Bernadette
Bernadette obisnuieste sa stea toata ziua pe o bancuta în fata casei ei si sa se uite la vecini. Nevoia de a sti ce face fiecare din cartier este legata de fosta ei meserie. Bernadette a fost secretara într-o firma din Montreal. Viata ei a fost indisolubil legata de doi oameni : seful ei si barbat-su. Cînd barbat-su a parasit-o dupa 25 de ani de trai în comun ca sa se duca cu alta mai tânara, Bernadette a plâns si apoi si-a continuat viata. În aceeasi casa, la acelasi loc de munca. Apoi, cînd seful ei a iesit la pensie, Bernadette a iesit la pensie odata cu el pentru ca nu concepea sa-i faca cafeaua altui sef, mai tânar. A încercat, îmi povestea ea în timp ce se racorea cu o bere la doza pe bancuta din fata casei, dar nu era acelasi lucru. Se simtea mai mult ca o mama eroina decât ca o secretara personala, mereu pornita sa-i dea sfaturi noului sef. Care pâna la urma si-a adus propria lui secretara, pe care s-o creasca si cu care sa iasa la pensie la rândul lui.
Loialitatea de 35 de ani a Bernadettei fata de seful ei i-a fost rasplatita în doua rânduri cu cîte o cana de cafea cu logoul firmei si o placheta pe care scria cu litere aurite ca face parte din clubul restrâns al celor care au muncit 35 de ani în aceeasi companie. Cînd a iesit la pensie, si-a luat cu ea placheta si canile. Pe prima a agatat-o pe peretele care duce la etaj iar canile le tine în dulap, nefolosite. Bernadette nu bea cafea asa ca nu are ce face cu ele.
Deformatia profesionala a secretarei personale îsi face simtita prezenta în viata particulara a vecinei mele. Vrea sa stie tot despre toata lumea. Cînd m-am mutat în cartier, s-a înfiintat la usa mea cu o placinta cu brânza si sos de cranberries. Usa de la intrare era scoasa din balamale, ca tocmai mutam mobila înauntru dar Bernadette a considerat asta ca o invitatie implicita de a intra pâna în living. Nu puteam s-o dau afara sau sa ma rastesc la ea, era atât de amabila. În cinci minute îi aratase deja neveste-mii cum functioneaza masina de spalat vase si îmi deschisese doua dulapuri sa vada daca folosim detergentul de vesela potrivit. Am lasat-o în pace, abia ma mutasem si prin dulapuri era totul vraiste.
Dupa ce ne-am linistit cu mutatul, am venit într-o zi acasa la prânz, sa manânc. Bernadette era în living la o cafea cu nevasta-mea. Nu, Bernadette nu bea cafea, dar se servea copios din niste cornulete cu rahat facute de soacra-mea cu o zi înainte, udate din belsug cu suc de portocale. Mi s-a parut curios ca fenomen dar n-am zis nimic pentru ca trebuie sa fim niste vecini de treaba. Am mâncat în bucatarie, ascuns dupa perete. Bernadette nu s-a simtit prost pentru ca eu mâncam în picioare si cam în fuga. N-a simtit nevoia sa ne lase singuri, ca sa-mi tihneasca prânzul. Probabil cornuletele si amabilitatea neveste-mii ecranau cumva vreun eventual sentiment de jena.
De-a lungul timpului, Bernadette s-a simtit obligata sa intre la noi în curte de cîte ori avea sa ne spuna ceva foarte important. Cum ar fi ca vecinul din stânga a facut credit la Royal Bank ca sa-si ia ultimul model de Mazda sau ca vecinii din fata s-au separat si casa i-a ramas lui. Îi eram mereu recunoscator pentru toate aceste vesti fara de care viata mea în cartier ar fi fost cu siguranta anosta. Îi eram recunoscator si pentru ca nu se simtea jenata sa-mi aduca aceste vesti exact cînd eram întins la plaja în sezlong doar cu slipul de baie pe mine si o bere alaturi.
Ieri dimineata, nevasta-mea mi-a aruncat bomba în brate, la o ora cînd nici macar nu ma trezisem bine. Bernadette si-a vândut casa si se va muta într-o resedinta pentru persoane în vârsta. În locul ei, mi-a comunicat sotia îndatoritoare, se vor muta o familie de români. Coafeza neveste-mii ca sa fiu mai exact. Adica sursa ei primara de stiri din comunitatea româneasca.
Acum scriu aceste rânduri cu un ochi la pagina de imobiliare. Încerc sa-mi dau seama cît as pierde daca as vinde casa si m-as muta într-o zona unde sa nu traiesc cu spaima ca atunci cînd ies de la dus voi da nas în nas cu vecinul de alaturi care a venit sa-mi spuna ca mâine e ziua aia cînd trec cei de la primarie sa colecteze taxa de înregistrare pentru animale de casa.
Urgia
Acum vreo luna am primit o invitatie la L’Oreal Private Sale Event care se organizeaza de doua ori pe an în Montreal. Am vrut s-o arunc la cos, pentru ca legatura dintre mine si L’Oreal este cel mult gura senzuala a Penelopei Cruz de pe ecranul televizorului. Dar pentru ca nu puteam lua singur asa decizie importanta, am pus mâna pe telefon si am întrebat-o pe sotie: ‘’Scumpi, am o invitatie la evenimentul ala pentru care toate prietenele tale ar face moarte de om, ca sa participe! Pot s-o arunc la cos?’’ Raspunsul a fost pe masura: ‘’Sa stii ca ti-am facut deja bagajele, poti sa dormi pe la amicii tai daca nu vii cu ea în dinti acasa!’’
Si am venit. Pentru ca mie nu-mi place sa deranjez oamenii cumsecade la ore tarzii din noapte.
Azi a fost evenimentul cu pricina. Abia ajuns de la birou, numa’ ce am apucat sa manânc iute ceva si tusti în masina, directia L’Oreal. Ca sa întelegeti de ce e asa important pentru o femeie, dat-mi voie sa va desenez o schita: imaginati-va un depozit imens, ornat ca un soi de magazin de parfumuri-cosmetice, în care toate produsele sînt vândute la preturi de pâna la 95% mai mici. Ïn speta, daca un ruj Volupté de la Yves Saint-Laurent costa în târg 35 de dolari, acilea îl iei cu doi dolari. Acelasi ruj, aceeasi marca. Daca la Sears gasesti Princess by Vera Wang cu 75 dolari, acilea costa 5 dolari. Si asa mai departe. Toate marcile din lume, sub un acoperis: Armani, L’Oreal, Maybeline, Matrix, Garnier, YSL, Ralph Laurent, Coco Chanel, etc. Tot ce vrea sufletul tau de cadâna, la preturi derizorii. Cu provenienta atestata.
Acum trebuie sa va marturisesc ca e bataie si omor pe invitatiile astea. Se dau maxim 30 de bucati într-o firma si se obtin numai cu relatii. Desi sînt gratuite, unii le vând pe bani buni. La intrarea în hangarul unde se întampla vânzarea, stau niste baieti cât dulapul care controleaza ca toata lumea sa fie în regula cu invitatiile. N-ai invitatie, nu intri. Ïnauntru, sute de femei plecate dupa Prada: sampoane si vopseluri de par, rujuri si creme, parfumuri si mascara înghesuite toate în cosuri. Limita de achizitie este de 700 de dolari. Cînd am auzit prima data acest lucru, m-a busit râsul. Cine naiba cumpara de 700 de dolari, cînd un sampon mai jmec costa 2.25 CAD?
Ei bine, ele cumpara. Femeile! Motiv pentru care m-am simtit obligat sa încerc sa-i limitez suma sotiei la 150 de dolari. Sa va mai spun ca a cumparat de 250 fara macar sa ma ia în seama? Nu va mai spun. Deci am venit acasa cu zece sampoane revitalizante de la cinci companii diferite, cu trei lotiuni de dupa barbierit (Polo, Givenchy si Notorius by Ralph Laurent), cu cinspe creme despre care habar n-am la ce ajuta, sapte rujuri, opt rimele, patru vopsele de par, cinci parfumuri, 20 de sapunuri, nu’s ce crema de noapte si alta de anti-frig, masca de zi si masca de noapte si înca vreo zece tuburi cu substante pe care mi-e frica sa le deschid. Greutate totala vreo 25 de kg.
Iar eu, dupa ce m-am frecat de un milion de femei care încercau toate parfumurile care s-au inventat în lumea asta, miros mai ceva ca o parfumerie în care s-au varsat toate sticlutele. Dovada cea mai clara e ca Betty, catelul meu, stranuta de câte ori vine lânga mine si deranjata, pleaca.
V-am spus ca nevasta-mea si-a facut deja planurile de cumparaturi pentru L’Oreal Private Sale Event din primavara? Nu v-am spus? Mai bine nici nu va mai spun. Poate uita si scap!
Redecorari
Week-endul trecut se anunta cam ploios, asa ca dupa o îndelugata sfada cu doamna mea, în urma careia ea a avut ca întotdeauna câstig de cauza, m-am lasat convins ca trebuie sa repar gresia din holul de la intrare. Casa e construita pe structura de lemn - mai putin subsolul - si din cauza elasticitatii grinzilor de sustinere si a ‘’profesionalismului’’ constructorilor care au facut economie de materiale, planseul holului de la intrare nu era foarte rigid, ceea ce a dus în timp la macinarea chitului dintre placile de gresie. Iarna se apropie - am vazut eu la Costco ca au bagat deja ornamente si brazi - asa ca aceste rosturi trebuiau refacute. În sezonul cînd ne viziteaza Mos Craciun si o furtuna de zapada pe zi, ne scuturam de nea în hol si cu toate ca am pus un covor cauciucat, riscul de infiltratii printre placile de gresie si de patare a tavanului de la subsol era destul de prezent.
Si pentru ca eu sînt un tip logic care gaseste cea mai simpla solutie la cea mai complicata problema, am zis ca ce sa ma chinui eu sa refac chiturile dintre placile de gresie, cînd este mult mai complicat sa scot toata gresia si s-o înlocuiesc? Caci inginerul constructor din mine urla din strafunduri ‘’rezolva problema de la baza’’. Iar baza problemei era elasticitatea planseului de lemn. Asa ca în loc sa lucrez trei ore, am ales sa lucrez trei zile si am trecut la un fir de par sa lucrez chiar trei saptamani. Stati sa vedeti de ce, putintica rabdare!
Înainte sa ma apuc de treaba si pentru ca am o idee destul de precisa despre cum functioneaza mintea femeilor, mi-am luat sotia la depozitul de materiale de constructii sa-si aleaga gresia. Si pentru ca-s un tip calculat, am prevazut trei zile pentru asta. Ei bine, i-au trebuit cam sase depozite si patru zile ca sa aleaga 5 metri patrati de gresie. Ca aia nu-i frumoasa, ca ailalta n-are model, ca aia din stanga e prea închisa iar aia din dreapta prea lucioasa. Si da-i si ia depozitele la rând si ameteste-i pe bietii vânzatori care cu toata experienta lor în fata gusturilor clientelei feminine, s-au simtit depasiti. Pâna la urma s-a decis pentru ceramica spaniola de la Vives Ceramica, adusa direct de la mama ei. Ca prea aveau toate depozitele ceramica italiana si ea vroia altceva decît are toata lumea. Nu va ascund ca pretul la Vives este dublu fata de gresia pe care-o pun astia pe aici, dar am spus ca pentru cantitatea pe care o am eu de montat, pretul nu-i un capat de tara.
Credeti c-am scapat numai cu atât? Nooo! A trebuit sa alegem si chitul dintre placi. Eu vroiam cît mai elastic, ea vroia cît mai estetic. Eu vroiam sa fie o compozitie cît mai usor de facut si de lucrat cu el, ea vroia sa aiba contrast misto cu gresia. Pâna la urma am gasit o marca de chit care le avea pe toate. Si elasticitate si douazeci de culori din care sa alegem si usor de prelucrat. Juma’ de kil de praf costa în jur de patruzeci de dolari, dar cine se mai uita la bani cînd chitul este de-a dreptul magic si practic se întinde singur în timp ce eu îmi beau cafeaua?
Dupa ce contributia sotiei la noul ei hol s-a oprit aici, mai departe a fost simplu. Mortarul cu care se lipesc placile, o foaie de placaj multistrat gros de 19 mm, suruburile autofiletante si cuiele au necesitat cam o jumatate de ora de cumparaturi. Si daca tot m-am apucat de renovari, am cumparat si o balustrada de aluminiu vopsit electrostatic pentru scarile de afara de la intrare, ca n-aveam si am zis ca poate-i cazul sa nu-mi mai fortez norocul ca iarna trecuta cînd am luat un buf pe scari pentru ca n-am avut balustrada sa ma tin.
Între timp apelasem la un prieten cu multa experienta în refaceri domiciliare si cu o gramada de scule profesionale. Am si eu o gramada de unelte, dar nici una nu-i profi ca ale amicului. Avea inclusiv masina de taiat cu diamant, ceea ce facea decupatul gresiei o joaca de copii. Si având tot ce ne trebuie, ne-am apucat de treaba sâmbata dimineata pe la 8h00, cînd toti vecinii înca dormeau.
Ca orice treaba facuta cu cap si pregatita minutios, a început cu niste surprize. Prima: ca orice barbat care se respecta, nu-mi cunosc casa în detaliu asa cum si-ar cunoaste-o o femeie. De exemplu, habar n-aveam ca am o gramada de colturi pe holul ala de la intrare. Trebuia sa ocolesc coltul la scari, cadrul de la usa dulapului, etc. O gramada de taieturi. A doua surpriza: placile de gresie existente erau de 33 x 33 cm. Astea spaniole erau de 31.5 x 31.5 cm. Ca na, doar nu erau sa faca italienii si spaniolii aceeasi marime, mama lor de broscari si de mancatori de paella. Am calculat repede ca pierderile la gresie vor fi istorice si ca-i cazul sa ma duc sa mai cumpar un pachet de 10 placi, ca sa-l am aproape în cazul în care-mi tremura mâna sau nu-mi ajungeau alea pe care le luasem. Pâna am tras o fuga la depozit, amicul s-a apucat sa scoata placile de gresie existente. Unele au iesit întregi, altele s-au spart. Nu-mi pasa, urma sa înlocuiesc totul!
Dupa ce am scos toata gresia si am curatat prin raschetare placajul, am început sa-l studiem sa vedem pe unde si cum îl putem întari. Saream pe el si se misca. Normal, ar fi trebuit sa fie foarte rigid. În dulapul de haine de pe hol situatia era buna, dar în centrul holului cam albastra. Mai ales ca am observat ca deja fusesera utilizate doua foi de placaj de 19 mm. Am observat si ca placajul nu fusese prins cu autofiletante de grinzile de sub el, ceea ce-l facea sa lucreze separat de structura, rezultând rigiditate foarte mica. Ne-am apucat sa dam cu autofiletante în grinzi, sa fixam placajul existent.
La un moment dat nu mai nimeream grinzile. Bagat trei suruburi la dreapta, nimic. Trei la stanga, nimic. Foarte contrariat, am coborât la subsol sa bag capul printr-o gura de acces în tavan sa vad unde naiba au plecat grinzile. Cînd colo, ce sa vezi? Meseriasii de constructori în loc sa puna grinzile de lemn la un picior distanta (cca. 350 mm) cum se pun cînd trebuie sa sustina o platforma de trafic cum era holul de deasupra, le pusesera la 2 picioare. În loc sa am holul sustinut de 7 sau 8 grinzi, îl avea sustinut de 4 grinzi. Surprins, m-am dat jos de pe scara si mi-am desfacut o bere, ca sa gândesc mai limpede.
Amicul care ma ajuta este un perfectionist. În calitate de perfectionist, m-a sfatuit sa desfacem tavanul de la subsol, sa scoatem instalatiile si cablurile care trec pe acolo, sa scoatem placajul de pe hol si sa adaugam doua grinzi de lemn care sa întareasca planseul de pe hol. Cînd l-am auzit m-am înnecat cu berea, am tusit si berea mi-a tîsnit pe nas. Sa ne aducem aminte ca am plecat de la problema chitului dintre placile de gresie pe hol care era sarit. Acum ajunsesem nu doar sa schimbam gresia, ci sa refacem structura casei! Unde dai si unde crapa, mi-am spus amarât. În timp ce recunosteam în sinea mea ca daca e sa rezolvam definitiv cazul planseului dansant de pe hol, ar fi trebuit sa aleg solutia amicului, gândul miilor de dolari care-mi zboara din buzunar si al muncii de Sisif care ma astepta ma înspaimânta de-a dreptul.
Între timp se facuse ora prânzului, asa ca ne-am asezat pe terasa la masa si am început sa facem planuri între doua îmbucaturi. Recunosc ca am bagat în planurile astea si niscaiva cunostinte de inginerie, ce s-o mai dau dupa cires? Am studiat datele tehnice ale mortarului pe care urma sa-l folosim, ne-am uitat cum e fibra la placajul cumparat, etc. Am ajuns la concluzia ca daca fixam bine placajul existent de grinzi, daca punem noul placaj pe cealalta directie decît placajul existent si-l fixam si p-asta în suruburi, daca folosim un trafalet care sa ne permita sa punem cam jumatate de cm de mortar uniform peste care sa punem gresia care si aia era de doua ori mai groasa decît cea pe care tocmai o scosesem, toate astea ar fi trebuit sa rigidizeze foarte bine planseul. Am luat în considerare si elasticitatea chitului si am hotarât sa ne apucam de treaba.
N-a fost simplu! Am muncit de mi-au iesit ochii! Am avut bafta de sculele amicului (fierastraie electrice, pânze cu diamant, aspirator mobil, etc) ca totul a mers struna. La colturi amicul s-a ocupat de masurat si taiat si a iesit atât de profesional încît nici mie nu-mi venea sa cred. Pâna la urma mi-au ramas cam 9 placi de gresie pe care voi încerca sa le duc înapoi sa recuperez o parte din bani. În locul lor va trebui sa cumpar plinte, caci alea existente s-au rupt cînd am scos gresia veche. A iesit o treaba de nota douazeci!
A doua zi, duminica, am montat si balustrada. O gramada de masuratori, unghiuri si taieturi. Am umplut aleea de rumegus de aluminiu, asa cum sîmbata o umplusem de rumegus de lemn de la placaj si de praf rosu de la taiatul gresiei. Praful asta era atât de fin si s-a asezat atât de precis peste tot, încît la urma a trebuit sa spal cu furtunul sub presiune fatada casei, usa de la intrare, scarile si driveway-ul. Si tot au mai ramas urme pe ici pe colo.
Finalul? Planseul holului este foarte rigid. Am sarit pe el cu toata greutatea si nu se mai misca. Arata si bine, e o gresie care bate foarte fin spre rosu. Seara e mai închisa, ziua mai deschisa. Doamna mea e foarte multumita si costul final este mai mult decît acceptabil. Iar balustrada exterioara se potriveste atât de bine cu restul casei încît parca ar fi acolo din constructie. Si nici nu mai conteaza ca de fapt n-a cazut un strop de ploaie tot week-endul si au fost 32 de grade în medie. Am refacut holul de la intrare plus o balustrada si asta bate aventurile într-un parc acvatic.
Week-endul viitor urmeaza refacerea unor ornamente din baie si vopsitul contra-treptelor în toata casa. Asta daca-mi revin dupa febra musculara pe care-o am!
Sambata dimineata
Sambata la 7h30 strazile din centrul Montrealului sînt pustii. Doar cate un grabit din loc în loc. În rest doar vantul muta de colo colo niste ziare si hartii. Orasul este de-a dreptul deprimant cu cladirile lui cenusii în lumina neclara a diminetii. La minus zece grade, totul pare întepenit în timp. E o atmosfera ca în « Thirteen Monkeys » cu Bruce Willis si Brad Pitt. Pe peretele mall-ului de vis-a-vis doi muncitori într-o nacela se chinuie întepeniti de frig sa monteze un banner imens cu Mos Craciun. Vantul însa le face munca grea, umfland afisul ca pe o panza de vapor. Mai la stanga, pe un ecran imens ramas aprins de noaptea trecuta se deruleaza imagini de vis din « Spargatorul de nuci » de Tchaikovsky. Un spectacol care merita vazut în preajma sarbatorilor.
O iau agale catre blocul turn în care îmi am biroul, înjurand în gand capitalismul care spune ca vacanta de Craciun trebuie acoperita din orele suplimentare. În mana, cafeaua de la Starbucks ma frige. Am uitat sa mai cer un pahar asa ca tin paharul într-un echilibru precar, cu doua degete încercand sa nu ma frig. Depun eforturi mari sa ma trezesc însa pleoapele ma înteapa. Stiu ca voi fi eficient abia pe la zece dimineata, însa nu-mi pasa. Azi sînt singur pe etaj.
Traversez Place des Artes si ma uit înspre Saint-Urbain. Nu mai putin de treizeci de masini de politie sînt aliniate cuminti la bordura. Am uitat ca azi e parada de Craciun. Nu vad nici un car alegoric, ceea ce înseamna ca anul asta Place des Artes e locul de final al paradei si nu cel de plecare ca anul trecut. Motivele sînt legate de noul Cartier des Spectacles care se ridica în dreapta Place des Artes. Vreo zece cladiri vechi au fost facute una cu pamantul si resturile urmeaza sa fie îndepartate pentru a face loc noii sali de spectacole si promenadei. Ruinele ma fac sa ma întreb daca asa arata Londra dupa bombardament.
Urc în biroul meu de la etajul 15. Pe drum trebuie sa trec prin sapte puncte de acces cu cartela. Pana si liftul functioneaza cu cartela. Tehnologia ne domina vietile. Din castile iPodului se revarsa muzica lui Garou. Ne me parlez plus d’elle/ J’ai besoin d’oublier/ Tous ce qui me rappelle/ Qu’un jour là été/ Ne me parlez plus d’elle/Je ne veux pas savoir/ Prés de qui chaque soir/ Elle ouvre grand ses ailes.Garou e favoritul meu dintre cantaretii chebecosi. Piesele lui ma ung pe suflet si versurile sînt atat de perfecte ca parca le-am scris eu. Stiu, iarna sînt sentimental.
Biroul e scufundat în întuneric. Îmi place asa. Merge cu atmosfera generala. Deschid calculatorul, potrivesc volumul la iPod si ma pregatesc sa modelizez afurisita de structura. Dar mai înainte, voi scrie despre cum e sambata dimineata la 7h30 în centrul Montrealului unde strazile sînt pustii.
Bricolajul - un sport extrem
America a inventat bricolajul si restul lumii l-a importat. Romania face exceptie, caci romanii - printre care cu onoare ma numar si eu - prefera sa plateasca un ban unor meseriasi mai mult sau mai putin iscusiti decat sa puna osul la treaba. De, ne pricepem la toate mai putin la facut treaba. Si atunci chemam pe altii sa o faca în locul nostru.
Ajuns pe meleagurile astea si vazandu-ma în criza constanta de fraieri care sa munceasca pentru mine a trebuit sa îmi iau inima în dinti si, desi sînt un anti-talent notoriu, sa ma apuc sa-mi refac terasa. Nu stiu daca stiti - si daca stiti oricum nu ma încalzeste cu nimic - dar cand ai casa ai si belele colaterale. În speta chestii de reparat si de întretinut, altfel cade casa pe tine. Pe mine adica, scuzati!
Mana de lucru e scumpa p-aici. Cand m-am plans unui amic, mi-a ras în nas: “Adica ce vrei ba, sa facturezi ora de inginerie cu 200 de dolari si sa platesti chibrite cand e vorba sa-ti lucreze altul? Totul costa, monser! Si meseriasul vrea un salariu bun si ghici de unde-l scoate. Pune osul la treaba si nu mai cere posmagi muieti!” Al dracu amici de care am eu parte! Numai de zicale si vorbe întelepte am parte cand e sa cer ajutor la vreunul. Si au dreptate, fir-ar sa fie!
Trebuia sa-mi refac terasa de lemn, care arata ca în poza alaturata. Dupa cinci ani de viata, protectia anti-umezeala s-a cam dus si a ramas lemnul nud. Nasol pentru lemn! Si pentru buzunarul meu, daca lemnul putrezeste. Vrand-nevrand m-am apucat de studiat. Mai întai pe internet, sa traiasca ala de l-o inventat! Dupa aia în depozitele de materiale de constructii. Perii, scrappere, solutii decapante, solutii de înalbire a lemnului, baitz si cate si mai cate. Pe langa asta mai trebuie si tehnica de varf, gen compresor pentru apa si tavi plus rollere de întins solutia. Da’ voi de unde sa stiti daca nu va spun eu? Cati dintre voi si-au refacut terasa? Asa ca ciuliti urechea încoa’ sa va învat cum se face!
Mai întai se ia o sticla de vin de Merlot de Piave de 2004 si se goleste pe jumatate. Cum altfel sa intri în atmosfera necesara cand vezi cat ai de lucru? N-ai cum! Dupa aia se însira toate sculele cu care vei face terasa si se pozeaza ca sa ilustreze subiectul pe blog. Dupa ce toate astea sunt gata, se ia una bucata bidon de 3.84 litri de decapant si se toarna în tava special pregatita. Se ia rollerul si se unge lemnul avand grija sa ramana umed minim 20 de minute. Apoi se ia compresorul de apa si se spala lemnul la presiune de cateva atmosfere bune. Nu mai multe, ca se strica lemnul. Doar cateva e de ajuns!
Apoi se bea cealalta jumatate de sticla de Merlot si se trece la frecat terasa cu o perie aspra. În genunchi, se freaca fiecare centimentru patrat - de preferinta pana apar bataturi în palma. Cand devin purulente înseamna ca e timpul ca lemnul sa fie spalat o ultima data la presiune si lasat sa se usuce trei zile la soare, sa se învete minte. Plus ca bataturile trebuie sa se vindece pentru faza a doua a lucrarii.
Faza a doua este înalbirea la fata (de spaima) a lemnului. Se ia una bucata bidon de înalbitor si se toarna în tavita. Se ia apoi o perie de 4 inch latime - faceti voi conversia în milimetri dar daca va da peste 100, aruncati la gunoi convertorul ala - si se unge cu dragoste netarmurita lemnul. Dupa jumate de ora se spala la presiune cu furtunul si se lasa sa se usuce trei zile, timp în care se arata la toti prietenii “ia uitati bai, ce lemn misto am!“
Ultima faza si cea mai grea este ungerea cu baitz. Ma rog, nu-i baitz, e un soi de chestie acrylica pe baza de apa. Se pot gasi nenumarate nuante. Eu sunt mai clasic de felul meu, asa ca mi-am ales stejar. Pana la urma a iesit mahon, deci avantaj eu! Se unge cu peria fiecare cm de lemn si se da lemnului cat poate sa duca. La început va suge mai mult ca-i uscat. Apoi mai putin, ca-i saturat. Dupa 24 de ore se mai unge odata, dar cu mare grija si foarte încet, caci avand deja solutia impregnata în el lemnul tinde sa tina orice lichid la suprafata sub forma de broboane. Daca nu stiti ce-s alea, cautati în dictionar sau dati click pe pozele alaturate.
Dupa o saptamana jumate de lucru intens - majoritatea dupa ora sapte seara cand ajungeam acasa de la birou frant de oboseala - arata de nota douazeci. La prima ploaie, vazand cum sta apa la suprafata toata oboseala a disparut. Cost final? 100 dolari canadieni. Chibrituri! Sa-mi traiasca!
O zi ca oricare alta. Yeah, right!
Disclaimer: În acest post sunt descrise imagini tari. Sufletele sensibile sunt rugate sa-si ia masuri de precautie!
Sunt zile în viata unui om în care ajungi sa te întrebi daca exista D-zeu si daca da, cum se face ca exact în acea zi a fost cu ochii pe tine dar cu spatele la altul? Ajungi sa te întrebi daca exista noroc în viata si daca el înseamna cu adevarat sa castigi la loto. Sunt zile din acelea în care realizezi ca indiferent de pregatirea unuia sau altuia, doar sangele rece si calmul în situatii de criza face diferenta între oameni. Ca nu conteaza foarte mult ceea ce devii, ci ceea ce esti la un moment dat. Credeti ca m-am scrantit la cap si am cazut în pacatul sensibilitatii artistice?
Think again. Horror story’s next!
***
Cum am mai scris pe acest blog, în fiecare vineri dupa orele de program joc tennis la un club de langa sediul firmei. De la 16h00 la 18h00. Ma tine în forma si e doar unul din sporturile pe care le practic regulat - celalalt fiind mersul cu bicicleta. De obicei joc cu un coleg de birou si prieten cu care ma aflu oarecum la acelasi nivel de joc, altfel ar fi cam plictisitor sa iau bataie mereu ori sa bat non-stop.
Vineri dupa orele de program eram la tennis cu prietenul meu si abia ce schimbasem cateva mingi cu el, cand deodata îmi spune ca nu prea e multumit de calitatea mingilor si ca se duce sa cumpere de la receptia clubului doua tuburi de mingi. I-am zis ca eu sunt multumit de ele si am încercat sa-l conving s-o lase balta, caci la club mingile costa de trei ori mai mult ca într-un magazin specializat, unde de altfel costa de doua ori mai mult ca într-un magazin obisnuit. El nu si nu, ca se duce sa ia mingi noi.
Pana sa se întoarca am ramas sa ma antrenez la serviciu. Eram singuri în club, doar noi doi închiriasem teren la ora aia. Dupa ce am servit de cateva ori, am întors capul si l-am vazut la receptie, platea mingile. Receptia se afla alaturi de un lounge-bar si un soi de sala de asteptare si este despartita de terenurile de joc de o balustrada sau paravan de sticla cu maner de lemn, înalta cam de un metru, un metru si un pic. Terenurile se afla cam cu jumatate de metru mai jos fata de nivelul salii de asteptare si al lounge-barului.
Mai servesc doua mingi si îl vad pe amicul ca vine înspre terenuri cu mingile. Numai ca în loc s-o ia pe coridorul care ducea la terenuri îl vad ca vine direct spre balustrada care despartea terenurile de sala de asteptare, pune mana libera pe manerul de lemn si saltandu-si amandoua picioarele în acelasi timp, sare peste balustrada. Am vazut cum picioarele i se agata de manerul de lemn si îl vad pe tip cum cade de la un metru jumate înaltime direct pe burta. Dar nu asa, ci lat de-a binelea! La contactul cu solul s-a auzit ca si cum ar fi cazut un sac plin.
Îl vad ca se ridica si încep sa-l iau la misto “Cati ani aveai ultima data cand ai încercat schema asta? Zece? Om serios esti tu?“. Colegul pare sa nu ma auda si-l vad în picioare încovoiat. “Esti bine? Sa nu-mi zici acu’ ca nu mai poti sa joci tennis!” îl intreb amuzat. Tipul nu-mi raspunde si continua sa se tina cu mana de bratul drept. M-am dus la el sa vad ce a patit.
De la receptie apare tanti, care uitandu-se la el îi spune speriata “Domnule, cred ca v-ati rupt bratul!“. Ma uit la tipa aia fara sa înteleg si ajungand langa amicul, ma uit la mana lui. Am ramas socat!
Bratul nu-i mai facea o linie dreapta ci un S curios, iar la încheietura mainii, pielea capatase forma unui cap de os. Palma mainii drepte i se deplasase într-un mod ciudat si îi atarna în jos tinuta de piele iar acolo unde fusese încheietura era o umflatura rosie închis care mi-a spus clar de tot ca e hemoragie interna. “E vreun spital pe aici?” mai apuca sa îngaime prietenul meu. Oh fuck, ma gandesc, cel mai aproape spital e la 10 km si e ora de varf cand toata lumea se întoarce acasa. “Hai repede la masina!” îi spun si sprijinindu-l de bratul sanatos, încerc sa-l grabesc spre parcare, lasand absolut toate balta pe terenul de tenis - rachete, mingi, prosoape, etc. Receptionista a fugit repede si ne-a adus o punga de gheata pe care i-am pus-o prietenului peste încheietura mainii si ne-am urcat în masina. Am dat aerul conditionat la maxim si am coborat si geamurile temandu-ma de o cadere de calciu si cu un ultim efort i-am strecurat între dinti o bucata de lemn, caci durerile erau atroce (tocmai îmi cumparasem un soi de baitz ca sa-mi impermeabilizez terasa de lemn si aia îmi dadusera o bagheta de lemn cu care sa amestec vopseaua).
Am pornit spre spital conducand ca un dement. Iesind din parcare, cat vezi cu ochii erau masini bara la bara pe toate sensurile de mers. Am înfipt piciorul în acceleratie si am plecat cu 80-100 la ora pe acostament, claxonand disperat si facand semn cu farurile. Noroc ca în Canada pietonii sunt o specie rara. Am trecut atat de aproape de coloana de masini care abia se misca, încat daca iesea unul din formatie sau deschidea portiera, Abaddon v-ar fi anuntat probabil o veste neagra.
În prima intersectie, era rosu. Am iesit pe jumate din masina, am facut semne disperate catre masinile care treceau sa-mi faca loc si în acelasi timp am calcat acceleratia. S-au oprit si am trecut ca fulgerul printre ele, încadrandu-ma iarasi pe acostament si apoi banda de refugiu cu viteza foarte mare. Ma uitam la prietenul meu care lesinase de durere si palma manii rupte i se facuse alba. Ma temeam sa nu fie vasele de sange taiate si nervii de la mana sectionati caci ceea fe fusese încheietura mainii era deja grena, se vedea clar acum ca are hemoragie interna. În plus, vazand circulatia, ma întrebam deja daca am facut cea mai buna alegere plecand cu el la spital în loc sa fi sunat la 911.
În fata sosea cu doua benzi pe sens, masini în coloana pe toate 4 benzi. Eu trebuia s-o fac la stanga, si ma aflam pe banda de urgenta de langa trotuar. Nu stiu cum am gasit un loc si m-am strecurat, continuand sa alerg între cele patru randuri de masini fara sa încetinesc. Am facut la stanga dupa aceleasi scheme cu iesitul pe geam, am luat doua curbe cu rotile scarsnind si m-am încardat pe rampa care ducea la intrarea de la urgenta. Ajuns acolo, am franat si am zburat din masina urland la doi infirmieri care fumau o tigara ca am pe cineva cu hemoragie interna si fractura. Si-au aruncat tigarile, au iesit cu un pat cu rotile si l-au scos din masina pe colegul, l-au pus pe pat si au zburat cu el prin niste usi batante.
Am mai avut doar puterea sa ma uit la ceas, realizand ca facusem cursa de la clubul de sport pana la spital în 7 minute, 10 minute în total de la cazatura colegului meu. Apoi m-am prabusit pe un scaun tremurand tot. A venit la mine un gardian sa-mi zica sa mut masina, caci o lasasem cu usile deschise exact unde trageau salvarile, asa ca am plecat sa o mut. Cand m-am intors, m-a luat o tanti la întrebari ca sa vada ce si cum cu accidentul. Atunci am realizat ca în graba noastra de a pleca de la club, lasasem toate actele si hainele acolo. Tipa mi-a zis ca or sa-i dea primul ajutor si ca sa ma car sa aduc documentele - acte de identitate, etc, fara de care n-or sa-l poata interna.
Fiind fara acte si ferindu-ma de o amenda am mers spre club regulamentar exact ca toata lumea. Cat timp am facut pana acolo? 30 de minute dus, 30 întors. Traficul, de belea! Cand m-am întors la spital, am aflat ca îi facusera amicului novocaina sau morfina ca sa îi calmeze durerile si ca-l puteam vedea în salonul 5 unde urma sa-l vada medicul. A se nota ca timp de o ora, pana m-am intors, i se daduse primul ajutor, i se facusera perfuzii de sange si de plasma sau nu’s ce naiba, era cu masca de oxigen pe fata, fusese radiografiat la mana, dar nici un medic nu-l vazuse înca. La radiografii se descoperise ca osul bratului, ala central, se sparsese la un unghi de 45 de grade la o distanta de 4 centimetri de încheietura.
M-am dus sa dau toate datele la triajul spitalului - cum îl cheama, unde lucreaza, daca are copii, daca e casatorit ( nu era), cum o cheama pe ma-sa, care-i numele de fata al verisoarei de gradul trei din partea unchiului de-al doilea si alte date din astea importante fara de care nu poti avea acces la servicii medicale full. A trebuit sa dau inclusiv numarul asigurarii private de sanatate, fara de care urma sa plateasca toate îngrijirile si camera ca la hotel. Misto!
Cand am terminat eu cu birocratia, prietenul meu intrase deja în blocul operator. Dupa el, la zece minute distanta sosisera doi accidentati grav care (am aflat mai tarziu de la o infirmiera) au fost trimisi la alte spitale din lipsa de medici. Prietenul meu a fost ultimul operat în seara aia si e foarte probabil ca daca l-ar fi trimis în alta parte în starea în care era sau l-ar fi operat a doua zi dimineata, si-ar fi pierdut mana. Life is a bitch, daca nu stiati!
Pana sa iasa din operatie, am plecat sa îi cumpar diverse, de la pasta de dinti la sosete, gandindu-ma ca ramane internat. M-am intors la spital cu sacosa plina si am întrebat care e situatia cu prietenul meu. Mi-au spus ca e pe masa de operatie si ca sa ma car acasa ca se facuse ora 20h30 cand se încheiau vizitele. I-am lasat în camera toate alea si m-am dus acasa.
Ajuns acasa, i-am povestit nevestii ce zi de groaza am avut si ca sa-mi revin, am golit o sticla de Gran Torres, ca înca nu-mi revenisem. Dupa ce m-am linistit, am zis ca sa ma uit la un film, dar pe la 23h30 mi s-a facut foame si am urcat sa-mi fac ceva de papa. Cand ma uitam în frigider, suna cineva la usa. Betty deja se crizase de la latrat, asa ca m-am grabit sa deschid si m-am trezit nas în nas cu … prietenul meu pe care-l stiam în spital! Semi-dezbracat, abia vorbind si cu mana dreapta bandajata pana la cot si cu suport trecut pe dupa gat, mi-a spus ca l-au externat aia, ca a luat un taxi pana la mine si ca sa-l duc pana acasa. Am ramas uitandu-ma la el tampit, întrebandu-ma foarte serios daca era efectul vinului ce-l bausem mai devreme sau era da verro ceea ce se întampla. M-am grabit sa-mi iau actele si cheile, l-am urcat încet în masina si am luat-o catinel spre spital explicandu-i ca-i lasasem în camera toate efectele. Camera de care se pare ca el nu stia.
Vazandu-l sub efectul medicamentelor anti-durere, l-am întrebat cat mai pe ocolite daca a fugit din spital sau ce naiba s-a întamplat. Cum sa fii la usa mea, frate, cand aia te-au operat acum doua ore? WTF? Mi-a explicat ca l-au operat imediat caci altfel putea sa-si piarda mana si ca i-au bagat nu stiu cate tije de metal în brat ca sa poata sa sudeze osul la loc si ca i-au facut externarea. Ca-l doare dar ca daca ia medicament forte anti-dureri, durerea e suportabila.
Ajuns la spital, l-am lasat în masina si m-am dus la camera de garda a etajului unde avea camera retinuta sa vorbesc cu infirmierele. Alea s-au uitat în calculator si mi-au zis ca el înca e în spital! Cum sa fie în spital cand el e în masina mea în parcare? Cine i-a dat drumul? Cine i-a facut externarea?
Panarama! Au început sa dea telefoane, sa se intereseze, ca cum naiba sa plece pacientul si ele sa nu stie? Ca sa afle ca omul era externat cu acte în regula, dar aia care trebuia sa updateze dosarul în retea plecase în pauza de masa si la întoarcere a uitat ce avea de facut. Asa ca aia de la recuperare îl asteptau sa vina de la operatie si el era la mine în masina, gata externat, facut pachet si trimis acasa! Pai sa nu-ti stea mintea-n loc?
Pana la urma am luat toate alea, am plecat la masina si l-am dus acasa pe amicul. Si întorcandu-ma, m-am gandit sa va povestesc si voua ca sa vedeti ce simplu este sa îti fie data peste cap viata în cateva secunde de neatentie. Nu viata mea! Viata prietenului meu care va sta în concediu medical si cu tije de metal în brat minim 6 saptamani. Acum esti bine p-orma în secunda urmatoare esti futut! La ora cand eu alergam la spital cu el, nu trecusera decat 20 de minute de cand ne despartisem de colegii din firma. Iar aia nici macar nu ajunsesera acasa, cand el era deja pe masa de operatie. Ca sa vedeti si voi ce înseamna viata asta!
Frisca de pe tort? Azi, în timpul unui control de rutina post-operatoriu a aflat ca medicul care l-a operat i-a pus osul la loc cu o abatere de 2 mm. O a doua operatie se prefigureaza la orizont!
Concluzia? Gandindu-ma la rece la toata povestea asta, realizez ca era mai bine sa fi sunat la 911. Am avut pur si simplu un noroc absolut chior ca am reusit sa-l duc la spital în timp util. Daca nu as fi reusit, îl aveam pe constiinta.
Montrealul sub asediu
Sambata seara, doi politisti, un barbat si o femeie, au abordat un grup de tineri de culoare care jucau zaruri într-o parcare de langa parcul Henri-Bourassa din nordul Montrealului. Printre ei se afla un tanar, Dany Villanueva de 22 ani care a refuzat sa coopereze cu politistii. Din contra a sarit la gatul lor, împreuna cu membrii din banda sa. În invalmaseala care a urmat, unul din politisti a scos arma si a tras, ucigandu-l pe fratele lui Dany si ranind serios alti doi tineri.
Noutatea dramei s-a raspandit ca fulgerul în Montréal-Nord, un cartier cunoscut ca fiind frecventat sau stapanit chiar de gasti de strada. Asa ca lasand departe diferendele dintre ele, gastile s-au unit si au pornit o revolta “spontana” în noaptea de duminica spre luni, atacand cazarma de pompieri si incendiind cam tot ce le-a cazut sub mana. Martorii oculari au declarat ulterior ca unii dintre incendiatori le-ar fi strigat politistilor ca daca cei împuscati sambata seara ar fi fost albi, nu s-ar fi revoltat nimeni.
Dupa cateva ore, lucrurile au scapat de sub control. Gastile de cartier au scos gun-urile din dotare si au îneput sa traga în politisti ca în luptele de gherila urbana. Politistii au trebuit sa se retraga la adapostul masinilor si au chemat trupele speciale în ajutor. Pana au ajuns respectivii, zeci de magazine din sector au fost devalizate, incendiate si marfa furata. Ziaristii prezenti la fata locului au fost atacati si camerele foto sau video au fost furate deasemeni. Pana si medicii de pe salvarile ajunse la fata locului au fost atacati, cativa ajungand la spital cu rani la cap.
Ca si cum asta nu era de ajuns, revoltatii au dat foc la butelii de propan în mijlocul strazii, chestie care s-a lasat cu explozii puternice care au facut tandari vitrinele din jur. Cazarma pompierilor a fost devalizata, trei camioane de pompieri venite la fata locului sa stinga incendiile au fost incendiate la randul lor si cei 500 de politisti trimisi la fata locului au facut foarte greu fata situatiei.
Cum pompierii au fost scosi din joc, politistii s-au adresat cetatenilor de pe margine, care priveau ca la teatru ostilitatile, sa scoata furtunele de prin casa ca sa stinga focul. Nici unul n-a reactionat, politistii ajungand sa încerce sa stinga focul singuri, cu mijloace nepotrivite.
Dupa o vreme, zeci de cetateni, femei, batrani si copii s-au alaturat revoltei de partea incendiatorilor, spre socul politiei care a devenit agresiva, începand sa bata în multime cu bastoanele din dotare. Abia dupa ora trei dimineata manifestantii au fost dispersati si focurile stinse cu ajutorul pompierilor veniti din alte zone ale orasului.
Iar dupa toate astea, stiti cati oameni au fost arestati? 6!! 6 oameni, din cateva zeci sau sute de agresori. Se anunta vremuri grele, similare periferiilor Parisului, caci pe aici toata lumea e de acord ca la baza evenimentelor stau ca si în Franta, tensiunile sociale si rasiale! În tara cea mai toleranta din lume, gastile de strada si de cartier, formate din imigranti sau fii de emigranti se pregatesc sa transforme Montrealul într-un nou Paris! Din pacate, noi nu îl avem pe Sarkozy!
Vinuri
Ma bate gandul sa-mi fac o crama. Bine, e mult spus crama caci nu am posibilitatea de a o plasa în pamant, dar am o camera pe care nu o folosesc si care izolata cum trebuie ar da foarte bine umpluta cu vinuri.
Acum principala întrebare este cu ce s-o umplu. Am de ales între a cumpara vinuri comerciale gata imbuteliate, sau de a le îmbutelia eu însumi. Cum sunt cam lenes, cred ca voi alege din ambele variante. Cred ca ar trebui sa am din toate cate un pic – si vinuri dulci, si aspre si rosii si albe. Si ideea mea de crama este bazata pe calitate mai mult decat cantitate pe care totusi nu o pot ignora. Mi s-a întamplat de mai multe ori sa am un vin bun, sa zicem Mondavi 2003, dar servit la o masa cu prietenii observam ca-mi ajungea doar pentru un pahar la fiecare.
M-as duce la niste depozite de vinuri si as degusta mai multe tipuri, ca sa-mi extind cunostintele în aceasta zona. Pe langa Gran Torres de Spania din care mi-as cumpara si 100 de sticle, sau Chateau Xara un vin libanez de exceptie dar al carui pret se învarte pe la 35 de dolari sticla, as mai încerca si alte vinuri mai putin cunoscute si deci mai ieftine, dar cu nimic mai prejos ca vinurile fine.
Iar pentru vinuri de masa, mi-a sarit în ochi o oferta speciala de Burgogne rosu la 5 dolari sticla de 750 ml. E un vin cu care ma împac foarte bine, dar pe asta ar trebui sa-l degust în prealabil sa nu fie vreo tzeapa, caci e prea ieftin. Si cred ca voi încerca si niste rozé care merge super pe zilele calduroase daca-i pus la rece. Bineinteles, problema e ca zilele astea mercurul nu trece de 20 de grade, dar ati prins ideea.
Loading ...