Am citit în ultimul timp tot soiul de ineptii despre viata si experienta într-o multinationala. Cu exemple concrete sau cu pareri pe langa subiect. O simpla cautare pe Google dupa sclav în multinationala, expresia favorita a majoritatii romanilor cand vine vorba de o companie mare, duce la zeci sau sute de rezultate.
Si cati dintre cei care scriu au trait, muncit, experimentat într-o multi-nationala? Prea putini! Aproape toti cei care se declara contra multi-nationalelor povestesc din auzite. Cazul tipei care a murit de extenuare a devenit emblematic cand vine vorba sa ne raportam la viata într-o multi-nationala.
Ca unul care are în spate zece ani de multi-nationale si care înca se afla într-una, dati-mi voie sa va spun ca totul vine din mentalitate. Aceeasi blestemata de mentalitate, pe care romanii nu vor sa si-o schimbe. O multi-nationala vine în Romania ca sa faca profit. Nu vine ca sa fie mama ranitilor pentru toti idiotii care au impresia ca sunt buni într-un domeniu. Interesul companiei este sa faca bani si îi face din piatra seaca.
În primul rand angajeaza la nivel mediu manageri romani. Pentru ca ei sunt cei care cunosc mentalitatile angajatilor si îi pot pune la treaba cat mai profitabil. Nici un strain nu va scoate maximum din angajatii romani cum o poate face un roman. Si cand asta se traduce prin bani, si maximizare de profituri, e clar ca situatia nu se va schimba.
Ce trebuie sa înteleaga plangaciosii aia mici care se dau cu curul de pamant atacand politica de resurse umane a multinationalelor: nu va tine nimeni legati de glie! Daca aveti impresia ca sunteti buni, probabil ca sunteti si atunci ar trebui sa fiti asaltati de oferte. Plecati! Plecati naibii în alta firma si nu va mai plangeti! Daca o multi-nationala are o rata de rulaj a resurselor umane foarte mare, costurile lor cu personalul se dubleaza si e clar ca vor schimba ceva undeva.
Apoi, învatati sa negociati înca de la angajare. Discutati cu oameni care lucreaza deja în firma aia – îi gasiti pe LinkedIn pe multi dintre ei – vedeti conditii, vedeti salarii, vedeti ce viata veti avea. Daca compania are o politica dezastruoasa de personal, nu o aplica numai contra voastra ci contra tuturor. Si asa ceva nu este secret. Daca aveti probleme de sanatate, spuneti-le de la început. Cereti scaune speciale, cereti conditii speciale de la început. Discutati beneficii, discutati program de lucru, plati suplimentare sau bonusuri. Nu va mai bagati cu capul înainte la joburi în care nu faceti fata. Nu e dificil sa prinzi un job bun. E dificil sa rezisti într-un job bun!
Mi s-a întamplat de minim 20 de ori numai în ultima vizita in Romania, sa aud de la amici care erau extaziati acum un an sa lucreze la Fiat, ING, Pireus Bank si mai stiu eu ce alte companii, cat de cacat sunt companiile alea. Si ce tari sunt ei de fapt în meseriile lor, si cum îi tin aia pe pozitii sub calificarea lor. I_am rugat pe toti sa-mi arate si mie ofertele pe care le au de la alte firme. A, pai înca n-am început sa caut, sa vedem. Sau caut de trei luni, n-am fost decat la doua interviuri. Daca sunt atat de tari pe felie, de ce nu sunt îngropati în oferte? Simplu! Pentru ca în realitate habar nu au cate urechi au!
Marile companii au o politica foarte simpla: îti dau de lucru cat poti duce si chiar un pic mai mult. Daca spargeti avioane la birou ca sa aratati ce buni sunteti, or sa va dea de lucru de or sa va îngroape. Si romanii nu au masura limitei, asa cum în general le lipseste simtul masurii în toate. Eu nu stiu sa-si faca treaba lor foarte bine. Ei stiu sa faca treaba în general, cat mai multa, de calitate medie. Nu stiu sa-si apere drepturile, nu se cer afara cand nu mai rezista si în general invita companiile sa-i calce în picioare.
Unii vor spune ca e usor sa vorbesti cand lucrezi în Occident. Daca aveti impresia ca aici e diferit, va inselati. Numai ca în Occident legislatia e bine pusa la punct, contractele sunt bine negociate si politica de personal este bine pusa la punct. Dar si vesticii muncesc pana cad jos, însa romanilor li se pare ca doar lor li se întampla.
Programul meu este de la 8h00 la 18h00. Si uneori ajung acasa seara la 21h00. Si va asigur ca am colegi care lucreaza pentru Dubai si care muncesc la firma si la 3h00 dimineata. Voi ati muncit vreodata optsprezece ore continuu ca sa dati asistenta cuiva sau sa terminati o lucrare? V-ati trezit la 2h00 noaptea ca sa plecati cu avionul si dupa o calatorie de 5 ore si 5,500 km sa realizati o prezentare la care trebuie sa aratati fresh sau sa stati la birou înca 10 ore? Voi credeti ca managerii aia pe care-i denigrati atat au altfel de viata?
Varul meu e director de export la o companie spaniola în Madrid si în fiecare saptamana este în alta tara de pe glob. Munceste ca un turbat, nu are viata personala si cere maximum de la angajatii lui indiferent de nationalitatea lor. Si daca ei nu fac fata, se vor gasi întotdeauna altii care vor face.
Caci totul se rezuma la bani! Totul!
Nu pot sa le înteleg pe femeile alea care se angajeaza undeva ca sa ramana însarcinate imediat si sa intre în concediu de maternitate. N-am nimic cu ele, concediul de maternitate e un drept garantat de lege în toate tarile civilizate, dar cand exagereaza e ridicol!
Sa va prezint studiu de caz: într-o firma s-a angajat o tipa la contabilitate. Dupa trei luni, timp în care nici macar n-a apucat sa se dezmeticeasca, anunta ca e însarcinata si îsi programeaza concediul de maternitate dupa înca cateva luni. Din pacate sarcina merge prost, asa ca tipa intra în concediu dupa o luna. Deci în total are patru luni lucrate. Sta acasa un an, termenul prevazut de lege si se întoarce la job.
În timpul asta compania i-a platit salariul. C-asa-i în tennis! Cand tipa s-a întors la job, nu mai stia nimic. Deci au luat-o iar de la capat cu ea, ca si cu un angajat nou. Dupa patru luni, gagica anunta iar ca e însarcinata si dupa doua luni iar intra în concediu de maternitate. Iar sta acasa un an, iar plateste compania salariul. Acum o luna si ceva s-a întors la job, iar nu mai stia nimic, iar au luat-o astia de la capat cu ea.
Sa facem socotelile: a fost angajata la firma trei ani jumatate dar a muncit efectiv 10 luni. În timpul asta firma i-a platit tot – asigurari, salariu, somaj, etc. Este drept ca o parte din acesti bani i-a recuperat de la stat. Nu mai stiu cat, am impresia ca 30 sau 40%.
Am vorbit deunazi cu unul din firma aia si-mi spunea ca le e frica ca tipa ramane iar însarcinata. Si nu au ce sa-i faca. Legal, poate ramane însarcinata de cate ori o poate duce. Legal, nu au voie sa-i faca vant. Si mi-a spus ca pana acum tipa a muncit atat de putin, ca nici macar n-au cum sa gaseasca pretexte, caci nu le ofera timpul necesar. Asa ca daca mai ramane însarcinata, solutia este sa o mute undeva de unde sa vrea ea sa plece. La arhiva, de exemplu! Dar si asta e foarte dificil, caci tipa are voie legal sa ceara mutarea într-o pozitie care sa nu-i afecteze sanatatea. Asa zice legea. Asa ca baietii sunt cu mainile legate. Au o pozitie ocupata de un angajat care nu-i disponibil.
Cazul asta ilustreaza perfect ceea ce se cheama dilema etica! Stii ca etic si legal nu ai voie s-o dai afara, dar pe de alta parte pierderile tale ca firma asociate cu ea sunt foarte mari. Si nu prea exista cai de iesire.
Destul de probabil ca postarea asta sa-mi ridice în cap partea feminina a audientei Cafeinei.ro, dar îmi asum riscul!
Pentru ca seful meu e în concediu pentru doua saptamani, mi-a pasat mie toate sarcinile lui de la A la Z, inclusiv e-mail si telefon mobil. Asa m-am trezit sef peste noapte în departamentul de inginerie, cu vreo douazeci de oameni pe care trebuie sa-i coordonez, supervizez si mai ales sa-i tin ocupati. Dar nu ocupati cu rahaturi ci cu chestii care aduc bani.
As spune ca exercitiul asta este foarte folositor cuiva care crede ca poate face fata într-o pozitie de conducere. Sincer, nu-i usor! Am devenit dintr-o data foarte, foarte ocupat. De unde eram doar un inginer din sistem, care îsi coordoneaza si lucreaza pe propriile lui proiecte fara sa-si bata capul cu detalii gen costuri, bani, uzine, etc, m-am trezit ca sunt persoana resursa atat pentru cele cinci uzine din SUA cat si pentru toate firmele de consultanta cu care colaboram. Ce înseamna persoana resursa? Omul cu solutiile. Nimeni nu ma suna sau nu-mi trimite un mail ca sa-mi povesteasca meciul de aseara. Toti au diverse încurcaturi, funduri de sac în care au ajuns sau probleme de productie – gen suduri anapoda sau reparatii de facut.
Si ca si cum asta nu-mi era de ajuns multi din departament vin sa se consulte cu mine la fiecare cinci minute. Caci sunt decizii care trebuie luate, decizii care implica costuri. Asa ca am pus mana pe telefon si am început sa ma consult cu toti sefii de uzina, coordonatori de logistica si de transport ca sa înteleg si eu banii. Daca mai adaug si coordonarea si verificarea inginerilor juniori, o sa va explicati mai usor de ce ajung acasa în fiecare zi la ora 21h00.
Dar am descurcat-o onorabil pana acum. Cel mai greu mi-a fost cu juniorii care nu sunt formati de mine si care neavand contact profesional direct pana acum nu au nici cea mai mica încredere ca as sti pe pe lume ma aflu. Astia sunt cel mai greu de deturnat de la ideile lor, caci ei cred ca sunt in vacanta daca seful lor direct nu-i acolo. Asa ca trebuie sa ma duc peste ei la fiecare doua ore si prefacandu-ma ca nu stiu ca au lasat-o mai moale, sa-i îngrop în chestii de rezolvat. Odata ocupati la maxim, vor veni singuri la mine sau la colegii mai experimentati si-mi vor cere ajutorul. Iar ajutorul acordat, le va schimba parerea.
Sincer, nu-i usor deloc! Nu atat din cauza volumului de munca care s-a inzecit, cat datorita faptului ca nu stiu întotdeauna punctele tari sau slabe ai celor cu care lucrez, pentru ca nu a fost treaba mea pana acum. În plus chestiile administrative imi dau niste dureri de cap de toata frumusetea. Cand ma suna aprovizionarea dintr-o uzina sa-mi ceara sa estimez volumul de tone de metal pe care-l vom trimite în productie luna viitoare – ca sa stie cat sa cumpere de la turnatorii – imi vine sa ma catar pe pereti. Iar ochiul pe care-l tin pe corespondenta care iese din departamentul de inginerie, pentru a ma asigura ca nu sunt transmise tampenii catre clienti începe sa ma doara.
Noroc ca am fost în vacanta deja!
O întrebare încuietoare spune: Traiesti ca sa muncesti sau muncesti ca sa traiesti? Bineînteles nu exista raspuns corect. Daca traiesti ca sa muncesti înseamna ca esti obsedat de munca. Daca muncesti ca sa traiesti, esti dependent de jobul tau. Dar daca ar fi sa muncesti din pasiune?
În sambata în care m-am casatorit, la ora 10 dimineata, eram la firma alaturi de colegii si partenerii mei de atunci, încercand sa termin un proiect. Si in plus sa supraveghez descarcarea unui camion de marfa. Aveam cununia civila la ora 12, iar eu la ora 10 vorbeam la telefon, scriam cecuri si verificam calcule cu o frenezie demna de o cauza mai buna. Nebarbierit si îmbracat sport, consideram ca munca e mai importanta decat viata personala. Dar ceva nu-i în regula cand intarzii la propria cununie civila, pentru ca aveai o întalnire cu un client!
Apoi, în ziua cand am emigrat in Canada, am lucrat pana la ora 17h00 iar la ora 20h00 am plecat catre Otopeni la avion. Aveam de terminat o lucrare mare, o cladire de birouri cu doua etaje. Deadline-ul era criminal, a doua zi, tot într-o sambata, era inaugurarea cladirii, cu primar si oameni politici in frunte. A participat partenerul meu, pentru ca la ora aia eram deja deasupra oceanului plecat spre o viata mai linistita.
Ajuns in Canada, am avut exact doua zile sa-mi trag sufletul si sa ma uit putin prin jur, ca am început masterul la UdeS. Dupa înca doua saptamani semnasem contractul de angajare cu universitatea, pe post de asistent. Inca din timpul masterului, dupa abia un an jumatate, am primit oferta de la actuala companie unde lucrez. Sase luni am lucrat in paralel la companie si la teza de master, luandu-mi din cand in cand cate o zi libera pentru prezentarile pe care trebuia sa le fac la diverse conferinte si in cadrul universitatii.
Cand am plecat in vacanta in Romania, acum o luna si ceva, am plecat tot de la birou. In prima mea zi de vacanta, am fost in birou la 7 dimineata pentru a termina niste proiecte si am lucrat pana la ora 12h00. La ora 16h00 aveam avionul spre Romania. Mi-am petrecut vacanta, apoi m-am intors in Canada. Am ajuns într-o miercuri seara la ora 23h00 si a doua zi la 7h30 eram la birou.
Majoritatea celor cu care am vorbit in Romania mi s-au plans de stress si oboseala pe termen lung, pe care n-o sterge nici o vacanta de o luna in insulele din Bahamas. Telul tuturor era sa se retraga la pensie la varsta de 45 de ani. Unii ar vedea-o ca pe un soi de “dau tunul si ma retrag“. Eu as vedea-o ca pe o saturare de masina de mancat nervi care este Romania.
Pana si la vacanta ma adaptez greu. In prima saptamana verificam zilnic mailul de la job si coordonam de la distanta una-alta. apoi am inceput sa ma calmez, a inceput sa-mi placa in vacanta si sa nu ma gandesc la toate problemele. Dar tot n-am putut sta deoparte. Am vizitat santiere in Romania, am fost pe la firmele prietenilor, ba chiar m-am si intalnit cu vreo doi posibil si teoretic clienti. Nasol!
Boala asta pe care o am e boala grea. Cineva ar trebui sa ma scoata din priza.
