuit se gaseste pe toate gardurile, asa ca am refuzat sa mai cumpar cartela si ne-am carat catre tren, ca se facuse ora plecarii.
- Va urma -
Photo: Cafeina.ro
Episoade:
Terminalul 3 Paris CDG
Cursa Air Transat s-a asezat lin pe pista aeroportului Charles de Gaulles, dupa un zbor placut în care am reusit arareori sa ma concentrez la ultimul numar din National Geographic pe care mi-l luasem companion în avion. Cumva, nu reuseam sa-mi scot din minte ca zburam cu un Airbus A330 si ca toata siguranta mea legata de calatoria cu avionul care-mi fusese indusa de prietenul meu Sebastian, unul din inginerii care lucrasera la Toulose la crearea acestui model, se dusese pe apa Atlanticului odata cu celebrul zbor Air France. Dar dincolo de senzatia nasoala care-mi înclesta din cînd în cînd stomacul cînd treceam prin turbulente, cel mai linistitor a fost sa le aud pe stewardeze cum îsi faceau planuri de iesit seara în oras la Pasco, celebru restaurant parizian. Mi-a fost foarte clar în momentul ala ca n-ai cum sa cazi cu avionul cînd ai rezervari facute la Pasco cu doua luni înainte.
Terminalul 3 este cel mai izolat din tot aeroportul parizian. Este atat de izolat, încat a trebuit sa asteptam cam o jumatate de ora ca sa vina sa ne ia un autobuz de acolo din mijlocul cîmpului, unde se oprise aparatul de zbor. Dupa care am mai facut cam un sfert de ora pana la cladirea terminalului. Gratie pasapoartelor canadiene am trecut în exact 30 de secunde de controlul de frontiera si m-am regasit alaturi de sotie în sala de recuperare a bagajelor. Fiind însa sigur ca urmeaza sa asteptam minim o jumatate de ora, pentru ca era destul de probabil ca si bagajele noastre sa vina tot cu un soi de autobuz, la fel cum am venit si noi, m-am asezat relaxat pe o banca si am dat sa ma conectez la internet. Care internet nu era gratuit cum auzisem eu, ci pe parale. În speta vreo 2 euro per transe de 15 minute. Cum eu sînt cam zgarcit de felul meu cu chestiile non-existentiale, am renuntat.
Dupa vreo trei sferturi de ceas, cînd deja mi se lungisera urechile de asteptare de începuse sa se uite lumea la mine ca la magarul lui Shrek, banda de pe carusel a început sa se miste si bagajele sa iasa rand pe rand. Mi le-am recuperat si am întins-o cu un pas vioi spre iesire. Moment în care bretelele de la rucsaci, care se balanganeau libere, mi s-au înfasurat pe roata carutului de bagaje care a pus o frana brusca si mi-a tras un maner în plex de am vazut stele verzi. Am tras o înjuratura si am încercat sa le descurc de pe roata. Greu lucru cînd bagajele sînt pe carut. M-am prins si eu dupa ce mi-am scapat roata peste degete. Le-am dat jos cu chiu cu vai, am ridicat carutul pe o parte si am reusit sa le deznod.
Aveam bilete de TGV la trenul spre Avignon la 16h45 si era deja ora 13h00. Ca un vajnic project manager, prevazusem înca din Montreal ca voi apuca sa am o fereastra de minim 3 ore între sosirea în Gare de Lyon si ora la care pleca TGV-ul si ca în acest rastimp voi reusi sa merg sa vad pe dinafara catedrala Notre-Dame din Paris care se afla la o distanta de 20 de minute de mers pe jos fata de sus-numita gara. Cum trebuia sa aterizez la 11h45 si vremea în Paris se anunta buna, calculul meu parea corect.
Statia RER B din Paris CDG
Asa ca dupa ce am asezat bagajele într-o pozitie care sa evite accidentele, am continuat drumul spre terminalul RER B, de unde urma sa luam trenul local spre Paris. Cumparat bilete de tren la 8.50 Eur bucata si coborât la peron. Pe peron, afisorul ecranului care anunta plecarile arata ca trenul urmator spre Paris este la 13h05. M-am uitat la ceas si am vazut ca este 13h07. L-am intrebat pe un nene cît arata ceasul lui si daca trenul de 13h05 a trecut deja, mi-a raspuns ca e 13h07 si ca nu, n-a trecut. Zic, mare inventie afisoarele astea de peron, sînt capabile sa întepeneasca timpul. S-a dovedit mai apoi ca era o problema la o rama de tren si ca trenul avea o întarziere de numai 15-20 de minute.
A venit si s-a oprit. Iar eu am stat ca vitelul la poarta noua în fata usilor, întrebandu-ma ce naiba au usile de nu se deschid. Am fluturat mâinile în fata usilor, crezand ca sînt cu celula ca în autobuzele din Montreal. Pâna la urma soata mea a observat ca exista un buton pe ele si apasandu-l, a deschis usile chiar în momentul în care ajunsesem la concluzia ca usile de tren din Paris trebuie ca se deschid în urma unei formule magice gen « Domnu’ conductor, va rog eu sa deschideti usa si la mine, ca io-s anti-technicus si nu stiu cum se face! »
Deci ne-am suit în tren. Am vrut sa apas iar pe buton ca mi-era ca pleaca ala cu trenul si eu o sa am aerisire pâna în pamant, chiar mai multa decît mi-as dori. Dar pana sa ating eu butonul, usile s-au închis singure. Magie! am reusit sa exclam uimit. A reusit sa gaseasca mecanicul butonul!
În tren, ce sa zic? Ca în toate trenurile. Fauna pestrita, majoritatea cu celulare de ultima generatie. Cel mai tare mi s-a parut un negru cît dulapul care avea ca breloc la chei un bolovan putin mai mic decât un fruct de grapefruit. M-am uitat la el prostit gandindu-ma ca ori se pastreaza în forma cu chestia aia ori a furat vreo ghiulea de tun de pe vremuri din vreun muzeu si si-a facut-o breloc.
- Va urma -
Photo: Paris by train
Preluam astazi cu nesimtire o idee marca Daily Cotcodac si anuntam cu mare tam-tam un nou serial marca Cafeina.ro intitulat Aventurile lui Stash în Galia care va debuta saptamana viitoare. Stiu ca-l asteptati cu totii cu sufletul la gura, de nu mai puteti dormi noptile de nerabdare, astfel încat echipa editoriala a acestui blog alcatuita din mine însumi a hotarât sa nu va mai tina în suspans si sa va ostoiasca setea de cunoastere cît mai curand.
Care vas-zica începand de luni dimineata, în fiecare zi veti putea citi pe Cafeina.ro minunatele Aventuri ale lui Stash în Galia. Si pentru ca ati fost cuminti în lipsa mea si ati comentat la articolele lui Abaddon, va ofer mai jos cîteva extrase din acest serial:
Cursa Air Transat s-a asezat lin pe pista aeroportului Charles de Gaulles, dupa un zbor placut în care am reusit arareori sa ma concentrez la ultimul numar din National Geographic pe care mi-l luasem companion în avion. Cumva, nu reuseam sa-mi scot din minte ca zburam cu un Airbus A330 si ca toata siguranta mea legata de calatoria cu avionul care-mi fusese indusa de prietenul meu Sebastian, unul din inginerii care lucrasera la Toulose la crearea acestui model, se dusese pe apa Atlanticului odata cu celebrul zbor Air France. Dar dincolo de senzatia nasoala care-mi înclesta din cînd în cînd stomacul cînd treceam prin turbulente, cel mai linistitor a fost sa le aud pe stewardeze cum îsi faceau planuri de iesit seara în oras la Pasco, celebru restaurant parizian. Mi-a fost foarte clar în momentul ala ca n-ai cum sa cazi cu avionul cînd ai rezervari facute la Pasco cu doua luni înainte.
***
…nu m-am mirat cînd, întreband de Orange – pronuntat ca în engleza, ca ce pana mea, doar eram la Paris – chelnerul ne-a îndrumat catre le boutique Oranj care se afla ia aici, mi-a aratat el cu mâna. Faci la dreapta, dupa aia iar la dreapta si în sfarsit din nou la dreapta si ai ajuns, zice el amabil. Eu eram înca dupa ora Montrealului si nedormit de vreo 30 de ore, plus o bere la bord, asa ca nu am realizat ca de trei ori la dreapta înseamna de fapt o singura data la stanga. Am platit, m-am ridicat si am înconjurat grupul de cladiri ca sa realizez, odata ajuns în pragul buticului ca, bien sur monsieur, acesta se afla la stanga berariei de la care era suficient sa fac coltul în directia opusa.
Doua saptamani departe de blog, departe de internet si de televiziune, departe de jurnalele de stiri si de politica, departe de birou si de calcule, departe de lupta cotidiana cu prezentul si ziare transforma orice pesimist într-un optimist incurabil.
Doua saptamani sub soarele generos din sudul Frantei încarcat de istorie si natura, de mancaruri meridionale si vinuri traditionale, de insule colturoase si faleze abrupte care se prabusesc într-o mare azurie, de plaje cu nisip fin si podgorii întinse cît vezi cu ochii, de sate catarate pe stanci si catedrale gotice, de cetati medievale si câmpuri mov de lavanda, de pesteri ametitoare în care descoperi o lume subterana de o frumusete ireala, de sosele înguste care merg pe marginea unor canioane ametitoare, de Pirineii înzapeziti la orizont si Alpii naucitori pe fundalul statiunilor de coasta, pot aduce orice om în pragul unei linisti si relaxari atat de profunde încît sa nu vrea sa se mai desparta de Le Midi.
Dar din pacate pentru mine, a trebuit sa ma despart. Desi as mai fi ramas înca multa vreme. Desi as mai fi vrut sa vad, sa pipai si sa ma mir. Cum de o singura tara poate avea atatea comori în acelasi loc. Cum de bogatia vizuala, auditiva si gustativa se pot împleti atat de omogen.
A fost frumos! Si scurt. Mult prea scurt!
M-am întors! Si voi reveni si pe blog dupa ce reusesc sa ma reconectez la actualitate. Desi as fi preferat sa raman deconectat, într-o realitate paralela. Mi-a placut realitatea aia paralela.
Daca sînt baftos, ma voi reîntoarce în ea cu o alta ocazie.
