“Anul trecut primeam, in medie, cateva zeci de CV-uri pentru un job. In prezent, primim cateva sute de aplicatii si avem joburi active pentru care aplica peste 1.000 de candidati”, spune Cristina Savuica, managing partner al companiei de recrutare Lugera&Makler
Sursa Standard.ro
Citind stirea asta de mai sus, nu pot decît sa ma întristez pentru criza care bantuie prin Romania. Pentru modul cum a afectat ea piata de munca. Mai putine joburi, mai multi aplicanti. Nu? Ïn articol, doamna de mai sus zice ca: “Pentru o pozitie de area manager au aplicat, in mai putin de o luna, peste 600 de candidati”. Deci, nasol!
Ei bine, nu-i chiar asa! De curiozitate am intrat pe Ejobs.ro, pe unde n-am mai dat de anul trecut, si am cautat niste joburi dupa cuvintele cheie “structural, design, civil”. De obicei cautarile astea ma duc direct pe ofertele adresate specialistilor în constructii. Si am dat peste un job de Area Manager pe Romania la o firma italiana care produce conducte din tabla cutata sau ceva în genul asta.
Ia hai sa facem analiza pe text, ca sa vedeti cum stiu candidatii – si angajatorii deopotriva – sa se gaseasca unii pe altii. Click pe poza de mai jos pentru marire!
Sa o luam cu începutul:
1. La acest job au aplicat într-o luna 648 de candidati. Multi taticu’, multi! Foamea-i mare!
2. Daca ne uitam la cerinte, vedem ca acea firma italiana prefera candidatii cu diploma în constructii. OK! Ia uitati-va în stanga, acolo unde scrie Cei care au aplicat acest job, au aplicat si la …Ce vedem? Ca unii dintre cei care au aplicat la acest job, au aplicat si la joburi de la firme care produc seminte sau pentru joburi de cercetare de piata, contabilitate, director agentie de turism sau la un job la un dealer auto! De unde reiese ca foarte multi din acesti candidati sînt veniti cu pluta pe Dunare si ca n-au nici o treaba cu ce cauta angajatorul în realitate.
3. Dar sa privim si cerintele firmei! Olelei, ia te uita: Advanced computer skills adica Excel, MS Word sau Power Point. Pfui! Deci cine stie pachetul Microsoft (adica toata lumea, eventual) are abilitati avansate de lucru cu calculatorul. Super cerinta la angajare! De la un Area Manager te-ai astepta sa se ceara niscaiva cunostinte de project management sau legislatie ori abilitati tehnice, dar nimic din toate astea nu este precizat. Toate cerintele sînt generale. Ce-i aia organisation skills? Nimic! Poate a vrut sa spuna organisational skills?
4. Ïnca una: Experience with making presentations. Observam engleza de buda pe care ala de a scris textul a prins-o dupa ureche si ne miram în fata unei asemenea cerinte: pai nu-i logic ca un Area Sales Manager trebuie sa stie sa-si prezinte produsul? Ïn public sau în privat? Textul asta se adreseaza oare unor idioti? E ca si cum ai spune ca-ti cauti un desenator care sa stie sa deseneze. Punct! Nu spui cu ce program sa stie, doar sa stie sa deseneze si atat. Stupid!
Concluzia este foarte simpla: este adevarat ca unele firme de recrutare habar nu au cum sa-si gaseasca candidatii. Din acest motiv George Butunoiu are succes în Romania. Pentru ca nu sînt multi care sa-i ia fata. N-ai cu cine, ba, n-ai cu cine! La fel de adevarat este ca foarte multi candidati habar nu au sa-si caute job. Nu-si cunosc punctele tari si slabe si habar nu au sa se vanda angajatorilor. Aplica la plezneala, doar-doar i-o chema careva la interviu. Si cînd nimeni nu-i cheama, încep sa se planga ca ce tari sînt ei si ca nimeni nu-i apreciaza. Sau ca-i criza!
Din acest motiv, articolele ca cele de mai sus din Satndard.ro n-au nici o valoare. Pentru ca induc impresia ca e jale mare pe piata muncii, cînd în realitate nu-i deloc asa. Sa ma rog, nu la modul la care o prezinta ei. Daca un faiantzar aplica la un post de director si se mai gasesc înca 1000 ca el cu ganduri de marire, gata articolul! Criza mare monser, avem 1000 de aplicanti pe loc, valeu ce a cazut piata muncii!
Prostii! Aveti 1000 de nechemati pe loc!
Apai dragul tatii, daca toata lumea ar fi învatata, n-ar mai avea cine sa ne traga ciubotele!
Stefan Apetrei catre fiul sau, Ion Creanga
Apropo de discutia de pe blogul lui Alex si de leapsa cu care i-am ramas dator. Majoritatea românilor care aleg sa emigreze în Canada se izbesc înca din primele zile de faimoasele Ordine profesionale. Si frustrarile lor merg pana la D-zeu si înapoi cînd realizeaza prin câte furci caudine trebuie sa treaca pentru a primi licenta care sa le permita sa profeseze în Canada. Caci eschimosii astia s-au gandit la toate si au creat un sistem pe care nu-l poti fenta. Sistemul asta e ca jocurile alea de calculator inteligente care, pe masura ce joci, îti învata miscarile si prin diverse permutari si matrici de calcul ajung sa-ti anticipeze urmatoarea miscare.
Înainte sa ma aflu înauntrul sistemului, l-am înjurat si eu. Dar pe masura ce eram integrat, pe masura ce priveam lucrurile din interior, am început sa ma transform într-o piesa, într-un angrenaj care lucreaza pentru protejarea si mentinerea sistemului. Si asta cu toate ca sistemul ordinelor profesionale e facut sa protejeze publicul si nu membrii castei respective. Adica, daca gresesti, ei sînt primii care ti-o trag.
Si hai sa nu mai aberez si sa va explic care-i treaba cu ordinele astea. Dupa cum spuneam mai sus, ele sînt gandite sa protejeze publicul. În acest scop, au pus pe roate niste examinari foarte nashparlii, pe care trebuie sa le treaca oricine vrea sa se numeasca inginer, avocat, notar, medic, traducator, infirmiera, etc, etc. Adica oricine vrea sa-si faca meseria din Romania. În calitate de colaborator la ZigZag Roman-Canadian si de membru al ordinelor din Quebec, Ontario si British Columbia am stat de vorba cu oamenii care decid chestii la ordinele astea. Si explicatiile lor, referitoare la emigrantii din Romania sînt simple si precise. O sa va povestesc despre inginerie, ca asta e meseria mea.
Majoritatea romanilor care aplica la Ordinul inginerilor NU au experienta de inginer nici macar în Romania, desi au terminat o facultate de inginerie. Pe cartile lor de munca – da, se cere cartea de munca din Romania la Ordin – au tot felul de titulaturi care n-au nici o treaba cu ingineria: director de marketing, agent de vanzari, referent teritorial, etc. Si nici nu pot sa produca dovezi ca ar fi lucrat ca ingineri. Cel cu care am vorbit la OIQ îmi spunea ca n-a vazut în viata lui atatia absolventi de inginerie care sa aiba experienta în vanzari si marketing ca aia din Romania.
Si, taticu, daca nu stii sa faci calcule, daca nu stii tehnica si abecedarul meseriei tale, cum puii mei sa practici în Canada? Adica voi credeti ca inginer înseamna sa stai pe santier sa dai cu biciul în muncitori? Sau sa-ti bei cafeaua si sa desenezi în Autocad asa cum înca se mai cere în Romania? Nu stiam o boaba de Autocad cînd m-am angajat aici si nici acum nu stiu prea mult! Pentru ca nu sînt desenator, d-aia!
Al doilea motiv pentru care romanii aspiranti la intratul în Ordin sînt frecati ca puii de arici este legat de scoala din Romania. Va mai aduceti aminte de textele alea cum ca scoala romaneasca e cea mai tare din parcare? Ei, canadezii n-au auzit de asta. Asa ca cer documente foarte detaliate referitoare la cursurile facute în Romania. Si fiti atenti aici : dupa ce sute de absolventi ai Universitatii Tehnice Iasi si Bucuresti au îndeplinit toate cerintele si au devenit ingineri plini, ordinele au bifat aceste facultati ca fiind de încredere si NU mai cer documentatie pentru ele. Decât diploma si foaia matricola. Exact ca jocurile alea inteligente de care v-am spus mai adineauri. Daca n-ati terminat la Iasi sau Bucuresti, pregatiti-va cu multa maculatura.
Al treilea motiv pentru care romanii sînt examinati la sînge este ca habar nu au codurile si cerintele canadiene si de regula nici nu-i intereseaza, ca ei le stiu oricum pe toate. Am avut de-a face cu unul venit din Romania – cititi “Efectul de bumerang al unei recomandari“ – si m-am luat cu mainile de cap. Pentru ca dupa ce nu stiu, romanii nici nu vor sa asculte. Fac parte dintr-un grup de vreo zece ingineri montrealezo-români cu experienta în diverse domenii cautate si toti am patit aceeasi chestie. Am încercat sa ajutam, sa devenim ‘’mentori’’ si ghizi în meserie, ca sa putem sa-i integram mai repede pe unii sau altii. Ni s-a raspuns în majoritatea cazurilor cu ‘’lasa, ca stiu eu mai bine’’. No, apai daca stiti, dati-i drumul si atentie la pragul de sus!
Al patrulea motiv pentru care emigrantii sînt frecati este ca nu vor sa priceapa ca este spre binele lor. Primo, ca n-ai cum practica si deci omorî pe careva decat dupa ce te-au verificat bine de tot. Si daca treci, de obicei esti bun! Secundo, ca ordinele îti protejeaza jobul. Out-sourcingul în inginerie este exclus în Canada, pt ca TOATE documentele trebuie semnate de un inginer cu patalama canadiana. Deci ordinele îti protejeaza pâinea, de bine de rau. Da, multe produse se fabrica afara. Dar sînt concepute si gandite în Canada. Cine sînt pusi pe liber în vremuri de criza? Tehnicieni, personal auxiliar, muncitori, etc. Nu cei cu meserii reglementate, care au licenta sa practice si fara de care nu se pot elibera planuri si alte documente. Nu cunosc absolut nici un inginer care sa stea acasa zilele astea. La mine în companie am chiar oameni de 75 de ani care înca lucreaza. Pentru ca este nevoie!
Al cincilea motiv si ultimul este ca aspirantii la profesiune nu stiu limbile oficiale ale Canadei. Nu stiu sa scrie o scrisoare în franceza sau engleza, dar au impresia ca stiu. Nu stiu sa sustina o expunere tehnica de juma’ de ora, dar au impresia ca pot. Nu stiu cum sa-i explice unui tehnician ce sa faca, pentru ca nu stapanesc vocabularul, dar au impresia ca sînt maestri. Ordinele nu cred în impresii. Ordinele au nevoie de pitzule de la Oficiul chebecos de limba franceza sau de la TOEFL care sa ateste ca candidatul este într-adevar maestru. De nu, piua! Si stiti care-i rata de esec printre români la examenele de limba? Numai de 70%! Ca sa vedeti comedie, ce proaste sînt ordinele astea ca cer dovezi!
Ca un roman falnic si eu am avut impresia ca le stiu pe toate si ma pricep la orice. Am învatat aici, ca atunci cînd te pricepi la orice, de fapt esti cu vaca la pasune. Dupa cinci ani de inginerie înca ma apuca groaza cînd ma gandesc câte nu stiu si mai ales cîte chestii am facut în Romania la plesneala.
Aceeasi chestie este valabila la dentisti, notari, traducatori, infirmieri si alte 32 de profesii. Care n-aveti chef de scoala si examene, învatati Autocad si lucrati ca desenatori ori tehnicieni ori personal auxiliar. Nu toata lumea tre’ sa fie doctor, parerea mea! Unii trebuie sa mai si execute ce le dau aia care nu se vaita toata ziua ce nasol e sistemul.
Legat de acest subiect, va recomand sa cititi si articolele astea:
Bumerangul
Concedierea ca decizie
Dentisti de geniu. Pustiu!
De ce am votat nu
Azi si mâine sînt ultimele doua zile la actualul job. Vineri mi-am luat zi libera. Trei ani pe ceas. A fost fun dar sînt genul de tip care se plictiseste sa stea în acelasi loc prea mult timp. Îmi plac provocarile si îmi place sa întind coarda la maxim sa vad cat tine. Am doispe ani în rezidentiale si comerciale, consider ca e de ajuns. Ma mut în industriale grele, energie si baraje.
Am ajuns la vorba lui aurache. În trei saptamani de preaviz, în jurul meu s-au jucat scenete din seria “cu masca/fara masca“. Si de terminat tot n-am terminat ce aveam de facut. Deci preavizul atat de lung a fost oarecum futil. M-a ajutat doar sa raman prin preajma sa vad si alti colegi cum pleaca.
A fost fun! Cred ca a fost singurul job pe care l-am avut în Canada care mi-a pus în valoare 100% abilitatile din Romania – adaptarea, managerierea oamenilor si relatii cu clientii. Sa stiti ca peste tot în lumea asta clientii sînt la fel. Daca unuia i se scoala sa modifice ceva dupa ce s-a construit, ca în Romania, la fel se întampla si în SUA si Canada. Boi si incompetenti sînt peste tot. Si problemele lor se rezolva la fel ca în Romania. Cu rabdare, tact si multa diplomatie din care nu prea aveam cand eram mai tanar.
Am analizat si relatia companie-angajat. Prin comparatie cu experienta din Romania am vazut si unde gresesc companiile romanesti fata de angajati. În general la investitii în individ. Mentalitatea este înca în epoca comunista cu “salarii egale pt performante diferite“. Nici o companie romaneasca în care am lucrat n-a încercat sa ma retina, în timp ce aici am oferte deschise de la cele doua companii la care am lucrat. Si va spun sincer ca nu am lucrat diferit fata de Romania. Am muncit cu aceeasi dedicatie si pasiune.
Este un sentiment reconfortant sa stii ca esti apreciat si ca ti se va simti lipsa. Am primit mailuri super misto de la parteneri de afaceri, ingineri din alte companii sau clienti pe care i-am anuntat ca plec si ca alt inginer se va ocupa de dosarele lor. Mailuri care sînt scrise într-un limbaj sincer fara limba de lemn. De observat totusi ca toti sînt americani sau canadieni din partea engleza. Chebecilor li s-a rupt 
E unul din cele mai misto sentimente pe care le-am încercat vreodata. Stii ca valorezi ceva si cand vezi ca valoarea îti este recunoscuta nu poti decat sa fii mandru. Sa te simti împlinit din punct de vedere profesional.
Ceea ce va doresc si voua, cititorilor acestui blog!
Azi e o zi mai diferita decat altele. E mai diferita pentru ca am pe masa o oferta foarte buna din alta parte, iar astia ai mei sînt în modul panic, încercand totusi sa ma pastreze în companie. Caci i-am lovit prea din scurt!
Povestea? Ca oricare alta! Un pic de blazare, amestecat cu ceva sictir fata de imobilism corporativ si niscaiva greata fata de unii care n-au cuvant. Care au declarat ca demisioneaza si n-au facut-o. Ce legatura are? Plecarea lor mi-ar fi deschis mie culoar de avansare rapida. Cum m-am prins ca as fi avut culoar? Acum oameni cu decizie încearca sa miste în lateral colegi de-ai mei ca sa-mi faca mie coridorul de cand i-am anuntat ca luni îi troznesc cu o demisie.
De ce i-am anuntat ca plec înainte sa-mi dau demisia oficial? Mi s-a parut corect sa le dau o sansa sa ma tina. Mi s-a parut corect sa vad exact cat face pielea mea în realitate. Nu i-am santajat. Doar i-am anuntat ca luni demisionez, cu preaviz de trei saptamani, fata de doua cat e legea. Nu le-am cerut nimic. Însa mi-au cerut acordul sa contra-oferteze. Mi s-a parut normal sa le acord aceasta sansa!
Deocamdata abia au schitat ceva din care a rezultat ca vor sa-l mute pe seful meu într-o pozitie paralela si ca vor sa-mi ofere mie pozitia lui. Isn’t that stupid? Cum as putea accepta pozitia unuia care mi-a fost sef atata timp cat ala mai este înca în companie? Mai ales ca pe el nu-l muta în sus ci în lateral?
Bizarerii se întampla peste tot. Modul panic vine din faptul ca eu am un singur cuvant. Iar ei stiu ca înca nu mi l-am dat în alta parte. Dar o voi face azi. Oricum, studiile arata ca 90% din cei care vor sa-si dea demisia dintr-un job si sînt convinsi sa renunte, pleaca oricum în decurs de un an. P-orma zvonurile circula ca fulgerul si odata aflata stirea ca voi pleca, echipa stie ca nu se mai poate baza pe mine. Daca ma razgandesc, îi derutez. Exact acelasi sentiment l-am încercat eu, cand altii au demisionat si dupa aia au revenit asupra deciziei.
Povestea asta va afecta într-o oarecare masura blogul. Caci daca plec, va trebui sa-mi concentrez toata atentia la noul job si asta îmi va lasa prea putin timp pt blogging. Mai sînt cateva saptamani pana atunci, însa sînt sigur ca veti întelege!
Prin Romania pre si post revolutionara s-a practicat la greu sistemul P.C.R. Pile, cunostinte, relatii. Toata lumea l-a blamat si îl blameaza, fara sa înteleaga ca pana si în societatile capitaliste exista acest sistem, numai ca se numeste lobby daca e facut de institutii si companii sau networking daca e facut de persoane fizice. Diferenta fata de PCR este ca p-aici nimeni nu poate beneficia de avantajele networking-ului daca cel care trebuie sa te introduca în sistem nu are încredere în abilitatile tale si în capacitatea de adaptare la cerinte. În cazul PCR-ului, spaga înlocuieste încrederea în candidat.
Cum functioneaza networking-ul? Foarte simplu si în acelasi timp foarte dur. Am un amic care-i inginer si vrea sa vina la mine-n companie. Îl cunosc de mult si am incredere în capacitatile lui. A lucrat în firme mari si a facut fata cu brio. În clipa de fata, la mine în companie nu e nici o deschidere. Cum fac?
Mai întai îl pun sa-mi trimita CV-ul lui pe care-l studiez bine. Daca am neclaritati, îl întreb. Dupa aia, iau legatura cu sefii de departamente din domeniul în care lucreaza el. Nu cu resursele umane ci direct cu sefii de departamente. Le povestesc despre el, ce poate si ce experienta are. Oamenii sînt foarte deschisi la discutii din astea facute în afara cadrului oficial. Îi întreb daca ar putea folosi un om de genul asta. Daca sînt interesati, le trimit CV-ul lui si discutam pe marginea lui. Repet, trebuie sa fiu foarte convins ca omul e bun pt job.
Daca sefilor de departament le place de el, i se creeaza oportunitatea, care altfel NU EXISTA. E chemat la interviu, e studiat, mi se pun întrebari despre el, discut cu resursele umane. Daca totul merge bine, se creeaza un job. O pozitie. În momentul în care pozitia e scoasa la concurs pe site-uri si în ziare – trebuie respectata politica de angajare, cu sanse egale pentru toti – postul e deja ocupat.
Dupa care amicul începe sa lucreze în companie. Bineinteles, la început performanta lui e indisolubil legata de recomandarea ta. Daca merge prost, compania si-a pierdut încrederea în capacitatea ta de discernamant. Si esti mort din punct de vedere al recomandarilor în firma. Daca merge bine, orice om pe care-l propui în viitor are sanse foarte mari sa fie angajat.
Cum am spus: simplu dar dur! De aceea o recomandare este foarte, foarte greu de facut si de aceea networking-ul este atat de important!
Azi am concediat un om. Un tehnician. Motivele pentru care i-am aratat usa sînt banale. Nu mi-a lasat loc de ales. Am facut-o cat mai politically correct si asta a fost tot. Fara lamentari! Fara acuze! Doar fapte!
Nu-i usor sa pui pe liber un om. Am învatat asta într-o viata întreaga. Tehnicianul de ieri n-a fost singurul si sînt sigur ca nu va fi ultimul pe care-l voi concedia de-a lungul carierei mele. Si de fiecare data a trebuit sa iau în considerare si factorii umani. OK, îl concediez si dupa aia? Recomandari nu-i pot da. Sau daca-i dau, vor fi conditionale. Apoi, cum se descurca pana gaseste alt job? Ce mananca copii lui? Cine-i plateste chiria? Greu! Noroc de somaj.
Însa dincolo de asta intervine raspunderea fiecaruia. Cum am spus mereu celor care aveau timp sa ma asculte, nu-i greu sa prinzi un job. Greu este sa-l pastrezi! La interviu e suficient sa minti, sa “înfrumusetezi” CV-ul. Sînt putine companii care vor pune sub semnul întrebarii ceea ce declara cineva la interviu. Majoritatea iau de bun ceea ce zice candidatul ca stie si ceea scrie în CV. E ca în viata: nevinovat pana la proba contrarie! Dar aici ar trebui sa intervina resursele umane. De obicei sînt oameni experimentati care stiu sa citeasca printre randuri. Sa-l prinda cu minciuna. Dar daca candidatul e ager, trece de examenul asta.
Sa satisfaci cerintele postului si sa rezisti este însa mult mai greu. Tehnicianul de ieri nu corespundea. N-avea cum! Mintise si a fost prins. Interesant este însa ca în Canada este interzis sa concediezi un om fara motive valabile, altfel te poti trezi dat în judecata. Minciuna în CV nu-i motiv valabil. Asa ca am înghitit galushca si am asteptat sa-si rupa gatul singur. Am fost cinic, însa viata e cinica. Urasc falsitatea, minciuna si prostia! Dupa ce a facut greseli peste greseli, restul a fost doar procedura. Interesant este însa ca atunci cand o companie realizeaza ca a luat teapa cu un angajat, de obicei îi da timp sa se amelioreze. Sa se puna la punct si sa-i ajunga pe ceilalti din urma într-un termen fix. I se dau avertismente repetate, i se da timp sa repare greseli si i se da timp sa se puna la punct. Este monitorizat cu atentie si as spune chiar ca se instituie un soi de supraveghere stricta a performantelor lui. De aceea spun ca nu-i usor sa pastrezi un job daca minti. Esti supravegheat cu atentie. Daca nu faci fata, nu conteaza ca ai mintit sau ai spus adevarul. Ti se indica usa!
Tatal meu, un om deosebit, m-a învatat arta citirii oamenilor. El este un sceptic. Nu un pesimist! Un sceptic. Înca de mic îmi spunea “fereste-te de cei închisi în ei. Unul care vorbeste mult e usor de citit. Unul care tace, nu stii ce gandeste“. Sau “cand un om îti spune ca se pricepe la toate, înseamna ca nu se pricepe la nimic“. “Un dusman te ataca pe fata, dar un prefacut te înjunghie pe la spate“. Sau “cand cineva se ofera sa te ajute fara sa-i ceri, întreaba-te ce vrea de la tine!“
Pe nesimtite am început sa aplic învataturile lui. La scoala, la joaca, la sport cu baietii, peste tot. Am învatat sa ma uit în ochii oamenilor si sa le citesc gandurile sau emotiile. Am învatat sa radiografiez oamenii atunci cand sînt scosi din mediul lor confortabil la fel de bine ca atunci cand se simt în largul lor. Pe asta, tehnicianul de azi, îl citisem. Nu foarte exact dar îl citisem. Algerian de origine, tipul ne spusese ca în tara lui a fost tehnician de arhitectura si ca stie sa citeasca planuri, sa deseneze, sa lucreze cu programe structurale de detaliu pe calculator, etc. Indiferent ce-l întrebam, el zicea sa stie, ca a lucrat si cu aia sau si cu ailalta! Era prea frumos sa fie real! Un algerian super-bazat? Am avut contact cu cinci pana acum si nici unul n-a fost de încredere. Toti cu profesii care de care mai bombastice, nici unul nu stia cate degete au la o mana. Nu gaseam catch-ul. Nu-mi era clar unde-i buba. Ar fi fost suficient sa-i bag sub nas un desen de arhitectura ca sa-mi dau seama daca minte. Pentru ca în Canada, un arhitect deseneaza un plan de etaj ca si cum peretii ar fi taiati la 10 cm deasupra etajului respectiv. Un inginer deseneaza structura unui etaj, luand ca suport etajul de dedesubt. Adica ca si cum sectiunea ar fi realizata la 10 cm sub etaj. N-ai cum sa vezi desenat un perete care sta pe planseul de la etajul trei daca te uiti la un plan pentru etajul doi. Ar fi fost suficient sa-i arat un plan si sa-l întreb daca e desen de arhitectura sau de structura. Ar fi fost suficient sa-i arat desenul si sa-i cer sa-mi indice structura pe plan (arhitectul o face rareori). Chei de control exista în fiecare meserie. Dar aici ar fi fost politically incorrect sa-i pun competenta sub semnul întrebarii!
Legea nu-mi permite sa verific în acest mod un candidat. Chacun avec ses responsabilités, zice ea! Nevinovat pana la proba contrarie. Colegii au fost încantati ca punem mana pe un tehnician de valoare. Eu? Sceptic, ca tata! Daca e asa bun, de ce nu l-au luat deja altii? Caci cererea e mare. Ganduri, de! Unii ar zice ca-s rasist, ca am ceva cu algerienii. N-am! Doar ca mi-am format deja parerea despre ei din contactele avute în trecut. Lenesi si mincinosi. Asa ca sînt cu ochii în patru cand am de-a face cu ei. Egiptenii în schimb? Super-tari! Tari de tot! Dar asta e alta poveste!
Pana la urma ne-am dumirit. Si rezultatul a fost concedierea. Caci asta e capitalismul salbatec! N-are mama, n-are tata. Are doar indici de profitabilitate si impact asupra optimizarii departamentului, futu-le mama lor de cifre! Dincolo de asta, lectia e clara. Minti, vei fi prins pana la urma. Esti sincer, poate nu prinzi job-ul dar macar nu-ti risti cariera! Fiecare sa decida ce e mai bine pentru el.
Life is a bitch, I know!
Universitatile romanesti sunt cunoscute peste hotare destul de bine. De fapt sunt cunoscute doar universitatile din trei mari centre daca e sa fim corecti. Iasi, Bucuresti si Cluj. Restul, fara suparare, nu exista! Dar universitatile astea sînt cunoscute mai putin prin ceea ce fac cat prin ceea ce produc: generatii întregi de absolventi care au luat drumul strainatatii si dupa ceva lupte cu sistemul imperialist l-au biruit si acum lucreaza pentru companii occidentale.
Putine cadre din universitatile alea au habar ca o foarte mare parte din generatiile lor de absolventi lucreaza de ani buni în strainatate. Si mai putine – spre zero – stiu si unde lucreaza absolventii lor. Ca, spre exemplu 60% din generatia 1994, 1995 si 1996 de la Universitatea Tehnica Gh Asachi din Iasi e stabilita în Vestul Europei, Canada si America. Nu sînt sigur ca are cineva baze de date tinute la zi asa cum au universitatile din Vest.
De ce este important acest lucru? Pai hai sa luam împreuna o sorbitura de cafea si sa ne gandim. Ce avantaje ar avea universitatile romanesti daca si-ar localiza toti absolventii de afara? În primul rand si-ar creea o retea super puternica de know-how. Ar avea acces la noi tehnologii si dezvoltari industriale. Nu vorbesc de secrete, ci de colaborari. Ar avea o baza de unde sa invite adevarati specialisti sa tina prelegeri în fata studentilor (în perioadele cand acesti specialisti s-ar afla prin tara). Ar avea unde sa apeleze pentru dezvoltarea unor noi retele de schimburi de studenti. Multe companii occidentale ar accepta cu draga inima studenti din Romania în stagiu de 3 luni. Si i-ar mai si plati!
Studentii lor ar avea unde apela cand ar prinde vreo bursa în strainatate sau un schimb de experienta. E lucru mare sa ai pe cineva în tara aia sa-ti explice ce si cum. Nu ma refer la cazare. Ma refer, din nou, la know-how.
În al doilea rand, universitatile ar putea fi varful de lance în schimbarea unor mentalitati din industrie, în conditiile în care ar avea în spate adevarate cluburi Alumni care ar avea în componenta oameni cu experienta. Ar putea chiar strange fonduri pentru burse studentesti, asa cum fac mai toate universitatile din lume care apeleaza de multe ori la fostii absolventi în cadrul campaniilor de finantare.
În general ar fi numai avantaje pentru ele. Dar desi ar fi avantajos, universitatile nu sînt interesate. Nu exista un newsletter regulat cu care sa-i informeze pe absolventi ce se mai întampla în viata universitatilor respective. Nu exista interes atunci cand unul din absolventi vrea sa viziteze scoala dupa o decada sau doua de la absolvire. Absolventii pastreaza legatura între ei prin LinkedIn sau Colegi.ro. Pe site-ul universitatilor nu exista nimic de felul asta, nu exista formulare de contact între absolventi, nimic. Reuniunile de 10 ani sau 20 de ani de la terminarea facultatii se întampla fara ca facultatile respective sa miste macar un deget.
Si atunci de ce sa ne mai miram ca cele mai tari universitati din Romania nu sunt nici macar în Top 500 European? Aruncati un ochi la lista asta sa vedeti pe ce loc ne aflam cu universitatile noastre în topul mondial si dupa aia hai sa ne îmbatam iarasi cu apa rece declamand sloganuri de-alea idioate cum ca scoala romaneasca e cea mai tare din lume si ca nu degeaba avem atatia olimpici!
Dom’le, cat de damblagiu tre’ sa fii ca sa ma suni pe telefonul de la birou ziua în amiaza mare si sa începi sa-mi povestesti despre nu’s ce job super tare într-o companie si mai tare si sa-mi propui sa ma furi de la actuala companie atragandu-ma cu nu’s ce oprtunitati? Cat de deranjat trebuie sa fii la cap sa te astepti sa încep sa discut cu tine oportunitatea asta, cand la mine în birou e un du-te vino, oameni cu probleme, desenatori, ingineri juniori, stagiari, studenti, directori de produs si mai stiu eu ce alti colegi? Cum naiba sa ai o discutie normala în conditiile astea si mai ales ce tupeu trebuie sa am eu sa încep negocieri la telefon în conditiile astea?
Piata în Montreal e hot-hot-hot pentru structuristi. Cu mana pe inima zic, nu stiu daca sunt 10 oameni calificati care sa fie interesati de o schimbare de job în momentul asta. Si cum se da unul disponibil pentru discutii cum am facut eu acu’ vreo luna, cum încep sa sune head-hunterii. Unul singur daca afla de vreun professional engineer dispus sa discute afla toata gashca si încep sa sune, frate! Numai ieri si azi am primit trei telefoane de încep sa ma întreb ce dracu s-a întamplat de dau toti navala.
Prea putini sunt discreti si eleganti si se manifesta corect. Restul se reped cu capul înainte de parca s-ar fi dat liber la cascaval în perioada de foamete! Pe cuvant de onoare ca e de ras. Pentru ca sunt de acord ca astia ai mei se prind ca sunt cerut si sunt mai atenti un pic la cum ma pastreaza în echipa lor. Dar pe de alta parte, daca ma suna prea multi pe o perioada prea lunga de timp, încep sa se gandeasca ca eu sunt ala care îi starneste pe cautatorii de comori (yeah, Stash înseamna cufar cu comori în engleza).
Oricum ai da-o, nu-s avantaje imediate. Mai curand o pierdere de imagine!
