Aventurile lui Stash în Galia – Batalia scoicilor

La partea de istorie si frumusete urbana, Marsilia kicks ass! Sau cum ar spune magrebienii care s-au aciuat în ultimile secole în fosta Massalia, tu peux avoir le cul bordé de nouilles. Începand cu catedrala romana din orasul vechi, Basilica Notre-Dame-de-la Garde care domina orasul, continuand cu Château d’If care se înalta pe insula din rada portului unde altadata Alexandre Dumas tatal o ardea artistic cautand inspiratia pentru Contele de Monte Cristo, trecînd prin cele doua forturi St Jean si St Nicholas care strajuiesc de-o parte si de alta intrarea de pe mare în Vechiul Port si terminand cu celebra Corniche dominata de vile de o bogatie aristocrata, Marsilia este un festival al culorilor, mirosurilor si simturilor.

Pe masura ce ne apropiam dinspre Aix-en-Provence, ochiul meu încantat de soare, mare si zecile de iahturi si tranatlantice de crosiera era din ce în ce mai iritat de un zgraie-nori cu arhitectura futurista care se ridica ca un penis în erectie exact în mijlocul zonei portuare, între doua viaducte apartinând autorutei care leaga Portul Vechi de Aix. Singurul zgarie-nori al Marsiliei, Turnul CDA-CGM care se înalta la 148 de metri, este el însusi o colectie de recorduri: cel mai înalt turn, cel mai rapid zgarie-nori construit în Franta, cele mai multe lifturi într-o cladire franceza. Iar pentru aceasta zgarietura pe fata Marsiliei, arhitecta de origine irakiana Zaha Mohammed Hadid, a primit premiul Pritzker – un soi de premiul Nobel pentru Arhitectura. Ceea ce arata ca urbanismul este într-adevar o provocare pentru epoca actuala, în ciuda unor premii prestigioase de arhitectura.

Reusind sa lasam în urma monstruozitatea de otel si sticla, ne-am apropiat de Vieux Port trecînd, cum de atatea ori mai aveam s-o fac în calatoria mea, prin cîteva tuneluri sapate în stanca, probabil ca antrenament, de catre echipele de muncitori care au lucrat mai apoi la Eurotunel. De ce zic asta? Pai erau si cîte doua tunele în paralel, cîte unul pentru fiecare sens de mers. Aveam senzatia bancului aluia în care doua echipe vor sa faca un tunel si ca sa mearga mai repede se gandesc sa înceapa fiecare din cîte o parte a muntelui. Înainte sa înceapa, clientul, îi întreaba îngrijorat pe sefii celor doua echipe: cum faceti sa va întalniti la mijloc? La care unul din sefii de proiect raspunde cu o ridicare din umeri : Daca nu ne întalnim, o sa aveti doua tuneluri!

Deci eu cred ca francezii, înainte sa se apuce de Eurotunel, au exersat la Marsilia. Uneori le-a iesit, alteori nu! Cînd nu le-a iesit, au avut doua tuneluri. Dar bine ca ei le au, noi nici p-alea nu le avem. Si nu doar ca au sapat în stanca, au avut chiar tupeul sa treaca pe sub cetate, solutie care a eliberat traficul si a protejat cladirile istorice.

Cu mintea împuiata de povestile lu’ domnu’ Lektor Lektorean, am parcat în Vieux Port într-o parcare subterana de pe cheiul stang administrata de Da Vinci. Da Vinci astia sînt cei mai coiosi constructori din Franta dupa Boygues si au o gramada de contracte publice de concesiune la parcari. Eu cred ca consultantii lor pe partea de administrare si sugere de bani publici sînt firma Dalli din Bucuresti care e recunoscuta pe plan european ca fiind cea mai agera în prins contracte de parcare. Peste tot erau afise imense care anuntau ca Marsilia va fi capitala europeana a culturii în 2010, exact cum a fost Sibiul în 2008. Macar la faza asta le-am luat fata la frantuji. Desi diferenta fata de Sibiu e ca ei investesc si fac lucrari de infrastructura care sa acomodeze zecile de mii de turisti care sînt asteptati în 2010. Nu ca acum ar fi mai putini!

Ora pranzului fiind trecuta de mult, am zis sa cautam o terasa sa pape si gura noastra o bouillabaisse autentica. Pentru ca Marsilia este si patria bouillabaissei. Numai ca, sa vezi dracie, parcasem pe partea ailalta a portului fata de unde era promenada în Vieux Port si majoritatea teraselor. Asa ca fuga înapoi la masina, platit parcarea, luat teapa pentru ca am stat doar douazeci de minute si mutat toata trupa pe cheiul drept într-o alta parcare administrata, cum altfel, de aceeasi Da Vinci.

Am luat-o la pas pe promenada din Vieux Port, cascand gura, nu la iahturi si vapoare cum ati putea crede ci la terase si restaurante caci ne era o foame de ni se împaienjenisera ochii. Dar pentru ca era aproape ora 3 dupa-amiaza, majoritatea teraselor erau fie goale, fie închise. Ei, asta n-am reusit eu sa pricep de-a lungul calatoriei mele: cum naiba se poate sa mori de foame în Franta, tara recunoscuta pentru calitatea bucatariei, daca nu mananci de pranz între 12h00 si 14h00? La majoritatea restaurantelor la care am consultat meniul ni s-a spus ca nu mai au decît le plat du jour si ca daca vrem altceva sa revenim mai pe la sapte seara. Si oamenii erau în general foarte amabili si caldurosi, ne ofereau informatia asta peste umar în timp ce puneau scaunele pe masa sau spalau pahare.

Tot umbland cu limba scoasa dupa o taverna, un restaurant familial sau o terasa care sa aiba si altceva decît tartar si salate ca plat du jour, am nimerit la Les Canotiers, o terasa-bar pe cheiul portului pe lânga primarie. Era singurul restaurant la ora aia a dupa-amiezii, în afara de celebrul Le Marseillois – care e un restaurant mai sofisticat, aflat pe un vapor de epoca ancorat în fata primariei din Marsilia si unde iei masa pe duneta dar la un cost care pleaca lejer de la 35 euro de persoana fara bautura pentru masa de pranz – unde le plat du jour era o mancare traditionala meridionala. Moules à la provençales! Scoici cu sos provensal (sos de tomate, un pic de usturoi, etc). Pretul era mai mult decît decent, în jur de 9 Euro. Am zis ca mno, hai sa renuntam la bouillabaisse si sa ne bucuram papilele gustative cu scoici.

Am ocupat o masa si chelnerita a venit cu meniurile. O frantuzoaica simpatica si amabila, zambea larg si la întrebarile noastre avea raspunsurile pregatite. Am întrebat de vin, mi-a recomandat la scoici un vin alb Côte-du-Rhone, maison. Vinul maison este de obicei un vin produs de un viticultor mai mic pe care restaurantul îl cumpara direct de la podgorie, în vrac. Fetele si-au comandat cîte o salata cu de toate si pâna ne-au sosit mancarurile ne-am racorit cu cîte un Amstel rece. Ne-am uitat în jur, mai erau cîtiva clienti pe terasa si toti depanau la moules. Am zis ca trebuie sa fie ceva de capul lor daca toata lumea avea în fata numai ceaune în care se zarea vraful de scoici.

Si a fost! Au fost cele mai misto scoici pe care le-am mancate vreodata! La un moment dat în timp ce sugeam extaziat sosul dintr-una, scoteam asa niste gemete de placere încat vreo cîtiva au întors capul la masa noastra, cu reprosuri în priviri. Paysan, c’est la première fois dans ta vie? citeam eu printre îmbucaturi în ochii lor, cu tot cu accent.

Nu, nu era prima data, mai mâncasem de cîteva ori, prima data la 6 luni dupa aterizarea în Canada cînd nu prea stiam limba franceza si am comandat scoici din greseala crezând ca sînt pipote de pui. Dar asa învata omul ce-i bun, din experiente gastronomice inedite si din necunoasterea limbilor locale!

Si erau asa de bune scoicile mele, încat fetele – care sînt în general anti-fructe de mare – au început sa-si întinda mânutele catre oala mea de scoici. Le-am dat de cîteva ori peste mana, dar erau foarte insistente. Am încercat eu cu abureli, cum ca scoicile sînt bune numai pentru barbati ca sînt afrodisiace, ca aia, ca ailalta. N-aveam cu cine vorbi, pofta era prea mare! La un moment dat am cedat si sperand ca o sa li se para nashpa, le-am dat pulpa de la doua scoici înmuiata bine în sos.

În doua secunde mi-a disparut oala din fata si mi-au aterizat doua farfurii de salata!

Merde alors!

Derutat, am încercat sa-mi recuperez oala dar pana nu s-au plictisit de scobit prin scoici nu mi-au returnat-o! Si cînd au facut-o ramasesera mai mult cochilii goale, cu care puteam cel mult sa ornez un castel de nisip. Am mai reusit sa gasesc cîteva care scapasere intacte si m-am grabit sa le ascund în stomac. Vinul racoros mergea de minune pe gâtlej si pentru ca avusesem inspiratia sa comand un pichet de juma’ de litru, toata lumea era fericita.

La urma, cînd sa platesc, am vrut sa-i las un bacis chelneritei însa R. mi-a spus ca în Franta nu se lasa bacsis. Am ramas tablou! De-a lungul calatoriilor mele prin vreo 15 tari din lumea asta, niciodata n-am auzit ca nu se lasa bacsis la restaurant. Dar am zis ca el stie poate mai bine si n-am mai insistat! Ne-am ridicat si am luat-o agale prin Vieux Port, pe chei si apoi am urcat în orasul vechi, în cartierul cochet de-i zice Panier. Privelistea era extraordinara, stradute înguste, trepte si balustrade pe mijloc exact cum îmi aminteam din filmele frantuzesti de odinioara. Bistrouri cochete în fiecare piateta, cu nume care din care mai exotice. Le Bistrot des Pistoles, Panier des Arts sau Gambos. Arhitectura meridionala, lumina calda si culorile vii erau o încantare a ochiului. Am coborât pe partea cealalta, spre Catedrala La Major si apoi am luat-o spre Fort St-Jean.

Moment în care am dat nas în nas cu o înmormantare.

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI